ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4957/2004

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 3007 din 28 martie 1996 pe rolul Judecătoriei Oradea reclamanta Episcopia Romano Catolică din Oradea a chemat în judecată pe pârâții: Consiliul Județean Bihor, Consiliul Local al Municipiului Oradea, Primăria Municipiului Oradea, Regia Autonomă de Gospodărie Locală Oradea și Prefectura Județului Bihor și a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună după cum urmează: - să se constate nulitatea absolută (inexistența juridică) a declarației de „donare în folosință veșnică” a clădirilor ce au format „reședința episcopească Romano-Catolică înscrise în coala de C.F.

nr. 3167 Oradea sub nr. top. 4 în favoarea „Sfatului Popular al orașului regional” Oradea, autentificată de Notariatul de Stat Regional Crișana la data de 5 noiembrie 1963, făcută de semnatarii B.F., protopop și Dr. H.V. vicar general, transcrise în baza deciziei Sfatului Popular al orașului regional Oradea nr. 2408/1963 și a încheierii notariale nr. 1590/1963 în coala C.F. nr. 14795 Oradea sub nr. top 4 cu suprafața de 6249 mp ea fiind în continuare proprietatea reclamantei, dar grevată în foaia de sarcini „C” cu „drept de folosință veșnică în favoarea Statului Român”; - să se dispună radierea dreptului de folosință veșnică asupra susmenționatului imobil, înscris în favoarea Statului Român și restabilirea situației anterioare de carte funciară.

În motivarea acțiunii sale reclamanta susținea în esență următoarele: - declarația de donare „în folosință veșnică” a clădirilor aparținând bisericii este nulă de drept, deoarece constituie un act juridic vădit potrivnic scopului promovat de persoana juridică proprietară; această declarație a aparținut unor funcționari, care nu erau împuterniciți, potrivit legilor persoanei juridice, să facă acte de dispoziție cu privire la proprietățile imobiliare aparținând bisericii; - „declarația” referitoare la transferul „folosinței veșnice” a clădirilor vizate nu întrunește condițiile de fond și nici condițiile de formă prevăzute de Codul civil pentru valabilitatea donației; - operațiunea juridică este afectată de nulitatea absolută, deoarece lipsește în totalitate voința de a dona imobilele aparținând bisericii; - actul a cărui nulitate absolută se cere a fi constatată este lipsit de cauză juridică; - deținerea abuzivă de către instituțiile statului a imobilului ce constituie proprietatea tabulară a Episcopiei Romano-Catolice Oradea, contravine Constituției și angajamentelor internaționale asumate de România.

În drept acțiunea reclamantei este întemeiată pe prevederile art. 34 alin. (2) și art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, art. 800, art. 801 și art. 814 C. civ., art. 966 C. civ., art. 480 C. civ. La 6 iunie 1996 când cauza a avut termen de judecată la Judecătoria Oradea s-a formulat în scris de către Muzeul Țării Crișurilor cerere de intervenție care în principal solicita respingerea acțiunii formulată de reclamanta Episcopia Romano-Catolică Oradea și în subsidiar, în cazul admiterii acțiunii reclamanta să fie obligată la plata sumei de 366.229.388.761 lei reprezentând contravaloarea investițiilor făcute de intervenientă la imobilul revendicat.

Cererea de intervenție este motivată în drept pe prevederile art. 49–56 C. proc. civ. și art. 119–120 C. proc. civ. și în esență invocă următoarele motive: - acțiunea este tardivă, lipsită de temei legal și inadmisibilă; - reclamanta nu are calitate procesuală activă, deoarece proprietarul donator a fost Protopopiatul Romano-Catolic; - imobilul a trecut în proprietatea statului în baza H.G. nr. 113/1992 și poate fi restituit numai printr-un act normativ cu putere de lege; - donația a cărei nulitate absolută se solicită a fi constatată este legală și a fost făcută cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data donării imobilului; - imobilul revendicat se află în prezent în administrarea intervenientei care a executat începând din anul 1973 lucrări de investiții și reparații capitale la imobil care au o valoare de inventar de 31.510.922 lei potrivit inventarierii din anul 1991, care se actualizează cu indicele de inflație.

La termenul de judecată din 3 octombrie 1996 Ministerul Culturii formulează cerere de intervenție în interes propriu motivată pe prevederile art. 49–56 C. proc. civ., art. 135 din Constituție, art. 4 și art. 5 din Legea 18/1991, H.G. nr. 442/1992 și H.G. nr. 113/1992 arătând că Muzeul Țării Crișurilor este instituție publică reprezentată de Ministerul Culturii. Pârâtul Consiliul Județean Bihor a formulat întâmpinare invocând lipsa calității procesuale pasive a Consiliului întrucât imobilul revendicat a fost transmis prin protocol din patrimoniul județului în patrimoniul Ministerului Culturii. La termenul de judecată din 5 iunie 1997 pârâta R.A.G.C.L.

Oradea a depus la dosar întâmpinare prin care invocă excepția lipsei calității sale procesuale pasive arătând că imobilul revendicat nu se mai află în detenția sa încă din anul 1965 când prin decizia nr. 418 din 25 mai 1965 a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al orașului regional Oradea a fost transmis în administrarea Comitetului orășenesc de cultură și artă Oradea. Prin încheierea din 25 septembrie 1998 a Curții Supreme de Justiție s-a dispus strămutarea cauzei de la Judecătoria Oradea la Judecătoria Buzău pe rolul căreia a fost înregistrată sub nr. 700 din 19 ianuarie 1999. R.A.G.C.L. Oradea, cât și Prefectura județului Bihor au invocat și în fața acestei instanțe lipsa calității procesuale pasive, motivat de faptul că imobilul nu se află în patrimoniul lor și nici în administrarea pârâților.

În acest sens s-au depus la dosar Hotărârea nr. 16 din 26 februarie 1998 a Consiliului Local al municipiului Oradea și protocolul de predare primire nr. 7568 din 2 iulie 1998. Prin sentința civilă nr. 4627 din 23 iunie 1999 a Judecătoriei Buzău această instanță și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, luând în considerare faptul că valoarea cererii de intervenție și a cererii reconvenționale depășește suma de 150.000.000 lei. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Episcopia Romano-Catolică Oradea, apel la care a renunțat, luându-se act de renunțare prin încheierea din 11 octombrie 1999 a Tribunalului Buzău. Cauza a fost înregistrată pe fond la Tribunalul Buzău sub nr. 1247/1999.

Reclamanta Episcopia Romano-Catolică Oradea, prin nota depusă în dosar la 3 decembrie 1998 a invocat excepția prescripției extinctive a pretențiilor formulate împotriva sa prin cererea de intervenție și cererea reconvențională formulată de intervenientul Muzeul Țării Crișurilor și a solicitat și anularea ca netimbrate a acestor cereri. Excepția prescripției extinctive a fost respinsă de instanță prin încheierea din 6 martie 2000 cu motivarea că imobilul nu a ieșit din posesia pârâților. Prin aceiași încheiere de ședință Tribunalul Buzău dispune introducerea în cauză în calitate de pârât a Protopopiatului Romano-Catolic Oradea. La termenul de judecată din 14 februarie 2000 Ministerul Culturii a depus la dosar copii după H.C.M.

nr. 1889/1970, H.G. nr. 506/1996, H.G. nr. 6/1997 lista cu lucrările executate la Muzeul Țării Crișurilor Oradea în perioada 1969-1997, autorizațiile pentru executare de lucrări nr. 908 din 8 noiembrie 1965 și nr. 1043 din 17 decembrie 1965 emise pe seama Sfatului Popular al orașului Crișana, avizul de lucrări nr. 23 din 29 octombrie 1969, memoriu explicativ privind înlocuirea planșeului de la galeria de artă, contractele de proiectare nr. 12167/1987 și 9761/1980, autorizația pentru executare de lucrări nr. 411/1980, devizul general al lucrării la contractul nr. 6905/1974, referatul privind valoarea documentațiilor, deviz pe categorii de lucrări la contractul nr. 125/1983 precum și alte documente privind lucrările proiectate și executate la imobilul din litigiu constând în facturi, oferte preț, contracte de antrepriză, procese verbale de recepție-lucrări.

S-a mai depus la dosar și protocolul de predare-primire din 25 februarie 1997, prin care Ministerul Culturii a predat imobilul în litigiu Consiliului Județean Bihor și adresa nr. 5554/1991 a Secretariatului de Stat pentru Culte din care rezultă că Protopopiatul Romano-Catolic Oradea este subordonat Episcopiei Romano-Catolice Oradea. Cu adresa nr. 2124 din 31 martie 2000 Consiliul Județean Bihor (fila 174 din dosar nr. 1247/1999) a precizat că în baza protocolului de predare-primire din 25 februarie 1997, încheiat în baza H.G. nr. 67/1997 înțelege să continue cererea de intervenție formulată de Ministerul Culturii, în calitate de succesoare în drepturi a acestuia. În cauză au fost audiați martorii S.M., E.Z., C.I., E.E.

Reclamanta a afirmat la termenul de judecată din 3 decembrie 1999 că interesul său se menține în cererea de anulare a actului de donație și după emiterea O.G. nr. 13/1998 prin care s-a dispus de către guvern restituirea imobilului, câtă vreme această ordonanță de guvern poate fi în viitor abrogată. La termenul de judecată din 3 aprilie 2000 Protopopiatul Romano-Catolic Oradea a depus la dosar o cerere (fila 169 doar 1247/1999) prin care achiesează la acțiunea reclamantei. În cauză s-a efectuat o expertiză tehnică având ca obiective evaluarea îmbunătățirilor aduse imobilului începând cu anul 1963 și până la data de 26 martie 1996, ținându-se seama și de gradul de uzură a acestora. Ulterior atât Consiliul Județean Bihor cât și Ministerul Culturii nu au înțeles să achite contravaloarea onorariului de expert și au renunțat la administrarea acestei probe.

La termenul de judecată din 2 aprilie 2001 pârâtului Consiliul Județean Bihor i s-a pus în vedere să-și timbreze cererea reconvențională cu taxa judiciară de timbru de 74.645.000 lei și timbru judiciar în valoare de 50.000 lei, dar acesta nu s-a conformat dispozițiilor instanței, considerând că este scutit de plata taxei de timbru. Instanța de fond, Tribunalul Buzău a decis că cererea reconvențională formulată de Consiliul Județean Bihor nu este scutită de taxa judiciară de timbru la care a fost obligată de instanță întrucât pretențiile formulate prin cererea reconvențională provin dintr-un contract civil (donația folosinței imobilului) și nu din taxe, impozite, contribuții și venituri nefiscale.

În urma probelor administrate Tribunalul Buzău a pronunțat sentința civilă nr. 79 din 2 mai 2001 prin care a hotărât după cum urmează: - a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Episcopia Romano-Catolică Oradea și a dispus radierea dreptului de folosință veșnică a Statului Român asupra edificatelor, cu titlu de drept de donație, în baza deciziei nr. 2408/1963 a Sfatului Popular al Orașului Oradea nr. 1590/1963, nr. top 4, capitolul C, privind foaia de sarcini din C.F.

nr. 14795 Oradea; - a anulat ca netimbrată cererea de intervenție formulată de Muzeul Țării Crișurilor; - a anulat ca netimbrat capătul de cerere reconvențională a Consiliului Județean Bihor privind plata despăgubirilor de 500 miliarde lei; - a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a declarației de donare în folosință veșnică, autentificată de Notariatul de stat regional Crișana la nr. 4578/1963 din 5 noiembrie 1963 ca lipsită de interes; - a respins cererea de intervenție formulată de Ministerul Culturii și Cultelor și însușită de succesorul în drepturi asupra imobilului în litigiu, respectiv Consiliul Județean Bihor ca neîntemeiată; - a respins capetele de cerere reconvențională formulată de Consiliul Județean Bihor privind dreptul de retenție, notarea acestui drept în C.F.

și rectificarea C.F. nr. 14795 Oradea, nr. top 4; - a constatat lipsa calității procesuale pasive a Regiei Autonome de Gospodărie Locală Oradea și a Prefecturii Județului Bihor. În sfârșit, a compensat în parte cheltuielile de judecată și a obligat Muzeul Țării Crișurilor și Consiliul Județean Bihor să plătească reclamantei suma de 501.700 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut din examinarea probelor administrate de părțile din proces că prin oferta de donație autentificată de Notariatul de Stat regional Crișana la nr. 4578 din 5 noiembrie 1963 Protopopiatul Romano-Catolic Oradea, a donat „în folosință veșnică” imobilul ce a constituit reședința episcopească romano-catolică (în calitatea sa de succesoare în drepturi a Episcopiei Romano-Catolice Oradea, în favoarea fostului Sfat Popular al orașului regional Oaradea).

Că din interpretarea actului notarial rezultă că s-a donat numai uzufructul imobilului, nu proprietatea asupra acestuia. Că potrivit art. 517 C. civ. raportat la art. 559 C. civ., uzufructul acordat unei persoane juridice nu poate trece peste 30 de ani și deci uzufructul instituit prin oferta de donație a cărei nulitate se cere a se constata, a încetat de drept anterior formulării cererii de chemare în judecată respectiv încă din anul 1993. Pe de altă parte, instanța a reținut că prin O.G. nr. 13 din 7 iulie 1998, Guvernul României a dispus restituirea către reclamantă a sediului Episcopiei Romano-Catolice Oradea.

În consecință s-a apreciat că încetând uzufructul prin efectul legii, capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a „declarației” autentificate sub nr. 4578/1963 de Notariatul de Stat regional Oradea este lipsit de interes, urmând a fi respins ca atare, dispunându-se doar radierea dreptului de folosință veșnică a Statului Român asupra edificatelor, cu titlul de drept de donație în baza deciziei nr. 2408/1963 a fostului Sfat Popular al orașului Oradea nr. 1590/1963, nr. top 4 din capitol „C” privind foaia de sarcini a C.F. 14795 Oradea, clădirile din litigiu nefiind scoase niciodată din proprietatea Bisericii Romano-Catolice, situație rezultată din extrasul de carte funciară nr. 14795 Oradea nr. top.

4 cap. B (fila 10 din dosar nr. 3007/1996 al Judecătoriei Oradea). S-a mai reținut că Sfatul Popular al orașului Oradea a transmis la rândul său uzufructul asupra imobilelor din litigiu, către Muzeul Țării Crișurilor, iar din adresa nr. 3568 din 29 iunie 1973 emisă Consiliul Popular al municipiului Oradea, succesorul în drepturi al Sfatului Popular Oradea (fila 43 dosar nr. 3007/1996) emisă către Muzeul Țării Crișurilor, rezultă că pentru imobilul în litigiu (Palatul Baroc) nu s-a putut emite decizie de transfer deoarece imobilul nu era proprietate a statului. S-a decis de către instanța de fond că potrivit art. 534 C. civ. fostul Consiliu Popular al orașului Oradea putea ceda altei instituții doar dreptul său de uzufruct.

Că așa fiind, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a putut trece asupra Ministerului Culturii sau Consiliului Județean Bihor, față de care Muzeul Țării Crișurilor s-a subordonat; aceste instituții putând exercita asupra clădirilor episcopale tot un drept de uzufruct, cât a avut și muzeul, bucurându-se de drepturile și incubându-le obligațiile prevăzute de art. 521 C. civ. Cererea formulată de Ministerul Culturii în calitate de intervenient în interes propriu, care a fost însușită ulterior de Consiliul Județean Bihor, privind obligarea reclamantei la plata contravalorii reparațiilor aduse clădirii a fost respinsă reținându-se că potrivit art. 540 C. civ., art. 545 și art. 547 C. civ., nudul proprietar nu este obligat să restituie uzufructuarului contravaloarea reparațiilor de întreținere efectuate de acesta pe durata uzufructului, acestea căzând în sarcina sa.

De asemeni s-a motivat că nici prin O.G. nr. 13/1998 prin care Statul Român a restituit către reclamantă imobilul din litigiu nu s-a condiționat restituirea clădirilor de plata unor despăgubiri. Cererea de intervenție formulată de Muzeul Țării Crișurilor precum și cererea reconvențională a Consiliului Județean Bihor au fost anulate în baza art. 20 din Legea nr. 146/1997, deoarece nu au fost timbrate la valoarea pretențiilor formulate. Cum cererea reconvențională a Consiliului Județean Bihor a fost anulată ca netimbrată, iar folosința uzufructului a încetat prin efectul legii au fost respinse și cererile privind dreptul de retenție cât și notarea acestui drept în cartea funciară, cât și rectificarea cărții funciare.

Împotriva sentinței civile nr. 79 din 2 mai 2001 pronunțată de Tribunalul Buzău au declarat apel reclamanta Episcopia Romano-Catolică, și pârâții Consiliul Local al Municipiului Oradea, Administrația Patrimoniului Imobiliar, Muzeul Țării Crișurilor, Ministerul Culturii și Cultelor, precum și Consiliul Județean Bihor.

Prin decizia nr. 3 din 31 ianuarie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, toate apelurile declarate de părțile din proces au fost respinse ca nefondate pentru următoarele considerente: - corect a reținut instanța de fond, Tribunalul Buzău, că prin oferta de donație autentificată de fostul Notariat de Stat Regional Crișana sub nr. 4578/1963, Protopopiatul Romano-Catolic Oradea a donat „în folosință veșnică” clădirile ce au format fosta Reședință Episcopească Romano-Catolică Oradea, în calitate de succesoare în drepturi a Episcopiei Romano-Catolice Oradea în favoarea Statului Român, respectiv a fostului Sfat Popular al orașului regional Oradea; - că așa fiind, bine s-a reținut că prin actul menționat nu s-a donat proprietatea clădirilor, ci numai uzufructul acestora și deci, conform art. 559 C. civ., uzufructul instituit prin oferta de donație, nu poate trece de 30 de ani, încetând la împlinirea acestui termen, câtă vreme beneficiarul uzufructului a fost o persoană juridică; - că actul de donație a fost întocmit cu respectarea dispozițiilor legale, privind forma și fondul, așa cum reglementase la data întocmirii actului, neputând fi vorba de un consimțământ valabil exprimat, a unei cauze nevalabile sau de o lipsă totală a voinței de a dona, așa cum se susține în apelul reclamantei; - că bine a admis instanța numai al doilea capăt al acțiunii reclamantei,

și anume radierea dreptului de folosință veșnică în favoarea Statului Român câtă vreme efectele actului de donație au încetat, urmare a împlinirii termenului de 30 de ani cât putea să dureze uzufructul oferit persoanei juridice; - că în mod corect au fost soluționate cererile de intervenție în interes propriu promovate de Ministerul Culturii și Cultelor și însușite de Consiliul Județean Bihor și Consiliul local Oradea, privind obligarea reclamantei la plata contravalorii reparațiilor și întreținerii clădirii, instanța de fond făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 540 și urm. C. civ. Cât privește apelul declarat de Muzeul Țării Crișurilor s-a reținut că acesta nu și-a timbrat la valoare cererea de intervenție fiind corect anulată ca netimbrată de către instanța de fond, iar apelul declarat nu a fost motivat în termenul legal de 15 zile impunându-se respingerea apelului.

Împotriva deciziei civile nr. 3 din 31 ianuarie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, au declarat recurs reclamanta Episcopia Romano-Catolică Oradea pârâții Consiliul local al municipiului Oradea, intervenientul Ministerul Culturii și Cultelor, pârâtul Consiliul județean Bihor și intervenientul Muzeul Țării Crișurilor. Cu privire la recursurile declarate în cauză, se constată următoarele: 1. Reclamanta Episcopia Romano-Catolică Oradea își întemeiază recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 3 din 30 ianuarie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

în dezvoltarea cărora arată în esență următoarele: - greșit s-a apreciat validitatea actului intitulat „declarație” a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată prin acțiunea introdusă la instanța de fond, luându-se în considerare numai efectele produse de acesta; - este nelegală aprecierea instanței de fond și însușită de instanța de apel potrivit căreia actul autentificat de Notariatul de Stat Regional Crișana sub nr. 4578/1963, intitulat „declarație” constituie o ofertă de donație legal întocmită, prin care Protopopiatul Romano-Catolic Oradea a donat „în folosință veșnică” clădirile ce au format fosta Reședință Episcopală Romano-Catolică, în calitate de succesoare în drepturi a Episcopiei Romano-Catolice Oradea, în favoarea Statului Român, respectiv a fostului Sfat Popular al orașului regional Oradea; - greșit s-a considerat că actul notarial intitulat „declarație” a fost încheiat cu respectarea legislației în vigoare de la data întocmirii lui și că consimțământul dat a fost valabil exprimat, cauza care a stat la baza actului juridic a fost reală iar voința de a dona imobilul fără echivoc; - nu s-au avut în vedere reglementările specifice din Codul Canonic și nici prevederile din Decretul nr. 31/1954; - au fost trecute cu vederea împrejurările concrete în care a fost întocmit actul juridic a cărui nulitate absolută s-a cerut a fi constatată,

și care au dus la deposedarea forțată a bisericii de bunul său imobil, neputând exista în situația existentă în anul 1963 intenția de a gratificat Statul Român de esența comunistă care persecuta și prigonea Biserica Romano-Catolică. Recursul reclamantei Episcopia Romano-Catolică Oradea este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Prin înscrisul denumit „Declarație” autentificat cu nr. 4578 din 5 noiembrie 1963 de către fostul Notariat de Stat Regional Crișana, s-a luat act de declarația făcută în fața notarului de către B.F., vicar general și dr. H.V., protopop prin care aceștia au donat în folosință veșnică în favoarea Sfatului Popular al orașului regional Oradea „clădirile care au format fosta reședință episcopească Romano-Catolică Oradea aflate asupra imobilului înscris în C.F.

nr. 3167 Oradea cu nr. top 4. Se menționează în actul notarial că oferta de donație este făcută prin cei doi reprezentanți de către Protopopiatul Romano-Catolic Oradea, care la acea dată era succesorul în drepturi al fostei Episcopii Romano-Catolice Oradea. Prin actul de donație arătat cei doi prelați menționați în „Declarația” autentificată de notar, săvârșeau un act de dispoziție cu titlu gratuit în favoarea unei persoane juridice, micșorând în mod actual și irevocabil patrimoniul Bisericii Romano-Catolice cu imobilul oferit pentru donație fără a urmări să primească ceva în schimb. Bunurile, mobile și imobile, care alcătuiesc patrimoniul cultelor religioase, din care face parte și recurenta reclamantă sunt destinate să asigure activitatea acestora în vederea realizării scopului pentru care aceste culte ființează.

Aceste bunuri, mobile și imobile, nu pot fi folosite cu altă destinație, motiv pentru care în art. 34 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice se menționează că persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înființare ori statut. Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul. Cu alte cuvinte actele juridice săvârșite de persoana juridică, în afara capacității sale de folosință și care nu au fost făcute în vederea realizării scopului menționat în actul sau statutul în baza căruia funcționează se sancționează cu nulitatea absolută a actului.

Așa fiind „declarația” notarială prin care cei doi prelați ai Protopopiatului Romano-Catolic Oradea au făcut oferta de donație pentru imobilul proprietatea bisericii, constituie un act juridic contrar scopului determinat al persoanei juridice, diminuarea în mod gratuit a patrimoniului acesteia fiind de natură să afecteze grav activitățile specifice cultului romano-catolic, lipsindu-l de spațiile necesare pentru organizarea acestor activități. Din probele administrate în cauză mai rezultă și că actul juridic notarial denumit „Declarație” în care se menționează oferta de donație a imobilului care a constituit reședința episcopească Romano-Catolică Oradea este lipsit de o condiție esențială, de fond, pentru valabilitatea donației și anume animus donandi . Sub acest aspect actul notarial intitulat „Declarație” cade sub incidența art. 801 C. civ.

fiind o „liberalitate prin care donatorele dă invocabil un lucru donatarului care-l primește”. Din dispoziția legală menționată rezultă caracterul juridic al donației de contract gratuit prin care, cu intenția de a gratifica, donatorul își micșorează în mod irevocabil patrimoniul fără a urmări să primească ceva în schimb. Contract fiind, valabilitatea donației este examinată în raport de îndeplinirea celor patru condiții esențiale prevăzute în art. 948 C. civ., pentru care este înscrisă cea privitoare la cauza licită. Cu referire la cauza de față, urmează a fi observate și dispozițiile art. 966 C. civ. potrivit cărora „obligația fără cauză, sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect”.

Totodată, existența cauzei urmează a fi examinată în raport de specificul donației, ca liberalitate, prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se urmări un echivalent. Or, în analiza cauzei în materie de donație definită ca o liberalitate este necesar a se stabili scopul sau motivul care a fost determinant pentru voința dispunătorului în acest sens. Ca atare în acest caz, voința de a dispune nu poate fi separată de scopul determinant, care a provocat manifestarea dispunătorului sub forma unei liberalități. Cauza în cazul contractului de donație cuprinde așadar, în primul rând voința de a dărui animus donandi și apoi motivul care a hotărât pe dispunător să facă liberalitatea fără însă ca aceste elemente să poată fi reparate și examinate apoi izolat, ele formând un tot.

În concluzie, voința de a dărui, manifestată prin actul aparent al donației, nu poate ea singură să justifice o liberalitate întemeiată pe un motiv sau o cauză de natură a o vicia, de a determina donatorul la a dispune în acest sens. Așa fiind, în situația în care instanțele judecătorești sunt chemate a se pronunța asupra caracterului acestei condiții esențiale de validitate a contractului de donație, acestea trebuie să aibă în vedere, pe lângă legislația în vigoare la data realizării liberalității împrejurările contemporane efectuării donației.

Or, în cauză, din probatoriul administrat a rezultat că actul intitulat „Declarație” a fost făcut în perioada în care puterea comunistă, aflată la conducerea statului era potrivnică manifestărilor cultelor religioase și exercita asupra acestora acte de natură a le stânjeni activitatea, acte de intimidare, deposedându-le prin diferite metode de bunurile materiale aparținând bisericilor determinându-le să cedeze o bună parte din patrimoniu pe care îl dețineau. Astfel rezultă din probele administrate că înainte de a se face „oferta” de donație în folosință veșnică a imobilului aparținând Episcopatului Romano-Catolic Oradea în favoarea fostului Sfat Popular al orașului regional Oradea, episcopatul a fost deposedat de imobilul în care își avea reședința, fiind evacuat fără nici un temei pentru a fi cazați în această clădire refugiații politici din Grecia.

În aceste împrejurări nu se poate reține că declarația notarială făcută de reprezentanții bisericii la 5 noiembrie 1963 reprezintă un act făcut cu voința de a dărui, adică cu animus donandi, în lipsa căreia donația este nulă absolut mai cu seamă că nu exista nici aprobarea forurilor superioare ale bisericii Romano-Catolice, pentru un asemenea act de o deosebită importanță și cu consecințe atât de grave asupra patrimoniului bisericii. Pentru considerentele arătate urmează a se admite recursul declarat de reclamanta Episcopia Romano-Catolică Oradea împotriva deciziei civile nr. 3 din 31 ianuarie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, și a se casa în parte decizia recurată, și să se admită apelul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 79 din 2 mai 2001 pronunțată de Tribunalul Buzău, schimbându-se în parte sentința apelată în sensul constatării nulității absolute a donației făcute fostului Sfat Popular al orașului regional Oradea.

2. Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Oradea, Administrația Patrimoniului Imobiliar, își întemeiază recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 3 din 30 ianuarie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 4, 6, 8, 9 și 11 C. proc. civ. fără a structura aceste motive conform prevederilor art. 303 alin. (1) C. proc. civ., în sensul dezvoltării fiecărui motiv de casare în parte cu indicarea prevederilor legale încălcate care atrag nelegalitatea hotărârii atacate. În esență, în motivarea recursului recurentul Consiliul Local al Municipiului Oradea, Administrația Patrimoniului Imobiliar arată următoarele: - imobilul revendicat în cauză, situat în Oradea, înscris în C.F.

nr. 14795 Oradea nr. top 4 face parte din domeniul public al județului Bihor fiind inalienabil, insesizabil și imprescriptibil și nu poate fi revendicat; - restituirea imobilului nu se poate face decât prin lege, emisă de parlament, fiind exclusă imixtiunea puterii judecătorești în atribuțiile organului legislativ; - declarația de donație a fost făcută din rațiuni care nu contraziceau interesele protopopiatului și a fost semnată de organele de conducere ale bisericii; - actul de donație a fost făcut cu respectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de legea în vigoare; - greșit s-a interpretat că actul de donație privește numai folosința imobilului; - greșit au fost respinse de instanță pe calea excepției de netimbrare a cererii, pretențiile formulate de către Consiliul Județean Bihor, privind plata despăgubirilor pentru cheltuielile efectuate cu reparații, restaurare și îmbunătățiri aduse imobilului; - instanțele au schimbat cu de la sine putere natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoelnic al actului juridic dedus judecății, considerând că obiectul donației l-a considerat numai uzufructul imobilelor aflate în litigiu și nu dreptul de proprietate asupra acestora.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Greșit se susține în recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Local al Municipiului Oradea că prin hotărârile recurate a fost soluționată o acțiune în revendicare a unui imobil ce face parte din domeniul public al județului Bihor. Din petitul acțiunii introdusă de reclamantă și asupra căreia s-au pronunțat Tribunalul Buzău și Curtea de Apel Ploiești rezultă că obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit constatarea nulității absolute a unui contract de donație și rectificarea cărții funciare, acțiunea fiind admisibilă. Problema restituirii imobilului către reclamantă a fost rezolvată prin O.U.G. nr. 13/1998, așa cum se susține chiar de către recurent la pct. 2 din motivele de recurs.

În ceea ce privește modul în care s-a făcut „Declarația” de donație și prevederile legale încălcate s-a arătat în considerentele prezentei decizii când s-a analizat recursul reclamantei care au fost prevederile legale încălcate care au determinat nulitatea absolută a ofertei de donație. Privitor la oferta de donație, corect s-a reținut de către instanțe că s-a referit numai la dreptul de folosință veșnică asupra imobilelor, cum de altfel s-a menționat și în C.F. nr. 14795 Oradea, nr. top 4 în care se menționează la foaia de proprietate B dreptul de proprietate asupra imobilului pentru Episcopia Romano-Catolică Oradea cu titlu de drept de cumpărare nr. 1539/1873 iar la foaia de sarcini C este înscris Statul Român cu drept de veșnică folosință asupra edificatelor cu titlul de drept de donație în baza deciziei nr. 2408/1963 a Sfatului Popular al orașului Oradea nr. 1590/1963.

Cât privește obligarea Consiliului Județean Bihor să-și timbreze la valoare pretențiile formulate pentru plata contravalorii lucrărilor efectuate la imobilul în litigiu, critica formulată este nefondată, asemenea pretenții, rezultate dintr-un raport juridic civil neîncadrându-se în sentințe de la plata taxei judiciare de timbru pentru acțiunile introduse în justiție, cuprinse în Legea nr. 146/1997. Nici critica formulată în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în sensul că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și că a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoelnic al acestuia nu poate fi primită față de mențiunile din C.F. precum și din adresa nr. 3568 din 29 iunie 1973 a Consiliului Popular al Municipiului Oradea înaintată către Muzeul Crișurilor (fila 43 dos.

3007/1996 al Judecătoriei Oradea) în care se menționează de către antecesorul recurentului că imobilul în litigiu (Palatul Baroc) nu este „proprietate de stat, acesta fiind dat cu titlul gratuit de folosință veșnică” Consiliului popular al municipiului Oradea de către Biserica Romano-Catolică Oradea. Rezultă, așa cum au reținut instanțele de fond și apel că recurenta avea numai posesia și folosința imobilului, adică uzufructul acestuia. În consecință pentru considerentele arătate, care se completează cu motivarea dată recursului reclamantei prin prezenta decizie, urmează a se respinge ca nefondat recursul pârâtului Consiliul Local Oradea, Administrația Patrimoniului Imobiliar. 3. Împotriva deciziei civile nr. 3 din 31 ianuarie 2002 a declarat recurs și Muzeul Țării Crișurilor întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 3, art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea cărora critică hotărârile pronunțate de instanța de fond și de instanța de apel pentru motive de nelegalitate care privesc soluția pronunțată în legătură cu nulitatea actului de donație intitulat „declarație”, considerând că acesta a fost greșit calificat ca fiind o donație de uzufruct și deci nu își găseau în cauză aplicațiunea art. 539 C. civ. Se constată că prin sentința civilă nr. 79 din 2 mai 2001 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția civilă a fost anulată ca netimbrată cererea de intervenție formulată în cauză de către Muzeul Țării Crișurilor. Împotriva acestei sentințe intervenienta a declarat apel la 31 mai 2001 pe care nu l-a motivat și în consecință prin decizia civilă nr. 3 din 31 mai 2002 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, apelul a fost respins.

În această situație, cum cererea de intervenție a fost anulată ca netimbrată prin sentința pronunțată de instanța de fond, iar apelul declarat împotriva acestei sentințe nu a mai fost motivat de către apelantul intervenient Muzeul Țării Crișurilor, acesta nu mai poate ataca cu recurs pentru motive care privesc fondul cauzei, decizia pronunțată în apel, care față de intervenient este definitivă și irevocabilă. În consecință se va respinge și recursul declarat de intervenientul Muzeul Țării Crișurilor. 4. Prin recursul declarat de Consiliul Județean Bihor se critică decizia civilă nr. 3 din 31 ianuarie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în baza motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea cărora arată în esență următoarele: - greșit s-a respins ca netimbrată cererea reconvențională formulată de Consiliul județean Bihor, deși acesta a formulat contestație împotriva încheierii de ședință din 2 aprilie 2001, prin care a fost obligat să plătească taxa de timbru corespunzătoare despăgubirilor în valoare de 500 miliarde lei solicitată de la reclamantă prin cererea reconvențională formulată la instanța de fond. Critica este nefondată câtă vreme este formulată pentru prima dată în recurs, deși anularea cererii reconvenționale a fost dispusă prin sentința civilă nr. 79 din 2 mai 2001 pronunțată în fond de către Tribunalul Buzău, secția civilă, iar prin apelul declarat de Consiliul județean Bihor sentința nu a fost criticată sub acest aspect.

- instanța de apel nu s-a pronunțat nici cu privire la excepția privind lipsa competenței instanței de a se pronunța asupra constatării nulității absolute a declarației de donație față de precizarea expresă din O.U.G. nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunității cetățenilor minorităților naționale din România. Nici această critică nu poate fi primită, fiind deasemeni invocată pentru prima dată în recurs, în motivarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 79 din 2 mai 2001 recurentul nereferindu-se la acest aspect.

- greșit au considerat instanța de fond și de apel că prin actul autentificat sub nr. 4578/1963 de către Notariatul de Stat Regional Crișana, reclamanta, donând folosința veșnică asupra clădirilor ce au format fosta reședință episcopească Romano-Catolică Oradea; au constituit în favoarea statului un drept de uzufruct care cade sub incidența art. 517 și urm. C. civ., în realitate actul menționat constituind o donație a proprietății reglementată de art. 800 C. civ., act juridic irevocabil. Critica este nefondată câtă vreme din extrasul de carte funciară depus la dosar rezultă fără echivoc că obiectul donației la constituit folosința veșnică asupra imobilului în litigiu. Că nu s-a donat proprietatea imobilului rezultă și din actul aflat la fila 43 dosar nr. 3007/1996 prin care fostul Consiliul Popular al municipiului Oradea arată fără echivoc că nu deține proprietatea imobilului, acesta fiind dat Consiliului Popular cu titlul gratuit de folosință veșnică.

Este fără echivoc că actul notarial se referă la donația unui uzufruct, fiind în speță incident art. 559 C. civ. care mărginește durata uzufructului constituit în favoarea unei persoane juridice la 30 de ani, termen împlinit la data introducerii acțiunii – în anul 1996. De asemeni în speță sunt aplicabile și prevederile art. 545-546 C. civ. și art. 539 C. civ. Față de considerentele arătate se constată că și recursul declarat de Consiliul județean Bihor este nefondat urmând a fi respins. 5. Recurentul-intervenient Ministerul Culturii și Cultelor atacă cu recurs decizia civilă nr. 3 din 31 ianuarie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc.

civ. în dezvoltarea cărora arată în esență următoarele: - greșit a fost aplicată legea atunci când s-a considerat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 559 C. civ., de esența „acțiuni” de donație fiind irevocabilitatea acestuia, actul juridic urmând să-și producă efectele în conformitate cu voința donatarului care îl privește; - dreptul de folosință constituit în favoarea statului nu poate fi limitat la termenul prevăzut de art. 559 C. civ., deoarece contravine principiului irevocabilității acțiunii de donație, așa cum este prevăzut în art. 801 C. civ. Recursul este nefondat. În speță, așa cum s-a arătat cu prilejul analizării recursurilor declarate de celelalte părți din dosar, este fără echivoc că în actul notarial denumit „declarație” s-a arătat că urmează a se dona folosința veșnică a imobilului în litigiu.

In acest sens s-au făcut și notările corespunzătoare în cartea funciară. Este evident că în cazul în care actul notarial nu ar fi fost afectat de nulitate absolută pentru motivele arătate în cele ce au precedat, obiectul actului juridic l-ar fi constituit donarea uzufructului către o persoană juridică. Ori în această materie prevederile art. 559 C. civ. sunt imperative, nefiind de conceput ca durata uzufructului să fie determinată de voința donatarului. Mai mult, se face o gravă confuzie între principiul invocabilității donațiilor și împlinirea termenului de 30 de ani impus de art. 559 C. civ. în cazul în care se donează uzufructul unui imobil. Cât privește referirea din motivele de recurs la aplicarea în cauză a prevederilor O.U.G.

nr. 13/1998, aceasta nu a făcut obiect de judecată, instanțele nepronunțându-se în cauză, indiferent de soluția pronunțată cu privire la efectele acestei ordonanțe de urgență. Urmează a fi respins ca nefondat și acest recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: În majoritate: Admite recursul declarat de reclamanta Episcopia Romano-Catolică Oradea împotriva deciziei civile nr. 3 din 31 ianuarie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, pe care o casează în parte. Admite apelul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 79 din 2 mai 2001 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția civilă, pe care o schimbă în parte în sensul constatării nulității absolute a donației acceptată prin deciziile nr. 1883/1963 a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al regiunii Crișana și nr. 2408/1963 a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular raional Oradea. Menține celelalte dispoziții ale sentinței și ale deciziei. Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Consiliul Local al Municipiului Oradea, Administrația Patrimoniului Imobiliar, Consiliul Județean Bihor, Muzeul Țării Crișurilor și Ministerul Culturii și Cultelor.

Cu opinia separată a doamnei judecător, care este în sensul respingerii tuturor recursurilor. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iulie 2004.

OPINIE SEPARATĂ

In speță, reclamanta Episcopia Romano-Catolică din Oradea a solicitat constatarea nulității absolute, inexistenței juridice, a ofertei de donație intitulată “declarație” autentificată sub nr. 4578 din 5 noiembrie 1963 făcută în favoarea fostului Sfat popular al orașului regional Oradea, ca unitate administrativ teritorială (f.9 dos. nr. 3007/1996) operațiune juridică ce se afla sub incidența Decretului nr. 478/1954 privitor la donațiile făcute statului. Probele dosarului atestă că menționata ofertă a fost acceptată prin decizia nr. 1883/1963 a Comitetului executiv al fostului Sfat popular al regiunii Oradea (f.55 dos. nr. 307/1996) în condițiile art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954 astfel că prin decizia nr. 2408 din 11 decembrie 1963 emisă de același organ administrativ clădirile ce au format obiectul ofertei de donație acceptată de donatar înscrise în C.F.

nr. 3167 Oradea cu nr. top 1 au fost trecute în folosință veșnică Statului Român începând cu 5 noiembrie 1963 cu titlu de donație. Dreptul de folosință al statului astfel dobândit a fost înscris în C.F. nr. 14795 Oradea cu nr.top 1 (f.10 dos. nr. 3007/1996). Din cele expuse rezultă că ne aflăm în prezența unui contract de donație încheiat între absenți, prin ofertă și acceptare separate, care s-a perfectat odată cu acceptarea donației de către donatar, în condițiile art. 814 alin. (1) C. proc. civ., dreptul acestuia fiind intabulat în C.F. Astfel fiind, reclamanta nu mai putea să solicite constatarea nulității ofertei de a dărui cât timp așa cum deja s-a relevat contractul de donație fusese perfectat.

În schimb reclamanta avea posibilitatea de a cere pentru considerentele menționate în acțiune, constatarea nulității absolute a contractului de donație, ceea ce însă nu a făcut. Or, în raport de principiul disponibilității în procesul civil, reclamantului îi revine sarcina de a fixa cadrul procesual și limitele cererii de chemare în judecată, inclusiv cu privire la persoanele cu care înțelege să-și dispute obiectul litigiului. Cu alte cuvinte, în conformitate cu principiul disponibilității, instanța este obligată să se pronunțe asupra celor solicitate și să nu interpreteze obiectul acțiunii.

Din această perspectivă și întrucât reclamanta nu a cerut constatarea nulității absolute a contractului de donație în discuție, corect instanțele au respins capătul de cerere prin care se solicitase constatarea nulității absolute a ofertei de donație intitulată “declarație”, întrucât așa cum deja s-a relevat admiterea lui ar echivala cu o interpretare a obiectului acțiunii ceea ce însă contravine dispozițiilor imperative ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ. potrivit cărora, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. De altfel, cererea reclamantei este și lipsită de interes cât timp, pe de o parte, prin O.U.G. nr. 13 din 7 iulie 1998 se dispusese restituirea sediului Episcopiei Romano Catolice din Oradea, iar pe de altă parte, conform art. 559 C. civ.

uzufructul acordat unor unități administrativ teritoriale nu poate depăși 30 de ani, ori în speță acest termen se împlinise în 1993. Față de cele ce preced consider că și recursul declarat de reclamanta Episcopia Romano Catolică Oradea trebuia respins ca nefondat. In ceea ce privește recursurile declarate de pârâții Consiliul județean Bihor, Consiliul local al municipiului Oradea, Ministerul Culturii și Cultelor și Muzeu “Tării Crișurilor” apreciez pentru argumentele exprimate în opinia majoritară că se impune a fi respinse.