ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4404/2003

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4404/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursurilor penale de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 49 din 14

iulie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, au

fost condamnați inculpații:

- T.S. și

- C.M.; la câte 20 ani închisoare, 8

ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. și

pedeapsa complementară a degradării militare, pentru săvârșirea infracțiunii de

omor calificat, prevăzute de art. 174 și art. 175 lit. a), cu aplicarea art. 75

lit. d) și alin. ultim, raportat la art. 78 și art. 13 C. pen., prin schimbarea

încadrării juridice din instigare la omor calificat, prevăzută de art. 25,

raportat la art. 174 și art. 175 lit. a) C. pen.

Prin aceeași sentință, a fost

adăugat, în temeiul art. 75 lit. d) și alin. ultim, raportat la art. 78 C. pen.,

la pedeapsa principală stabilită pentru fiecare inculpat, un spor de câte 2

ani, rezultând pentru fiecare câte 22 de ani închisoare.

Conform art. 2 din Decretul nr. 11/1988,

privind reducerea unor pedepse, sancțiunile aplicate au fost reduse cu câte

1/2, inculpații urmând să execute câte 11 ani închisoare, cu aplicarea art. 71

și art. 64 C. pen., precum și câte 8 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de

art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. și degradarea militară.

În baza art. 350 alin. (1), art. 136

alin. (1) și art. 148 lit. d) și h) C. proc. pen., s-a dispus arestarea

preventivă a inculpaților.

Sub aspectul laturii civile,

instanța de fond a admis acțiunile civile formulate de părțile civile U.Ș.O., U.H.A.

și U.S. și i-a obligat pe inculpați, în solidar, să plătească către fiecare

parte civilă, câte 333 milioane lei, reprezentând daune morale, sumă

actualizată la momentul achitării cu indicele de inflație.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut, în esență, următoarea situație de fapt:

Inginerul U.G.E., un observator

atent al realităților românești și internaționale, manifesta spirit civic și,

încă din tinerețe, nota într-un jurnal personal impresiile personale, fără a le

face publice.

Începând cu anul 1974, acesta a

stabilit relații cu persoane din emigrația română, îndeosebi cu scriitori și

poeți, de la care a primit reviste care conțineau articole critice cu privire

la situația din țara noastră.

În același timp, a furnizat postului

de radio E.L. materiale în care a comentat negativ lucrările Conferinței

Naționale a Scriitorilor și măsurile luate de regim în domeniul construcțiilor

civile.

A manifestat și înclinații spre

literatură, compunând poezii, unele cu conținut critic la adresa regimului.

Activitatea desfășurată de U.G.E. a

atras atenția organelor de securitate, care, în luna decembrie 1984, la

descinderea la locul de muncă al acestuia, Institutul de Cercetare și

Proiectare pentru Sistematizare, Locuințe și Gospodărie Comunală, au descoperit

însemnări din jurnalul personal, iar la percheziția domiciliară, jurnalul

personal, documente și înscrisuri, precum și valută, respectiv 3000 lire

italiene, 5 dolari SUA, 40 mărci germane, 10 mărci germane și 8,10 shekeli.

La data de 4 ianuarie 1985, Direcția

a II-a din Departamentul Securității Statului din Ministerul de Interne a deschis

un dosar de urmărire informativă în legătură cu consemnările considerate

denigratoare la adresa regimului comunist din România.

Inițial, prin Raportul Direcțiilor a

II-a și a VI-a din Departamentul Securității Statului, s-a considerat că U.G.E.

trebuie trimis în judecată în stare de arest.

Ca urmare, ofițerii de securitate

l-au chemat de 16 ori pe acesta pentru discuții și audieri, desfășurând și

activități informative.

La data de 3 mai 1985, aceleași

direcții au aprobat să se propună neînceperea urmăririi penale pentru

infracțiuni contra securității statului, iar, la 15 august 1985, Direcția

Procuraturilor Militare a aprobat această propunere.

Cazul U. a fost prezentat la data de

28 august 1985 procurorului general, iar, după declinarea competenței în favoarea

organelor de urmărire penale, Procuratura Locală a sectorului 6 București, la

data de 21 septembrie 1985, a luat măsura arestării preventive a lui U.G.E.,

învinuit de săvârșirea infracțiunii de operații interzise cu mijloace de plată

străine (Decretul nr. 210/1960).

Direcția de Cercetări Penale din

Inspectoratul General al Miliției a început cercetarea penală împotriva lui U.G.E.

și l-au deținut în arestul direcției, deși, în raport de valoarea redusă a

valutei găsite la acesta, cercetarea putea fi efectuată în bune condiții și de

către un organ local de miliție.

La acea dată, această direcție era

condusă de către colonelul S. și colonelul T.S., acesta din urmă coordonând

direct Serviciul de Cercetări Penale și serviciul arest, iar colonelul C.M. conducea

serviciul Arest.

Deși se dispusese neînceperea

urmăririi penale pentru infracțiuni contra securității statului, interesul

organelor de securitate față de U.G.E. a continuat, iar dosarul informativ nu a

fost închis și se urmărea evoluția cazului cu privire la reacția colegilor de

serviciu.

În această situație, s-a stabilit la

nivelul factorilor de conducere ca regimul de arest la care era supus U.G.E. să

fie diferențiat în funcție de evoluția datelor de anchetă și eventualele

reacții interne și internaționale, aspect care va fi ilustrat de succesiunea

declarațiilor luate, consemnarea aspectelor medicale și de incidentele din

arest.

Din coroborarea acestor elemente,

s-a concluzionat că, prin mijlocirea inculpatului T.S., care coordona

cercetările penale și arestul, împreună cu inculpatul C.M., șeful arestului,

s-a instituit pentru U.G.E. un regim de teroare și în final de exterminare.

Astfel, inculpații l-au izolat

într-o celulă, împreună cu doi deținuți recidiviști, cunoscuți ca violenți,

aflați în executarea unor pedepse.

La data de 18 octombrie 1985, U.G.E.,

care avea vârsta de 60 ani, a fost mutat într-o celulă izolată de celelalte, în

care se aflau M.C., în vârstă de 34 ani, multirecidivist, și R.G., în vârstă de

31 ani, recidivist, ambii cunoscuți ca persoane violente.

Totodată, în mod ilegal, inculpații

au stabilit drept consemn interdicția subofițerilor de pază de a interveni în

camera unde era deținut acesta.

În perioada 21 septembrie, 13

noiembrie 1985, i s-au luat acestuia declarații fără să fie asistat de un

apărător, deși asistența juridică era obligatorie.

Deși, începând din 5 noiembrie 1985,

s-au făcut în evidențele de la arest consemnări medicale din care rezultă o

alterare serioasă a sănătății lui U.G.E., totuși a fost anchetat în continuare;

astfel, a fost scos din arest, fără a se consemna în registrul de arest, a fost

pedepsit, de asemenea fără a se menționa aceasta în același registru, a fost

menținut în aceeași cameră împreună cu cei doi deținuți violenți și a fost

lipsit de îngrijiri medicale.

În perioada 14-15 noiembrie 1995, U.G.E.

a fost bătut grav de către deținutul M.C., consemnându-se medical „colică

abdominală”, iar abia la data de 17 noiembrie 1985 s-a consemnat, în registrul

de arest, că deținutul prezenta „abdomen acut” și tot atunci s-a luat măsura

internării în Spitalul penitenciar Jilava, ca urmare a gravelor dureri

abdominale, însoțite de stări de vomă avute încă din data de 15 noiembrie 1985.

În foaia de observație (nr. 5047)

s-a menționat că U.G.E. prezenta echimoze de diferite mărimi în hipogastru și

flancuri, precum și „abdomen acut”, datorat unei peritonite generalizate.

Supus imediat unei intervenții

chirurgicale, s-a constatat perforația intestinului subțire care generase

starea de septicemie, dar, după operație, la reanimare, victima a decedat prin

stop cardio-respirator.

La data de 20 noiembrie 1985,

cadavrul victimei a fost autopsiat, după intrarea în putrefacție, însă, deși

s-au constatat leziuni de violență, s-a concluzionat că moartea a fost urmarea

unor cauze neviolente, fapt pentru care, la data de 21 ianuarie 1986,

Procuratura Municipiului București a dispus neînceperea urmăririi penale în

legătură cu moartea acestuia, iar, la data de 1 august 1987, Departamentul

Securității Statului a închis dosarul de urmărire informativă.

După înlăturarea regimului comunist,

s-au întreprins noi cercetări penale, în legătură cu moartea victimei U.G.E.

Conform Raportului medico-legal nr. E.2/3235/1990,

moartea victimei U.G.E. a fost violentă și s-a datorat peritonitei purulente generalizate,

prin perforația post traumatică de ansă iliacă, concluzionându-se că leziunile

s-au putut produce prin loviri repetate cu corpuri dure în regiunea abdominală,

cu circa 3-4 zile anterior decesului, între leziunile suferite și moarte

existând legătură directă de cauzalitate.

La data de 29 septembrie 1993,

Secția Parchetelor Militare din Parchetul General a infirmat neînceperea

urmăririi penale, în vederea identificării și tragerii la răspundere penală a

persoanelor vinovate de moartea violentă a lui U.G.E.

În anul 2000, Curtea Supremă de

Justiție, secția penală, l-a condamnat pe M.C. la 20 ani închisoare, pentru

uciderea lui U.G.E., pedeapsă redusă la jumătate conform Decretului nr. 11/1988.

La data de 22 noiembrie 2000, secția

Parchetelor Militare din Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a

dispus trimiterea în judecată a inculpaților col. (rez) S.T. și col. (rez) C.M.,

pentru instigare la infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 25,

raportat la art. 174 și art. 175 lit. a) C. pen., precum și a inculpatului plt.

(rez) B.Ș., pentru complicitate la aceeași infracțiune.

Prin încheierea din 26 iunie 2003,

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a disjuns cauza privind pe

inculpatul B.Ș.

Prin sentința recurată, Curtea de

Apel București, secția a II-a penală, motivează că situația de fapt expusă mai

înainte se confirmă și prin declarațiile martorilor plt. P.D., plt. major M.I.,

plt. (rez) U.M., plt. maj. T.F., ale medicilor C.I., H.V. și M.S. și ale

deținuților M.C., R.G., C., C.S., H.I. și P.G.

Din declarațiile supraveghetorilor

de arest, în special ale plt. P.D., plt. major M.I. și plt. U.M., rezultă că

aceștia au auzit zgomote și țipete în celula în care era deținut U.G.E., dar,

prin ordinul celor doi inculpați, nu li s-a permis să intervină acolo, iar, la

întrebarea lor, adresată deținuților M.C. și R.G., „cine le-a permis să-l

lovească pe U.G.E. și să-l lege cu un cearceaf”, aceștia au răspuns „să-și

întrebe șefii, căci ei sunt cei care știu despre ce este vorba”.

Aceiași martori au mai declarat că

deținuții M.C. și R.G. erau oamenii de încredere ai colonelului C.M. și erau

repartizați în camerele în care erau arestați cu probleme speciale, iar, în

cazul de față, li se promisese liberarea condiționată, dacă reușeau să scoată

ceva (informații) de la colegul de cameră.

Se face apoi referire la

declarațiile martorilor medici, care au confirmat că au observat pe corpul lui U.G.E.

echimoze de diferite mărimi, iar ca simptomatologie: arsuri și dureri în

epigastru, precum și vărsături verzi. La intervenția chirurgilor au constatat o

perforație pe intestinul subțire, cauzată, după cum le-a relatat bolnavul, de

faptul că în timpul detenției a fost lovit cu vârful pantofilor, în abdomen.

În continuare, în sentință se face

referire la declarațiile deținuților, arătându-se că deținutul M.C., care a

fost condamnat pentru uciderea lui U.G.E., a relatat că a primit dispoziție din

partea inculpaților T.S. și C.M. să exercite, împreună cu deținutul R.G., un

regim de teroare asupra lui U.G.E., pentru a mărturisi totul în legătură cu

însemnările prin care și-a exprimat dezacordul față de regimul politic și să

indice și rețelele care l-au ajutat să scoată din țară unele materiale scrise.

Același deținut a menționat că el și

deținutul R.G., din aceeași cameră de arest, l-au maltratat, schingiuit și

distrus fizic și moral pe U.G.E. și că notele informative întocmite de ei doi

au fost preluate de C.M. și apoi date lui T.S., iar supraveghetorii aveau

consemn de la inculpați să nu intervină în camera respectivă.

Deținutul R.G. a declarat că

deținutul M.C. a acționat violent asupra victimei, din ordin, și că era

recompensat cu un regim de detenție mai relaxat.

Referindu-se la declarațiile

celorlalți deținuți, sentința menționează mai întâi declarația lui C. că,

înainte cam cu 2 zile de a deceda, victima a fost scoasă din celulă pentru

anchetă, iar seara a fost adusă în celulă cu pătura întrucât nu mai putea să

meargă și nici nu mai vorbea, iar, ulterior, revenindu-și, a început să urle de

durere și vomita, însă nu i s-au acordat îngrijiri medicale.

Se menționează și declarațiile lui C.S.,

în sensul că urmele de lovituri la U.G.E. apăreau după fiecare interogatoriu; G.G.,

că celula (unde fusese mutată victima) era considerată „camera de exterminare”;

H.I., că victima a bătut în ușa camerei de arest, ca să fie scoasă și dusă la

medic, dar nu a fost luată în seamă și P.G., că la toaletă a avut o discuție cu

victima, care i-a spus „nenorociții ăștia mă omoară” și l-a rugat să spună

situația copiilor săi Andrei și Olga, menționând și că urletele de durere ale

victimei se puteau auzi nu numai în celelalte celule sau birouri de anchetă, ci

chiar și în stradă, dar că dintr-o dată nu s-au mai auzit.

Coroborând actele oficiale aflate la

dosarul cauzei cu declarațiile martorilor arătați mai sus, instanța de fond a

concluzionat că vinovăția inculpaților T.S. și C.M. este certă, dar nu pentru

instigare la infracțiunea de omor calificat, ci pentru autorat la această

infracțiune, motiv pentru care a dispus schimbarea încadrării juridice a

faptei, din art. 25, raportat la art. 174 și art. 175 lit. a) C. pen., în art. 174

și art. 175 lit. a) C. pen. și a pronunțat condamnarea inculpaților în baza

acestui din urmă text de lege.

Pentru a dispune schimbarea

încadrării juridice în autorat la infracțiunea de omor calificat, cu

premeditare, instanța de fond arată, în esență, că cei doi inculpați, din

motive josnice (servilism, exercițiul ilegal și autoritar al funcțiilor de

conducere deținute), printr-un comportament inuman, de comun acord, au

premeditat și instituit un regim progresiv de teroare în scop de lichidare

fizică a victimei U.G.E., iar, după lovirea gravă de către deținutul M.C. în

ziua de 15 noiembrie 1985, nu au luat măsuri de acordare a îngrijirilor

medicale și au refuzat transportarea acesteia la spital, timp de 3 zile,

privând-o de orice șansă de supraviețuire, victima decedând la scurt timp după

internare.

Sub aspectul laturii subiective, s-a

considerat că, inițial, inculpații au acționat cu intenție indirectă de a ucide

pe U.G.E., iar apoi cu intenție directă.

Cu privire la latura civilă a

cauzei, instanța de fond a stabilit că acțiunile civile formulate de părțile

civile (soția și copii victimei) sunt în întregime întemeiate, acordarea de

daune morale justificându-se pentru acoperirea, chiar și parțială, a gravelor

suferințe psihice îndurate de către familie prin moartea victimei.

Împotriva sentinței penale nr. 49

din 14 iulie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, au declarat

recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpații T.S. și C.M.

Prin recursul parchetului este

criticată sentința pentru nelegalitate, întrucât în cauză s-a făcut o greșită

aplicare a legii în sensul că, deși cu prilejul dezbaterilor, instanța, din

oficiu, a pus în discuția părților schimbarea încadrării juridice a faptei din

instigare la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 25, raportat la art.

174 și art. 175 lit. a) C. pen., în complicitate la aceeași infracțiune,

prevăzută de art. 26, raportat la art. 174 și art. 175 lit. a) C. pen., i-a

condamnat pe cei doi inculpați pentru autorat la aceeași infracțiune.

Procedând astfel, se arată în

continuare, instanța de fond a nesocotit prevederile art. 334 C. proc. pen.,

conform cărora, dacă în cursul judecății se consideră că încadrarea juridică

dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanța este

obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului

că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea

judecății, pentru a-și pregăti apărarea.

Ori, instanța nu a procedat astfel

la schimbarea încadrării juridice a faptei din complicitate în autorat.

Inculpații au criticat sentința

pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând următoarele motive:

- Curtea de Apel București nu era

competentă să judece cauza, deoarece competența revenea instanțelor militare;

- inculpatul T.S. nu a fost legal

citat, fiind greșit citat cu numele de S.T.;

- instanța nu s-a pronunțat cu

privire la unele probe necesare pentru stabilirea unei reale situații de fapt;

- sentința pronunțată în cauză este

contrară legii, întrucât s-a permis părților civile să solicite probe și să

pună concluzii cu privire la latura penală a cauzei, iar acordarea daunelor

morale nu putea fi dispusă;

- în cauză nu există probe sau

indicii temeinice cu privire la săvârșirea unor fapte penale de către cei doi recurenți

inculpați.

Cu privire la recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

;

Din actele dosarului se constată că

instanța de fond a pus în discuția părților, potrivit dispozițiilor art. 334 C.

proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptei, din instigare la

infracțiunea de omor calificat, în complicitate la aceeași infracțiune, pentru

ambii inculpați, consemnându-se concluziile procurorului și apărătorilor celor

doi inculpați, pe acest aspect.

Este adevărat că instanța de fond a

reținut în final că inculpații se fac vinovați de infracțiunea de omor

calificat, în forma autoratului, și i-a condamnat pentru această infracțiune,

fără a face în prealabil aplicarea art. 334 C. proc. pen.

Nulitatea care decurge din

nerespectarea dispozițiilor acestui text de lege este relativă și, potrivit art.

197 alin. (1) din același cod, atrage nulitatea actului numai atunci când s-a

adus o vătămare, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.

Ori, pe tot parcursul procesului

penal, inculpații s-au apărat în sensul că nu au săvârșit nici o infracțiune,

prevăzută de legea penală și, cum instigatorul și complicele la o faptă penală

săvârșită cu intenție se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru

autor, prin reținerea autoratului la infracțiunea de omor calificat nu li s-a

cauzat acestora nici o vătămare, deoarece nu li s-au deschis noi posibilități

de apărare.

În consecință, motivul de recurs

prin care s-a invocat nulitatea absolută a sentinței, solicitându-se trimiterea

cauzei la prima instanță pentru rejudecare, este nefondat.

Cu privire la recursurile declarate

de inculpații T.S. și C.M.;

Excepția de necompetență, după

calitatea persoanei, a Curții de Apel București, în raport de împrejurarea că

inculpații aveau calitatea de militar, în perioada săvârșirii faptelor,

invocată în primul motiv de recurs formulat, este nefondată pentru

considerentele următoare:

Prin Legea nr. 360 din 24 iunie

2002, privind statutul polițistului, care a intrat în vigoare la data de 24

august 2002, polițiștii au devenit funcționari publici civili, prevăzându-se și

dispoziții de ordin procesual, privind instanțele competente cu judecarea în

cazul săvârșirii de infracțiuni de către polițiști.

Cu prilejul adoptării acestei legi

nu s-au instituit norme tranzitorii de aplicare, iar în art. 82 alin. (2) din

lege s-a menționat că, la data intrării în vigoare a legii, orice dispoziție

contrară se abrogă.

Această prevedere expresă de

abrogare privește și normele contrare cuprinse în C. proc. pen.

Cum normele de procedură sunt de

strictă interpretare și de imediată aplicare, rezultă că, sub acest aspect,

legea privind statutul polițistului se aplică strict și integral la data

intrării în vigoare, indiferent de data săvârșirii infracțiunilor și de

împrejurarea dacă făptuitorul și-a păstrat ori pierdut calitatea pe care o avea

la data săvârșirii faptelor, deoarece caracterul activ al legii de procedură

penală nu poate fi examinat, în raport cu data când s-a comis fapta, ca în

cazul legii penale, ci cu data când se desfășoară acțiunea procesuală față de

care legea de procedură este activă.

Legea statutului polițistului a scos

din competența instanțelor militare și a introdus în competența instanțelor

civile toate faptele penale săvârșite de polițiști, rămânând în competența

celor militare, ca o excepție, numai infracțiunile contra securității statului

săvârșite de polițiști (art. 64 alin. (3)).

În ceea ce privește invocarea

dispozițiilor art. 40 C. proc. pen., prin concluziile scrise depuse de

apărătorul inculpaților în sprijinul susținerii motivelor, privind competența

de judecată a instanței militare, de asemenea, nu poate fi acceptată, întrucât

prevederile acestui text de lege nu sunt aplicabile în speță, presupunând

exclusiv pierderea calității avute de inculpați la data săvârșirii faptei, în

condițiile aceleași reglementări juridice.

Ori, referitor la polițiști, a

intervenit o modificare majoră în materia competenței, așa cum s-a arătat,

astfel că prevederile acestui text de lege nu sunt incidente în cauză.

Astfel, sesizarea Curții de Apel

București cu judecarea în fond a cauzei a fost legală.

Referitor la motivul că judecata în

primă instanță a avut loc fără citarea corectă a inculpatului T.S.:

Din examinarea actelor dosarului se

constată că citația emisă a cuprins datele necesare de identificare a acestuia

și domiciliul la care locuiește efectiv și, deși a fost citat cu numele și

prenumele inversate, inculpatul T.S. a fost prezent la instanța de fond, atât

la termenul din 20 iunie 2003 (încheierea din acea dată), cât și la cel din 26

iunie 2003, când a fost audiat și i s-a dat ultimul cuvânt.

Pentru aceste considerente, este

nefondat și cel de-al doilea motiv de recurs formulat.

De asemenea, este nefondat și

motivul trei de recurs invocat, constând în aceea că instanța de fond, nu s-a

pronunțat cu privire la unele probe necesare pentru stabilirea unei situații de

fapt reale.

Acest motiv presupune ca probele

solicitate să fie de natură a influența soluția procesului, iar instanța să le

ignore sau să nu se pronunțe asupra lor.

Ori, instanța de fond, analizând

temeinic proba cu martori solicitată de inculpați, a apreciat corect că nu se

impune audierea ca martori a lui V.I., N.Ș., B.L., R.I., B.A., I.A., C.I. și Ș.A.,

propuși în apărare, deoarece nu au fost implicați direct în evenimentele care

au dus la decesul victimei U.G.E.

Pe de altă parte, neaudierea ca

martori a acestor persoane nu a fost de natură să influențeze soluția

procesului.

De asemenea, este nefondat motivul

referitor la faptul că instanța a permis părților civile să solicite probe și

să pună concluzii cu privire la latura penală și că, în cauză, nu se putea

dispune acordarea daunelor morale, pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 24 alin.

(1) C. proc. pen., pentru dobândirea calității de parte vătămată nu interesează

felul vătămării suferite: fizică, morală sau materială, fiind suficient să se

constate că există o vătămare și că ea a fost cauzată prin comiterea

infracțiunii.

Soția și copii victimei au fost

evident prejudiciați prin uciderea soțului, respectiv a tatălui lor, suferind

atât daune materiale cât și daune morale, astfel că au calitatea de parte

vătămată.

Potrivit art. 15 din același cod,

persoana vătămată se poate constitui parte civilă împotriva inculpatului, iar

calitatea de parte civilă nu înlătură dreptul acesteia de a participa în

calitate de parte vătămată în cauză. Fiind parte în proces, persoana vătămată

își exercită drepturile decurgând din lege, indiferent dacă s-a constituit sau

nu parte civilă în cauză.

Ca urmare, împrejurarea că părțile

vătămate nu au solicitat decât daune morale nu este de natură a înlătura

calitatea lor de parte vătămată și a pierde drepturile decurgând din lege.

În ceea ce privește acordarea

daunelor morale, aceasta este pe deplin justificată față de suferința morală

inestimabilă pe care părțile vătămate, constituite părți civile, au suferit-o

prin faptele inculpaților.

Este, de asemenea, nefondat și

ultimul motiv de recurs invocat de inculpați, prin care sentința este criticată

pentru netemeinicie, motivându-se că nu sunt probe sau indicii temeinice cu

privire la săvârșirea unor fapte penale de către inculpați.

Se constată că în cauză s-a administrat

un probatoriu amplu și complet, fiind audiați 26 martori și au fost depuse la

dosar mai multe acte, între care acte medico-legale, necesare lămuririi cauzei

sub toate aspectele.

În acest scop, instanța de fond, a

manifestat rol activ și a analizat în detaliu fiecare probă în apărările

formulate de inculpați.

Totodată, coroborând probele administrate

și înlăturând motivat apărările formulate, prima instanță a reținut corect că,

în luna noiembrie 1985, inculpații T.S. și C.M., ofițeri cu grad superior la

fostul Inspectorat General al Miliției, l-au determinat pe deținutul M.C. să

exercite grave acte de violență, împotriva ing. U.G.E., repartizat intenționat

în aceeași cameră de arest, datorită cărora victima a decedat.

Această situație de fapt este temeinic

reținută, fără nici un dubiu, dar încadrarea dată faptei celor doi inculpați

menționați nu este corectă, considerându-se greșit că există autorat la infracțiunea

de omor deosebit de grav.

Potrivit art. 24 C. pen., din punct

de vedere obiectiv autoratul constă în efectuarea unor acte de săvârșire

nemijlocită, de executare directă a faptei, prevăzute de legea penală.

Ori, cei doi inculpați nu au

participat la exercitarea directă a faptei, activitatea lor, corect reținută de

instanță, nefiind cauza rezultatului produs, moartea victimei, ci numai motivul

determinant al cauzei rezultatului.

Potrivit dispozitivului art. 25 C.

pen., instigator este persoana care determină pe o altă persoană să săvârșească

o faptă, prevăzută de legea penală.

Instigarea se regăsește numai în

latura sau actul psihic (latura subiectivă), nu și în latura fizică (obiectivă)

a infracțiunii.

Această formă de participație are

mai multe forme (categorii), între care și aceea a agentului provocator (în

sensul instigator), formă care există în cauză.

Sunt cuprinse în această categorie

acele persoane care, prin daruri, promisiuni, amenințări, abuz de autoritate

sau de putere, determină pe autor să săvârșească o faptă penală.

În cazul de față, prin putere

trebuie înțeleasă autoritatea de fapt și de drept, pe care funcționarii civili

sau militari o exercită asupra subalternilor, dar și asupra unor persoane care

se află în stare de deținere, aceștia temându-se că, în caz de neexecutare,

s-ar putea lua măsuri disciplinare împotriva lor, dar și că executarea le poate

aduce avantaje.

În cauză, inculpații s-au folosit de

amenințări, dar și de promisiuni față de deținutul M.C., și anume înrăutățirea

regimului de detenție sau, dimpotrivă, de a beneficia de un regim mai relaxat

și a fi liberat condiționat înainte de îndeplinirea condițiilor legale,

determinându-l să execute acte de violență împotriva lui U.G.E., aflat și el în

aceeași cameră de arest.

Actele de violență s-au și săvârșit,

cauzând, în final, decesul victimei, așa cum s-a arătat mai înainte, astfel că

fapta celor doi inculpați, realizează elemente constitutive ale instigării la

infracțiunea de omor calificat (cu premeditare), prevăzută de art. 25, raportat

la art. 174 și art. 175 lit. a), cu aplicarea art. 13, art. 75 lit. d) și alin.

ultim și art. 78 C. pen.

Totodată, constatând că greșita

încadrare juridică a faptei constituie motivul de recurs, prevăzut de art. 385

9

alin. (1), pct. 17 C. proc. pen., recursurile declarate de parchet și cei doi

inculpați sunt fondate și urmează ca, în baza art. 385

15

pct. 2 lit.

c) C. proc. pen., a se admite ca atare și casa sentința recurată, numai cu

privire la încadrarea juridică dată faptei.

Rejudecând cauza sub acest aspect,

în baza art. 334 C. proc. pen., se va schimba încadrarea juridică a faptei din

infracțiunea de omor calificat sub forma autoratului, prevăzută de art. 174 și

art. 175 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 13, art. 75 lit. d) și alin. ultim,

raportate la art. 78 din același cod, în instigare la aceeași infracțiune,

prevăzută de art. 25, raportate la aceleași texte de lege și a-i condamna pe

inculpații T.S. și C.M. la câte 20 ani închisoare, câte 8 ani interzicerea

drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. și degradarea

militară.

În baza art. 2 din Decretul nr. 11/1988,

se vor reduce pedepsele privative de libertate cu 1/2.

Celelalte dispoziții ale sentinței

nefiind criticabile, se vor menține.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de inculpații T.S. și C.M.,

împotriva sentinței penale nr. 49 din 14 iulie 2003 a Curții de Apel București,

secția a II-a penală.

Casează decizia sus menționată numai

cu privire la încadrarea juridică dată faptei.

În baza art. 334 C. proc. pen.,

schimbă încadrarea juridică din infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art.

174 și art. 175 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 13 și art. 75 lit. d) și alin.

ultim, raportate la art. 78 C. pen., în instigare la infracțiunea de omor

calificat, prevăzută de art. 25, raportat la art. 174 și art. 175 lit. a) C.

pen., cu aplicarea art. 13 și art. 75 lit. d) și alin. ultim C. pen., raportate

la art. 78 C. pen., texte în baza cărora condamnă pe inculpații T.S. și C.M. la

câte 20 ani închisoare și câte 8 ani interzicerea exercitării drepturilor,

prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. și la degradarea militară.

În baza art. 2 din Decretul nr. 11/1988,

reduce pedepsele aplicate inculpaților cu 1/2, astfel încât fiecare inculpat va

executa pedeapsa de câte 10 ani închisoare și câte 8 ani interzicerea

exercitării drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. și

degradarea militară.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței.

Pronunțată în ședință publică, azi

10 octombrie 2003.