ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4957/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4957/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 3007 din 28 martie 1996 pe rolul Judecătoriei

Oradea reclamanta Episcopia Romano Catolică din Oradea a chemat în judecată pe

pârâții: Consiliul Județean Bihor, Consiliul Local al Municipiului Oradea,

Primăria Municipiului Oradea, Regia Autonomă de Gospodărie Locală Oradea și

Prefectura Județului Bihor și a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța

în cauză să se dispună după cum urmează:

-

să se constate nulitatea absolută (inexistența juridică) a declarației de

„donare în folosință veșnică” a clădirilor ce au format „reședința episcopească

Romano-Catolică înscrise în coala de C.F. nr. 3167 Oradea sub nr. top. 4 în

favoarea „Sfatului Popular al orașului regional” Oradea, autentificată de

Notariatul de Stat Regional Crișana la data de 5 noiembrie 1963, făcută de

semnatarii B.F., protopop și Dr. H.V. vicar general, transcrise în baza

deciziei Sfatului Popular al orașului regional Oradea nr. 2408/1963 și a

încheierii notariale nr. 1590/1963 în coala C.F. nr. 14795 Oradea sub nr. top 4

cu suprafața de 6249 mp ea fiind în continuare proprietatea reclamantei, dar

grevată în foaia de sarcini „C” cu „drept de folosință veșnică în favoarea

Statului Român”;

-

să se dispună radierea dreptului de folosință veșnică asupra susmenționatului

imobil, înscris în favoarea Statului Român și restabilirea situației anterioare

de carte funciară.

În

motivarea acțiunii sale reclamanta susținea în esență următoarele:

-

declarația de donare „în folosință veșnică” a clădirilor aparținând bisericii

este nulă de drept, deoarece constituie un act juridic vădit potrivnic scopului

promovat de persoana juridică proprietară; această declarație a aparținut unor

funcționari, care nu erau împuterniciți, potrivit legilor persoanei juridice,

să facă acte de dispoziție cu privire la proprietățile imobiliare aparținând

bisericii;

-

„declarația” referitoare la transferul „folosinței veșnice” a clădirilor vizate

nu întrunește condițiile de fond și nici condițiile de formă prevăzute de Codul

civil pentru valabilitatea donației;

-

operațiunea juridică este afectată de nulitatea absolută, deoarece lipsește în

totalitate voința de a dona imobilele aparținând bisericii;

-

actul a cărui nulitate absolută se cere a fi constatată este lipsit de cauză

juridică;

-

deținerea abuzivă de către instituțiile statului a imobilului ce constituie

proprietatea tabulară a Episcopiei Romano-Catolice Oradea, contravine

Constituției și angajamentelor internaționale asumate de România.

În

drept acțiunea reclamantei este întemeiată pe prevederile art. 34 alin. (2) și

art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele

juridice, art. 800, art. 801 și art. 814 C. civ., art. 966 C. civ., art. 480 C.

civ.

La

6 iunie 1996 când cauza a avut termen de judecată la Judecătoria Oradea s-a

formulat în scris de către Muzeul Țării Crișurilor cerere de intervenție care

în principal solicita respingerea acțiunii formulată de reclamanta Episcopia

Romano-Catolică Oradea și în subsidiar, în cazul admiterii acțiunii reclamanta

să fie obligată la plata sumei de 366.229.388.761 lei reprezentând

contravaloarea investițiilor făcute de intervenientă la imobilul revendicat.

Cererea

de intervenție este motivată în drept pe prevederile art. 49–56 C. proc. civ.

și art. 119–120 C. proc. civ. și în esență invocă următoarele motive:

-

acțiunea este tardivă, lipsită de temei legal și inadmisibilă;

-

reclamanta nu are calitate procesuală activă, deoarece proprietarul donator a

fost Protopopiatul Romano-Catolic;

-

imobilul a trecut în proprietatea statului în baza H.G. nr. 113/1992 și poate

fi restituit numai printr-un act normativ cu putere de lege;

-

donația a cărei nulitate absolută se solicită a fi constatată este legală și a

fost făcută cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data donării

imobilului;

-

imobilul revendicat se află în prezent în administrarea intervenientei care a

executat începând din anul 1973 lucrări de investiții și reparații capitale la

imobil care au o valoare de inventar de 31.510.922 lei potrivit inventarierii

din anul 1991, care se actualizează cu indicele de inflație.

La

termenul de judecată din 3 octombrie 1996 Ministerul Culturii formulează cerere

de intervenție în interes propriu motivată pe prevederile art. 49–56 C. proc.

civ., art. 135 din Constituție, art. 4 și art. 5 din Legea 18/1991, H.G. nr.

442/1992 și H.G. nr. 113/1992 arătând că Muzeul Țării Crișurilor este

instituție publică reprezentată de Ministerul Culturii.

Pârâtul

Consiliul Județean Bihor a formulat întâmpinare invocând lipsa calității

procesuale pasive a Consiliului întrucât imobilul revendicat a fost transmis

prin protocol din patrimoniul județului în patrimoniul Ministerului Culturii.

La

termenul de judecată din 5 iunie 1997 pârâta R.A.G.C.L. Oradea a depus la dosar

întâmpinare prin care invocă excepția lipsei calității sale procesuale pasive

arătând că imobilul revendicat nu se mai află în detenția sa încă din anul 1965

când prin decizia nr. 418 din 25 mai 1965 a fostului Comitet Executiv al

Sfatului Popular al orașului regional Oradea a fost transmis în administrarea

Comitetului orășenesc de cultură și artă Oradea.

Prin

încheierea din 25 septembrie 1998 a Curții Supreme de Justiție s-a dispus

strămutarea cauzei de la Judecătoria Oradea la Judecătoria Buzău pe rolul

căreia a fost înregistrată sub nr. 700 din 19 ianuarie 1999.

R.A.G.C.L.

Oradea, cât și Prefectura județului Bihor au invocat și în fața acestei

instanțe lipsa calității procesuale pasive, motivat de faptul că imobilul nu se

află în patrimoniul lor și nici în administrarea pârâților.

În

acest sens s-au depus la dosar Hotărârea nr. 16 din 26 februarie 1998 a

Consiliului Local al municipiului Oradea și protocolul de predare primire nr.

7568 din 2 iulie 1998.

Prin

sentința civilă nr. 4627 din 23 iunie 1999 a Judecătoriei Buzău această

instanță și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Buzău, luând în considerare faptul că valoarea cererii de

intervenție și a cererii reconvenționale depășește suma de 150.000.000 lei.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Episcopia Romano-Catolică Oradea,

apel la care a renunțat, luându-se act de renunțare prin încheierea din 11

octombrie 1999 a Tribunalului Buzău.

Cauza

a fost înregistrată pe fond la Tribunalul Buzău sub nr. 1247/1999.

Reclamanta

Episcopia Romano-Catolică Oradea, prin nota depusă în dosar la 3 decembrie 1998

a invocat excepția prescripției extinctive a pretențiilor formulate împotriva

sa prin cererea de intervenție și cererea reconvențională formulată de

intervenientul Muzeul Țării Crișurilor și a solicitat și anularea ca netimbrate

a acestor cereri.

Excepția

prescripției extinctive a fost respinsă de instanță prin încheierea din 6

martie 2000 cu motivarea că imobilul nu a ieșit din posesia pârâților.

Prin

aceiași încheiere de ședință Tribunalul Buzău dispune introducerea în cauză în

calitate de pârât a Protopopiatului Romano-Catolic Oradea.

La

termenul de judecată din 14 februarie 2000 Ministerul Culturii a depus la dosar

copii după H.C.M. nr. 1889/1970, H.G. nr. 506/1996, H.G. nr. 6/1997 lista cu

lucrările executate la Muzeul Țării Crișurilor Oradea în perioada 1969-1997,

autorizațiile pentru executare de lucrări nr. 908 din 8 noiembrie 1965 și nr.

1043 din 17 decembrie 1965 emise pe seama Sfatului Popular al orașului Crișana,

avizul de lucrări nr. 23 din 29 octombrie 1969, memoriu explicativ privind

înlocuirea planșeului de la galeria de artă, contractele de proiectare nr.

12167/1987 și 9761/1980, autorizația pentru executare de lucrări nr. 411/1980,

devizul general al lucrării la contractul nr. 6905/1974, referatul privind valoarea

documentațiilor, deviz pe categorii de lucrări la contractul nr. 125/1983

precum și alte documente privind lucrările proiectate și executate la imobilul

din litigiu constând în facturi, oferte preț, contracte de antrepriză, procese

verbale de recepție-lucrări.

S-a

mai depus la dosar și protocolul de predare-primire din 25 februarie 1997, prin

care Ministerul Culturii a predat imobilul în litigiu Consiliului Județean

Bihor și adresa nr. 5554/1991 a Secretariatului de Stat pentru Culte din care

rezultă că Protopopiatul Romano-Catolic Oradea este subordonat Episcopiei

Romano-Catolice Oradea.

Cu

adresa nr. 2124 din 31 martie 2000 Consiliul Județean Bihor (fila 174 din dosar

nr. 1247/1999) a precizat că în baza protocolului de predare-primire din 25

februarie 1997, încheiat în baza H.G. nr. 67/1997 înțelege să continue cererea

de intervenție formulată de Ministerul Culturii, în calitate de succesoare în

drepturi a acestuia.

În

cauză au fost audiați martorii S.M., E.Z., C.I., E.E.

Reclamanta

a afirmat la termenul de judecată din 3 decembrie 1999 că interesul său se

menține în cererea de anulare a actului de donație și după emiterea O.G. nr.

13/1998 prin care s-a dispus de către guvern restituirea imobilului, câtă vreme

această ordonanță de guvern poate fi în viitor abrogată.

La

termenul de judecată din 3 aprilie 2000 Protopopiatul Romano-Catolic Oradea a

depus la dosar o cerere (fila 169 doar 1247/1999) prin care achiesează la

acțiunea reclamantei.

În

cauză s-a efectuat o expertiză tehnică având ca obiective evaluarea

îmbunătățirilor aduse imobilului începând cu anul 1963 și până la data de 26

martie 1996, ținându-se seama și de gradul de uzură a acestora.

Ulterior

atât Consiliul Județean Bihor cât și Ministerul Culturii nu au înțeles să

achite contravaloarea onorariului de expert și au renunțat la administrarea

acestei probe.

La

termenul de judecată din 2 aprilie 2001 pârâtului Consiliul Județean Bihor i

s-a pus în vedere să-și timbreze cererea reconvențională cu taxa judiciară de

timbru de 74.645.000 lei și timbru judiciar în valoare de 50.000 lei, dar

acesta nu s-a conformat dispozițiilor instanței, considerând că este scutit de

plata taxei de timbru.

Instanța

de fond, Tribunalul Buzău a decis că cererea reconvențională formulată de

Consiliul Județean Bihor nu este scutită de taxa judiciară de timbru la care a

fost obligată de instanță întrucât pretențiile formulate prin cererea

reconvențională provin dintr-un contract civil (donația folosinței imobilului)

și nu din taxe, impozite, contribuții și venituri nefiscale.

În

urma probelor administrate Tribunalul Buzău a pronunțat sentința civilă nr. 79

din 2 mai 2001 prin care a hotărât după cum urmează:

- a

admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Episcopia Romano-Catolică

Oradea și a dispus radierea dreptului de folosință veșnică a Statului Român

asupra edificatelor, cu titlu de drept de donație, în baza deciziei nr.

2408/1963 a Sfatului Popular al Orașului Oradea nr. 1590/1963, nr. top 4,

capitolul C, privind foaia de sarcini din C.F. nr. 14795 Oradea;

- a

anulat ca netimbrată cererea de intervenție formulată de Muzeul Țării

Crișurilor;

- a

anulat ca netimbrat capătul de cerere reconvențională a Consiliului Județean

Bihor privind plata despăgubirilor de 500 miliarde lei;

- a

respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a declarației

de donare în folosință veșnică, autentificată de Notariatul de stat regional

Crișana la nr. 4578/1963 din 5 noiembrie 1963 ca lipsită de interes;

- a

respins cererea de intervenție formulată de Ministerul Culturii și Cultelor și

însușită de succesorul în drepturi asupra imobilului în litigiu, respectiv

Consiliul Județean Bihor ca neîntemeiată;

- a

respins capetele de cerere reconvențională formulată de Consiliul Județean

Bihor privind dreptul de retenție, notarea acestui drept în C.F. și

rectificarea C.F. nr. 14795 Oradea, nr. top 4;

- a

constatat lipsa calității procesuale pasive a Regiei Autonome de Gospodărie

Locală Oradea și a Prefecturii Județului Bihor.

În

sfârșit, a compensat în parte cheltuielile de judecată și a obligat Muzeul

Țării Crișurilor și Consiliul Județean Bihor să plătească reclamantei suma de

501.700 lei cheltuieli de judecată.

Pentru

a pronunța această hotărâre instanța a reținut din examinarea probelor

administrate de părțile din proces că prin oferta de donație autentificată de

Notariatul de Stat regional Crișana la nr. 4578 din 5 noiembrie 1963

Protopopiatul Romano-Catolic Oradea, a donat „în folosință veșnică” imobilul ce

a constituit reședința episcopească romano-catolică (în calitatea sa de

succesoare în drepturi a Episcopiei Romano-Catolice Oradea, în favoarea

fostului Sfat Popular al orașului regional Oaradea).

Că din interpretarea actului

notarial rezultă că s-a donat numai uzufructul imobilului, nu proprietatea

asupra acestuia.

Că potrivit art. 517 C. civ.

raportat la art. 559 C. civ., uzufructul acordat unei persoane juridice nu

poate trece peste 30 de ani și deci uzufructul instituit prin oferta de donație

a cărei nulitate se cere a se constata, a încetat de drept anterior formulării cererii

de chemare în judecată respectiv încă din anul 1993.

Pe de altă parte, instanța a reținut

că prin O.G. nr. 13 din 7 iulie 1998, Guvernul României a dispus restituirea

către reclamantă a sediului Episcopiei Romano-Catolice Oradea.

În consecință s-a apreciat că

încetând uzufructul prin efectul legii, capătul de cerere privind constatarea

nulității absolute a „declarației” autentificate sub nr. 4578/1963 de

Notariatul de Stat regional Oradea este lipsit de interes, urmând a fi respins

ca atare, dispunându-se doar radierea dreptului de folosință veșnică a Statului

Român asupra edificatelor, cu titlul de drept de donație în baza deciziei nr.

2408/1963 a fostului Sfat Popular al orașului Oradea nr. 1590/1963, nr. top 4

din capitol „C” privind foaia de sarcini a C.F. 14795 Oradea, clădirile din

litigiu nefiind scoase niciodată din proprietatea Bisericii Romano-Catolice,

situație rezultată din extrasul de carte funciară nr. 14795 Oradea nr. top. 4

cap. B (fila 10 din dosar nr. 3007/1996 al Judecătoriei Oradea).

S-a mai reținut că Sfatul Popular al

orașului Oradea a transmis la rândul său uzufructul asupra imobilelor din

litigiu, către Muzeul Țării Crișurilor, iar din adresa nr. 3568 din 29 iunie

1973 emisă Consiliul Popular al municipiului Oradea, succesorul în drepturi al

Sfatului Popular Oradea (fila 43 dosar nr. 3007/1996) emisă către Muzeul Țării

Crișurilor, rezultă că pentru imobilul în litigiu (Palatul Baroc) nu s-a putut

emite decizie de transfer deoarece imobilul nu era proprietate a statului.

S-a decis de către instanța de fond

că potrivit art. 534 C. civ. fostul Consiliu Popular al orașului Oradea putea

ceda altei instituții doar dreptul său de uzufruct.

Că așa fiind, dreptul de proprietate

asupra imobilului în litigiu nu a putut trece asupra Ministerului Culturii sau

Consiliului Județean Bihor, față de care Muzeul Țării Crișurilor s-a

subordonat; aceste instituții putând exercita asupra clădirilor episcopale tot

un drept de uzufruct, cât a avut și muzeul, bucurându-se de drepturile și

incubându-le obligațiile prevăzute de art. 521 C. civ.

Cererea formulată de Ministerul

Culturii în calitate de intervenient în interes propriu, care a fost însușită

ulterior de Consiliul Județean Bihor, privind obligarea reclamantei la plata

contravalorii reparațiilor aduse clădirii a fost respinsă reținându-se că

potrivit art. 540 C. civ., art. 545 și art. 547 C. civ., nudul proprietar nu

este obligat să restituie uzufructuarului contravaloarea reparațiilor de

întreținere efectuate de acesta pe durata uzufructului, acestea căzând în

sarcina sa.

De asemeni s-a motivat că nici prin

O.G. nr. 13/1998 prin care Statul Român a restituit către reclamantă imobilul

din litigiu nu s-a condiționat restituirea clădirilor de plata unor

despăgubiri.

Cererea de intervenție formulată de

Muzeul Țării Crișurilor precum și cererea reconvențională a Consiliului

Județean Bihor au fost anulate în baza art. 20 din Legea nr. 146/1997, deoarece

nu au fost timbrate la valoarea pretențiilor formulate.

Cum cererea reconvențională a

Consiliului Județean Bihor a fost anulată ca netimbrată, iar folosința

uzufructului a încetat prin efectul legii au fost respinse și cererile privind

dreptul de retenție cât și notarea acestui drept în cartea funciară, cât și

rectificarea cărții funciare.

Împotriva sentinței civile nr. 79

din 2 mai 2001 pronunțată de Tribunalul Buzău au declarat apel reclamanta

Episcopia Romano-Catolică, și pârâții Consiliul Local al Municipiului Oradea,

Administrația Patrimoniului Imobiliar, Muzeul Țării Crișurilor, Ministerul

Culturii și Cultelor, precum și Consiliul Județean Bihor.

Prin decizia nr. 3 din 31 ianuarie

2002 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, toate apelurile

declarate de părțile din proces au fost respinse ca nefondate pentru

următoarele considerente:

- corect a reținut instanța de fond,

Tribunalul Buzău, că prin oferta de donație autentificată de fostul Notariat de

Stat Regional Crișana sub nr. 4578/1963, Protopopiatul Romano-Catolic Oradea a

donat „în folosință veșnică” clădirile ce au format fosta Reședință

Episcopească Romano-Catolică Oradea, în calitate de succesoare în drepturi a

Episcopiei Romano-Catolice Oradea în favoarea Statului Român, respectiv a

fostului Sfat Popular al orașului regional Oradea;

- că așa fiind, bine s-a reținut că

prin actul menționat nu s-a donat proprietatea clădirilor, ci numai uzufructul

acestora și deci, conform art. 559 C. civ., uzufructul instituit prin oferta de

donație, nu poate trece de 30 de ani, încetând la împlinirea acestui termen,

câtă vreme beneficiarul uzufructului a fost o persoană juridică;

- că actul de donație a fost

întocmit cu respectarea dispozițiilor legale, privind forma și fondul, așa cum

reglementase la data întocmirii actului, neputând fi vorba de un consimțământ

valabil exprimat, a unei cauze nevalabile sau de o lipsă totală a voinței de a

dona, așa cum se susține în apelul reclamantei;

- că bine a admis instanța numai al

doilea capăt al acțiunii reclamantei, și anume radierea dreptului de folosință

veșnică în favoarea Statului Român câtă vreme efectele actului de donație au

încetat, urmare a împlinirii termenului de 30 de ani cât putea să dureze

uzufructul oferit persoanei juridice;

- că în mod corect au fost

soluționate cererile de intervenție în interes propriu promovate de Ministerul

Culturii și Cultelor și însușite de Consiliul Județean Bihor și Consiliul local

Oradea, privind obligarea reclamantei la plata contravalorii reparațiilor și

întreținerii clădirii, instanța de fond făcând o corectă aplicare a

prevederilor art. 540 și urm. C. civ.

Cât privește apelul declarat de

Muzeul Țării Crișurilor s-a reținut că acesta nu și-a timbrat la valoare

cererea de intervenție fiind corect anulată ca netimbrată de către instanța de

fond, iar apelul declarat nu a fost motivat în termenul legal de 15 zile

impunându-se respingerea apelului.

Împotriva deciziei civile nr. 3 din

31 ianuarie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, au

declarat recurs reclamanta Episcopia Romano-Catolică Oradea pârâții Consiliul

local al municipiului Oradea, intervenientul Ministerul Culturii și Cultelor,

pârâtul Consiliul județean Bihor și intervenientul Muzeul Țării Crișurilor.

Cu privire la recursurile declarate

în cauză, se constată următoarele:

Romano-Catolică Oradea își întemeiază recursul declarat împotriva deciziei

civile nr. 3 din 30 ianuarie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești pe

motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. în

dezvoltarea cărora arată în esență următoarele:

- greșit s-a apreciat validitatea

actului intitulat „declarație” a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi

constatată prin acțiunea introdusă la instanța de fond, luându-se în

considerare numai efectele produse de acesta;

- este nelegală aprecierea instanței

de fond și însușită de instanța de apel potrivit căreia actul autentificat de

Notariatul de Stat Regional Crișana sub nr. 4578/1963, intitulat „declarație”

constituie o ofertă de donație legal întocmită, prin care Protopopiatul

Romano-Catolic Oradea a donat „în folosință veșnică” clădirile ce au format

fosta Reședință Episcopală Romano-Catolică, în calitate de succesoare în

drepturi a Episcopiei Romano-Catolice Oradea, în favoarea Statului Român,

respectiv a fostului Sfat Popular al orașului regional Oradea;

- greșit s-a considerat că actul

notarial intitulat „declarație” a fost încheiat cu respectarea legislației în

vigoare de la data întocmirii lui și că consimțământul dat a fost valabil

exprimat, cauza care a stat la baza actului juridic a fost reală iar voința de

a dona imobilul fără echivoc;

- nu s-au avut în vedere

reglementările specifice din Codul Canonic și nici prevederile din Decretul nr.

31/1954;

- au fost trecute cu vederea

împrejurările concrete în care a fost întocmit actul juridic a cărui nulitate

absolută s-a cerut a fi constatată, și care au dus la deposedarea forțată a

bisericii de bunul său imobil, neputând exista în situația existentă în anul

1963 intenția de a gratificat Statul Român de esența comunistă care persecuta

și prigonea Biserica Romano-Catolică.

Recursul reclamantei Episcopia

Romano-Catolică Oradea este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare.

Prin înscrisul denumit „Declarație”

autentificat cu nr. 4578 din 5 noiembrie 1963 de către fostul Notariat de Stat

Regional Crișana, s-a luat act de declarația făcută în fața notarului de către

B.F., vicar general și dr. H.V., protopop prin care aceștia au donat în

folosință veșnică în favoarea Sfatului Popular al orașului regional Oradea

„clădirile care au format fosta reședință episcopească Romano-Catolică Oradea

aflate asupra imobilului înscris în C.F. nr. 3167 Oradea cu nr. top 4.

Se menționează în actul notarial că

oferta de donație este făcută prin cei doi reprezentanți de către Protopopiatul

Romano-Catolic Oradea, care la acea dată era succesorul în drepturi al fostei

Episcopii Romano-Catolice Oradea.

Prin actul de donație arătat cei doi

prelați menționați în „Declarația” autentificată de notar, săvârșeau un act de

dispoziție cu titlu gratuit în favoarea unei persoane juridice, micșorând în

mod actual și irevocabil patrimoniul Bisericii Romano-Catolice cu imobilul

oferit pentru donație fără a urmări să primească ceva în schimb.

Bunurile, mobile și imobile, care

alcătuiesc patrimoniul cultelor religioase, din care face parte și recurenta

reclamantă sunt destinate să asigure activitatea acestora în vederea realizării

scopului pentru care aceste culte ființează. Aceste bunuri, mobile și imobile,

nu pot fi folosite cu altă destinație, motiv pentru care în art. 34 din

Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice se

menționează că persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care

corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înființare ori statut. Orice

act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul. Cu

alte cuvinte actele juridice săvârșite de persoana juridică, în afara

capacității sale de folosință și care nu au fost făcute în vederea realizării

scopului menționat în actul sau statutul în baza căruia funcționează se

sancționează cu nulitatea absolută a actului.

Așa fiind „declarația” notarială

prin care cei doi prelați ai Protopopiatului Romano-Catolic Oradea au făcut

oferta de donație pentru imobilul proprietatea bisericii, constituie un act

juridic contrar scopului determinat al persoanei juridice, diminuarea în mod

gratuit a patrimoniului acesteia fiind de natură să afecteze grav activitățile

specifice cultului romano-catolic, lipsindu-l de spațiile necesare pentru

organizarea acestor activități.

Din probele administrate în cauză

mai rezultă și că actul juridic notarial denumit „Declarație” în care se

menționează oferta de donație a imobilului care a constituit reședința

episcopească Romano-Catolică Oradea este lipsit de o condiție esențială, de

fond, pentru valabilitatea donației și anume

animus donandi

.

Sub acest aspect actul notarial

intitulat „Declarație” cade sub incidența art. 801 C. civ. fiind o

„liberalitate prin care donatorele dă invocabil un lucru donatarului care-l

primește”.

Din dispoziția legală menționată

rezultă caracterul juridic al donației de contract gratuit prin care, cu

intenția de a gratifica, donatorul își micșorează în mod irevocabil patrimoniul

fără a urmări să primească ceva în schimb.

Contract fiind, valabilitatea

donației este examinată în raport de îndeplinirea celor patru condiții

esențiale prevăzute în art. 948 C. civ., pentru care este înscrisă cea

privitoare la cauza licită.

Cu referire la cauza de față,

urmează a fi observate și dispozițiile art. 966 C. civ. potrivit cărora

„obligația fără cauză, sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea

nici un efect”.

Totodată, existența cauzei urmează a

fi examinată în raport de specificul donației, ca liberalitate, prin care o

valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se urmări un echivalent.

Or, în analiza cauzei în materie de

donație definită ca o liberalitate este necesar a se stabili scopul sau motivul

care a fost determinant pentru voința dispunătorului în acest sens.

Ca atare în acest caz, voința de a

dispune nu poate fi separată de scopul determinant, care a provocat

manifestarea dispunătorului sub forma unei liberalități.

Cauza în cazul contractului de

donație cuprinde așadar, în primul rând voința de a dărui

animus donandi

și apoi motivul care a hotărât pe dispunător să facă liberalitatea fără însă ca

aceste elemente să poată fi reparate și examinate apoi izolat, ele formând un

tot.

În concluzie, voința de a dărui,

manifestată prin actul aparent al donației, nu poate ea singură să justifice o

liberalitate întemeiată pe un motiv sau o cauză de natură a o vicia, de a

determina donatorul la a dispune în acest sens.

Așa fiind, în situația în care

instanțele judecătorești sunt chemate a se pronunța asupra caracterului acestei

condiții esențiale de validitate a contractului de donație, acestea trebuie să

aibă în vedere, pe lângă legislația în vigoare la data realizării liberalității

împrejurările contemporane efectuării donației.

Or, în cauză, din probatoriul

administrat a rezultat că actul intitulat „Declarație” a fost făcut în perioada

în care puterea comunistă, aflată la conducerea statului era potrivnică

manifestărilor cultelor religioase și exercita asupra acestora acte de natură a

le stânjeni activitatea, acte de intimidare, deposedându-le prin diferite

metode de bunurile materiale aparținând bisericilor determinându-le să cedeze o

bună parte din patrimoniu pe care îl dețineau.

Astfel rezultă din probele

administrate că înainte de a se face „oferta” de donație în folosință veșnică a

imobilului aparținând Episcopatului Romano-Catolic Oradea în favoarea fostului

Sfat Popular al orașului regional Oradea, episcopatul a fost deposedat de

imobilul în care își avea reședința, fiind evacuat fără nici un temei pentru a

fi cazați în această clădire refugiații politici din Grecia.

În aceste împrejurări nu se poate

reține că declarația notarială făcută de reprezentanții bisericii la 5

noiembrie 1963 reprezintă un act făcut cu voința de a dărui, adică cu animus

donandi, în lipsa căreia donația este nulă absolut mai cu seamă că nu exista

nici aprobarea forurilor superioare ale bisericii Romano-Catolice, pentru un

asemenea act de o deosebită importanță și cu consecințe atât de grave asupra

patrimoniului bisericii.

Pentru considerentele arătate

urmează a se admite recursul declarat de reclamanta Episcopia Romano-Catolică

Oradea împotriva deciziei civile nr. 3 din 31 ianuarie 2002 pronunțată de

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, și a se casa în parte decizia recurată,

și să se admită apelul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 79 din 2 mai

2001 pronunțată de Tribunalul Buzău, schimbându-se în parte sentința apelată în

sensul constatării nulității absolute a donației făcute fostului Sfat Popular

al orașului regional Oradea.

Municipiului Oradea, Administrația Patrimoniului Imobiliar, își întemeiază

recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 3 din 30 ianuarie 2002

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești pe motivele de casare prevăzute de art.

304 pct. 4, 6, 8, 9 și 11 C. proc. civ. fără a structura aceste motive conform prevederilor

art. 303 alin. (1) C. proc. civ., în sensul dezvoltării fiecărui motiv de

casare în parte cu indicarea prevederilor legale încălcate care atrag

nelegalitatea hotărârii atacate.

În esență, în motivarea recursului

recurentul Consiliul Local al Municipiului Oradea, Administrația Patrimoniului

Imobiliar arată următoarele:

- imobilul revendicat în cauză,

situat în Oradea, înscris în C.F. nr. 14795 Oradea nr. top 4 face parte din

domeniul public al județului Bihor fiind inalienabil, insesizabil și imprescriptibil

și nu poate fi revendicat;

- restituirea imobilului nu se poate

face decât prin lege, emisă de parlament, fiind exclusă imixtiunea puterii

judecătorești în atribuțiile organului legislativ;

- declarația de donație a fost

făcută din rațiuni care nu contraziceau interesele protopopiatului și a fost

semnată de organele de conducere ale bisericii;

- actul de donație a fost făcut cu

respectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de legea în vigoare;

- greșit s-a interpretat că actul de

donație privește numai folosința imobilului;

- greșit au fost respinse de

instanță pe calea excepției de netimbrare a cererii, pretențiile formulate de

către Consiliul Județean Bihor, privind plata despăgubirilor pentru

cheltuielile efectuate cu reparații, restaurare și îmbunătățiri aduse

imobilului;

- instanțele au schimbat cu de la

sine putere natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoelnic al actului juridic

dedus judecății, considerând că obiectul donației l-a considerat numai

uzufructul imobilelor aflate în litigiu și nu dreptul de proprietate asupra

acestora.

Recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Greșit se susține în recursul

declarat de recurentul-pârât Consiliul Local al Municipiului Oradea că prin

hotărârile recurate a fost soluționată o acțiune în revendicare a unui imobil

ce face parte din domeniul public al județului Bihor.

Din petitul acțiunii introdusă de

reclamantă și asupra căreia s-au pronunțat Tribunalul Buzău și Curtea de Apel

Ploiești rezultă că obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit

constatarea nulității absolute a unui contract de donație și rectificarea

cărții funciare, acțiunea fiind admisibilă.

Problema restituirii imobilului

către reclamantă a fost rezolvată prin O.U.G. nr. 13/1998, așa cum se susține

chiar de către recurent la pct. 2 din motivele de recurs.

În ceea ce privește modul în care

s-a făcut „Declarația” de donație și prevederile legale încălcate s-a arătat în

considerentele prezentei decizii când s-a analizat recursul reclamantei care au

fost prevederile legale încălcate care au determinat nulitatea absolută a

ofertei de donație.

Privitor la oferta de donație,

corect s-a reținut de către instanțe că s-a referit numai la dreptul de

folosință veșnică asupra imobilelor, cum de altfel s-a menționat și în C.F. nr.

14795 Oradea, nr. top 4 în care se menționează la foaia de proprietate B

dreptul de proprietate asupra imobilului pentru Episcopia Romano-Catolică

Oradea cu titlu de drept de cumpărare nr. 1539/1873 iar la foaia de sarcini C

este înscris Statul Român cu drept de veșnică folosință asupra edificatelor cu

titlul de drept de donație în baza deciziei nr. 2408/1963 a Sfatului Popular al

orașului Oradea nr. 1590/1963.

Cât privește obligarea Consiliului

Județean Bihor să-și timbreze la valoare pretențiile formulate pentru plata

contravalorii lucrărilor efectuate la imobilul în litigiu, critica formulată

este nefondată, asemenea pretenții, rezultate dintr-un raport juridic civil

neîncadrându-se în sentințe de la plata taxei judiciare de timbru pentru acțiunile

introduse în justiție, cuprinse în Legea nr. 146/1997.

Nici critica formulată în temeiul

art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în sensul că instanța a interpretat greșit actul

juridic dedus judecății și că a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoelnic al acestuia nu poate fi primită față de mențiunile din C.F. precum

și din adresa nr. 3568 din 29 iunie 1973 a Consiliului Popular al Municipiului

Oradea înaintată către Muzeul Crișurilor (fila 43 dos. 3007/1996 al

Judecătoriei Oradea) în care se menționează de către antecesorul recurentului

că imobilul în litigiu (Palatul Baroc) nu este „proprietate de stat, acesta

fiind dat cu titlul gratuit de folosință veșnică” Consiliului popular al

municipiului Oradea de către Biserica Romano-Catolică Oradea. Rezultă, așa cum

au reținut instanțele de fond și apel că recurenta avea numai posesia și

folosința imobilului, adică uzufructul acestuia.

În consecință pentru considerentele

arătate, care se completează cu motivarea dată recursului reclamantei prin prezenta

decizie, urmează a se respinge ca nefondat recursul pârâtului Consiliul Local

Oradea, Administrația Patrimoniului Imobiliar.

din 31 ianuarie 2002 a declarat recurs și Muzeul Țării Crișurilor întemeiat pe

motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 3, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

în dezvoltarea cărora critică hotărârile pronunțate de instanța de fond și de

instanța de apel pentru motive de nelegalitate care privesc soluția pronunțată

în legătură cu nulitatea actului de donație intitulat „declarație”, considerând

că acesta a fost greșit calificat ca fiind o donație de uzufruct și deci nu își

găseau în cauză aplicațiunea art. 539 C. civ.

Se constată că prin sentința civilă

nr. 79 din 2 mai 2001 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția civilă a fost

anulată ca netimbrată cererea de intervenție formulată în cauză de către Muzeul

Țării Crișurilor.

Împotriva acestei sentințe

intervenienta a declarat apel la 31 mai 2001 pe care nu l-a motivat și în

consecință prin decizia civilă nr. 3 din 31 mai 2002 pronunțată de Curtea de

Apel Ploiești, apelul a fost respins.

În această situație, cum cererea de

intervenție a fost anulată ca netimbrată prin sentința pronunțată de instanța

de fond, iar apelul declarat împotriva acestei sentințe nu a mai fost motivat

de către apelantul intervenient Muzeul Țării Crișurilor, acesta nu mai poate

ataca cu recurs pentru motive care privesc fondul cauzei, decizia pronunțată în

apel, care față de intervenient este definitivă și irevocabilă.

În consecință se va respinge și

recursul declarat de intervenientul Muzeul Țării Crișurilor.

Consiliul Județean Bihor se critică decizia civilă nr. 3 din 31 ianuarie 2002

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în baza motivelor de casare prevăzute de

art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora arată în esență

următoarele:

- greșit s-a respins ca netimbrată

cererea reconvențională formulată de Consiliul județean Bihor, deși acesta a

formulat contestație împotriva încheierii de ședință din 2 aprilie 2001, prin

care a fost obligat să plătească taxa de timbru corespunzătoare despăgubirilor

în valoare de 500 miliarde lei solicitată de la reclamantă prin cererea

reconvențională formulată la instanța de fond.

Critica este nefondată câtă vreme

este formulată pentru prima dată în recurs, deși anularea cererii

reconvenționale a fost dispusă prin sentința civilă nr. 79 din 2 mai 2001

pronunțată în fond de către Tribunalul Buzău, secția civilă, iar prin apelul

declarat de Consiliul județean Bihor sentința nu a fost criticată sub acest

aspect.

- instanța de apel nu s-a pronunțat

nici cu privire la excepția privind lipsa competenței instanței de a se

pronunța asupra constatării nulității absolute a declarației de donație față de

precizarea expresă din O.U.G. nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri

imobile care au aparținut comunității cetățenilor minorităților naționale din

România.

Nici această critică nu poate fi

primită, fiind deasemeni invocată pentru prima dată în recurs, în motivarea

apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 79 din 2 mai 2001 recurentul

nereferindu-se la acest aspect.

- greșit au considerat instanța de

fond și de apel că prin actul autentificat sub nr. 4578/1963 de către

Notariatul de Stat Regional Crișana, reclamanta, donând folosința veșnică

asupra clădirilor ce au format fosta reședință episcopească Romano-Catolică

Oradea; au constituit în favoarea statului un drept de uzufruct care cade sub

incidența art. 517 și urm. C. civ., în realitate actul menționat constituind o

donație a proprietății reglementată de art. 800 C. civ., act juridic

irevocabil.

Critica este nefondată câtă vreme

din extrasul de carte funciară depus la dosar rezultă fără echivoc că obiectul

donației la constituit folosința veșnică asupra imobilului în litigiu.

Că nu s-a donat proprietatea

imobilului rezultă și din actul aflat la fila 43 dosar nr. 3007/1996 prin care

fostul Consiliul Popular al municipiului Oradea arată fără echivoc că nu deține

proprietatea imobilului, acesta fiind dat Consiliului Popular cu titlul gratuit

de folosință veșnică.

Este fără echivoc că actul notarial

se referă la donația unui uzufruct, fiind în speță incident art. 559 C. civ.

care mărginește durata uzufructului constituit în favoarea unei persoane

juridice la 30 de ani, termen împlinit la data introducerii acțiunii – în anul

1996.

De asemeni în speță sunt aplicabile

și prevederile art. 545-546 C. civ. și art. 539 C. civ.

Față de considerentele arătate se

constată că și recursul declarat de Consiliul județean Bihor este nefondat

urmând a fi respins.

Ministerul Culturii și Cultelor atacă cu recurs decizia civilă nr. 3 din 31

ianuarie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești invocând motivele de casare

prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora arată în

esență următoarele:

- greșit a fost aplicată legea

atunci când s-a considerat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 559 C.

civ., de esența „acțiuni” de donație fiind irevocabilitatea acestuia, actul

juridic urmând să-și producă efectele în conformitate cu voința donatarului

care îl privește;

- dreptul de folosință constituit în

favoarea statului nu poate fi limitat la termenul prevăzut de art. 559 C. civ.,

deoarece contravine principiului irevocabilității acțiunii de donație, așa cum

este prevăzut în art. 801 C. civ.

Recursul este nefondat.

În speță, așa cum s-a arătat cu

prilejul analizării recursurilor declarate de celelalte părți din dosar, este

fără echivoc că în actul notarial denumit „declarație” s-a arătat că urmează a

se dona folosința veșnică a imobilului în litigiu. In acest sens s-au făcut și

notările corespunzătoare în cartea funciară.

Este evident că în cazul în care

actul notarial nu ar fi fost afectat de nulitate absolută pentru motivele

arătate în cele ce au precedat, obiectul actului juridic l-ar fi constituit

donarea uzufructului către o persoană juridică.

Ori în această materie prevederile

art. 559 C. civ. sunt imperative, nefiind de conceput ca durata uzufructului să

fie determinată de voința donatarului.

Mai mult, se face o gravă confuzie

între principiul invocabilității donațiilor și împlinirea termenului de 30 de

ani impus de art. 559 C. civ. în cazul în care se donează uzufructul unui

imobil.

Cât privește referirea din motivele de

recurs la aplicarea în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 13/1998, aceasta nu a

făcut obiect de judecată, instanțele nepronunțându-se în cauză, indiferent de

soluția pronunțată cu privire la efectele acestei ordonanțe de urgență.

Urmează a fi respins ca nefondat și

acest recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În majoritate:

Admite recursul declarat de

reclamanta Episcopia Romano-Catolică Oradea împotriva deciziei civile nr. 3 din

31 ianuarie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, pe care

o casează în parte.

Admite apelul reclamantei împotriva

sentinței civile nr. 79 din 2 mai 2001 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția

civilă, pe care o schimbă în parte în sensul constatării nulității absolute a

donației acceptată prin deciziile nr. 1883/1963 a fostului Comitet Executiv al

Sfatului Popular al regiunii Crișana și nr. 2408/1963 a fostului Comitet

Executiv al Sfatului Popular raional Oradea.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței și ale deciziei.

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de pârâții Consiliul Local al Municipiului Oradea, Administrația

Patrimoniului Imobiliar, Consiliul Județean Bihor, Muzeul Țării Crișurilor și

Ministerul Culturii și Cultelor.

Cu opinia separată a doamnei

judecător, care este în sensul respingerii tuturor recursurilor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iulie 2004.

OPINIE SEPARATĂ

In speță, reclamanta Episcopia Romano-Catolică din Oradea a

solicitat constatarea nulității absolute, inexistenței juridice, a ofertei de

donație intitulată “declarație” autentificată sub nr. 4578 din 5 noiembrie 1963

făcută în favoarea fostului Sfat popular al orașului regional Oradea, ca

unitate administrativ teritorială (f.9 dos. nr. 3007/1996) operațiune juridică

ce se afla sub incidența Decretului nr. 478/1954 privitor la donațiile făcute

statului.

Probele dosarului atestă că menționata ofertă a fost

acceptată prin decizia nr. 1883/1963 a Comitetului executiv al fostului Sfat

popular al regiunii Oradea (f.55 dos. nr. 307/1996) în condițiile art. 2 alin.

(2) din Decretul nr. 478/1954 astfel că prin decizia nr. 2408 din 11 decembrie

1963 emisă de același organ administrativ clădirile ce au format obiectul

ofertei de donație acceptată de donatar înscrise în C.F. nr. 3167 Oradea cu nr.

top 1 au fost trecute în folosință veșnică Statului Român începând cu 5

noiembrie 1963 cu titlu de donație.

Dreptul de folosință al statului

astfel dobândit a fost înscris în C.F. nr. 14795 Oradea cu nr.top 1 (f.10 dos.

nr. 3007/1996).

Din cele expuse rezultă că ne aflăm

în prezența unui contract de donație încheiat între absenți, prin ofertă și

acceptare separate, care s-a perfectat odată cu acceptarea donației de către

donatar, în condițiile art. 814 alin. (1) C. proc. civ., dreptul acestuia fiind

intabulat în C.F.

Astfel fiind, reclamanta nu mai

putea să solicite constatarea nulității ofertei de a dărui cât timp așa cum

deja s-a relevat contractul de donație fusese perfectat.

În schimb reclamanta avea

posibilitatea de a cere pentru considerentele menționate în acțiune,

constatarea nulității absolute a contractului de donație, ceea ce însă nu a

făcut.

Or, în raport de principiul

disponibilității în procesul civil, reclamantului îi revine sarcina de a fixa

cadrul procesual și limitele cererii de chemare în judecată, inclusiv cu

privire la persoanele cu care înțelege să-și dispute obiectul litigiului.

Cu alte cuvinte, în conformitate cu

principiul disponibilității, instanța este obligată să se pronunțe asupra celor

solicitate și să nu interpreteze obiectul acțiunii.

Din această perspectivă și întrucât

reclamanta nu a cerut constatarea nulității absolute a contractului de donație

în discuție, corect instanțele au respins capătul de cerere prin care se

solicitase constatarea nulității absolute a ofertei de donație intitulată

“declarație”, întrucât așa cum deja s-a relevat admiterea lui ar echivala cu o

interpretare a obiectului acțiunii ceea ce însă contravine dispozițiilor

imperative ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ. potrivit cărora, în toate

cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse

judecății.

De altfel, cererea reclamantei este

și lipsită de interes cât timp, pe de o parte, prin O.U.G. nr. 13 din 7 iulie

1998 se dispusese restituirea sediului Episcopiei Romano Catolice din Oradea,

iar pe de altă parte, conform art. 559 C. civ. uzufructul acordat unor unități

administrativ teritoriale nu poate depăși 30 de ani, ori în speță acest termen

se împlinise în 1993.

Față de cele ce preced consider că

și recursul declarat de reclamanta Episcopia Romano Catolică Oradea trebuia

respins ca nefondat. In ceea ce privește recursurile declarate de pârâții

Consiliul județean Bihor, Consiliul local al municipiului Oradea, Ministerul

Culturii și Cultelor și Muzeu “Tării Crișurilor” apreciez pentru argumentele

exprimate în opinia majoritară că se impune a fi respinse.