ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1767/2021

Ședința publică din data de 23 septembrie 2021

Deliberând, asupra cauzei de față reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 10 martie 2017 pe rolul Judecătoriei Oradea, reclamanții Protopopiatul Romano-Catolic Oradea și Parohia Romano-Catolică Episcopia Bihor, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Oradea prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Oradea și Consiliul Județean Bihor, au solicitat:

- constatarea nulității absolute a ofertei de donație autentificată sub nr. x/1978 la Notariatul de Stat Județean Bihor;

- constatarea nulității absolute parțiale a deciziei nr. 130/06.03.1978 și a Tabelului anexă poziția 1 privind acceptarea donației imobilelor top. x înscrise în cf. x Episcopia Bihor;

- constatarea nulității absolute parțiale a încheierii nr. 3829/1978 a Biroului de carte funciară privitor la intabularea dreptului de proprietate a Statului Român asupra imobilelor top. x înscrise în cf x Episcopia Bihor;

- rectificarea cf. x Episcopia Bihor (nou înființată prin transcrierea nr. Top. x și top. x din cf. x Episcopia Bihor) în sensul radierii Statului Român și restabilirii situației anterioare de carte funciară prin reînscrierea dreptului de proprietate a Protopopiatului Romano-Catolic Oradea.

Prin sentința civilă nr. 4510 din 13 iunie 2017, Judecătoria Oradea a admis excepția de necompetență materială și a declinat soluționarea cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Bihor.

Prin sentința civilă nr. 35/C din 26 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții Protopopiatul Romano-Catolic Oradea și Parohia Romano-Catolică Episcopia Bihor.

Prin decizia nr. 975/A din 10 octombrie 2018, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți Parohia Romano-Catolică Episcopia Bihor și Protopopiatul Romano-Catolic Oradea împotriva sentinței nr. 35/C din 26 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2017*.

Prin sentința civilă nr. 16/C din 22 ianuarie 2019 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților Protopopiatul Romano-Catolic Oradea și Parohia Romano-Catolică Episcopia Bihor.

A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul Oradea prin primar și Consiliul Local al municipiului Oradea.

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Județean Bihor și a fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu acesta, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții Protopopiatul Romano-Catolic Oradea și Parohia Romano-Catolică Episcopia Bihor.

S-a constatat nulitatea absolută a ofertei de donație autentificată sub nr. x/1978 de Notariatul de Stat Județean Bihor, nulitatea absolută parțială a deciziei nr. 130/1978 și a Tabelului anexă poziția 1 cu privire la imobilele nr. top x înscrise în CF nr. x Episcopia Bihor, restul cererilor fiind respinse.

Prin decizia nr. 943/A din 17 decembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți Protopopiatul Romano-Catolic Oradea și de Parohia Romano-Catolică Episcopia Bihor împotriva sentinței civile nr. 16/C din 22 ianuarie 2019 pronunțată de Tribunalul Bihor.

A respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a prescripției dreptului material la acțiune, invocate de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor.

A admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor.

A admis apelul principal declarat de apelanții-pârâți Municipiul Oradea și Consiliul Local Al Municipiului Oradea și apelul incident declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în totalitate cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Protopopiatul Romano - Catolic Oradea și Parohia Romano - Catolică Episcopia Bihor.

A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei nr. 943/A din 17 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, atât reclamanții Protopopiatul Romano - Catolic Oradea și Parohia Romano - Catolică Episcopia Bihor, cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, au declarat recurs.

Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanței de apel de către recurenții-reclamanți vizează în esență următoarele aspecte, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenții-reclamanți Protopopiatul Romano-Catolic Oradea și Parohia Romano-Catolică Episcopia Bihor au arătat că au întocmit actul de donație către Statul Român sub presiunea autorităților comuniste, ceea ce face ca respectiva donație să fie lovită de nulitate absolută, fiind lipsită de animus donandi, sens în care au invocat drept practică judiciară decizia civilă nr. 321R/2008 a Curții de Apel Cluj.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât decizia recurată încalcă principiile fundamentale consacrate de Constituție și dreptul la un proces echitabil, iar instanța de apel nu a prezentat argumentele pro și contra care i-au format convingerea cu privire la soluția pronunțată.

Au arătat că instanța în mod greșit a omis a se pronunța cu privire la motivele de apel depuse de către reclamanta care formulase un apel principal în raport cu apelul incident din cauză.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că instanța a aplicat greșit prevederile art. 472 C. proc. civ. când a respins excepția inadmisibilității apelului incident, sens în care au făcut referire la decizia nr. 1399/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-o speță similară.

În acest sens, au susținut că pârâtul nu putea să mai pună în discuție temeinicia soluției cu privire la primul capăt de cerere, atât timp cât acțiunea a fost admisă în parte, iar reclamanții au formulat apel doar cu privire la capătul de cerere respins.

De asemenea, au arătat că instanța de apel a aplicat eronat prevederile Legii nr. 1/2000 și ale O.U.G. nr. 94/2000, apreciind în mod greșit că în speță ar fi aplicabilă Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere că obiectul cererii introductive nu este o acțiune în revendicare, fiind vorba despre nulitate absolută și consecințele legale ale restabilirii situației anterioare.

S-a învederat că instanța de apel a indicat greșit art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, că prin raportare la O.U.G. nr. 94/2000, acțiunea în constatarea nulității donației nu era o etapă obligatorie în procedura administrativă, cum greșit a reținut instanța de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că "reclamanta a fost proprietară asupra imobilelor top. x înscrise în cartea funciară x Episcopia Bihor. Cu ocazia naționalizării bunurilor care au aparținut cultului catolic, cu privire la aceste imobile, reprezentanții Statului Român au întocmit pretinse acte de donație prin care imobilele ar fi trecut în proprietatea Statului Român cu titlu de gratificare.

În acest sens, se arată că reprezentanții cultului catolic au fost obligați să întocmească oferta de donație autentificată sub nr. x/1978 la Notariatul de Stat județean Bihor, "ofertă" care a "fost acceptată prin decizia Consiliului Popular al Județului Bihor nr. 130/6.03.1978 și a Tabelul anexă poziția 1."

Prin încheierea nr. 3829/1978 a Biroului de carte funciară privitor la intabularea dreptului de proprietate a Statului Român asupra imobilelor top. x înscrise în cf. x Episcopia Bihor, s-a dispus constituirea cărții funciare nou-înființate 3147 Episcopia Bihor prin transcrierea nr. top. x și top. x din cartea funciară x Episcopia Bihor, în favoarea Statului Român, în timp ce nr. top. x și top. x au rămas înscrise în cartea funciară x Episcopia Bihor, însă cu privire la aceste ultime numere topografice Statul Român nu a fost intabulat în cartea funciară (poate din omisiune ori poate tocmai pentru că acele terenuri reprezentau de fapt cimitirul romano-catolic).

Se învederează că un motiv de nulitate absolută a donației îl constituie faptul că donația presupune un acord de voințe: pe de o parte voința animus donandi a donatorului, iar de cealaltă parte, voința donatarului de a o accepta. Ori, în speța de față, lipsește acest consimțământ din partea donatorului. Este evident faptul că animus donandi sau voința de a dona a Protopopiatului Romano-Catolic Oradea a lipsit, fiind de notorietate opresiunea comunistă împotriva cultelor religioase.

În practica judecătorească s-a arătat că, dat fiind contextul politico-social, imobilele donate statului trebuie incluse în categoria celor preluate abuziv, pe motiv că actul a fost încheiat numai pentru a acorda o aparență de legalitate preluării respectivului bun, care se realiza pe căi de fapt, lipsind intenția de a gratifica, proprietarii fiind obligați să le încheie pentru a-și proteja drepturi sau interese mai importante decât dreptul de proprietate.

În speță, susțin recurenții că a lipsit intenția de a gratifica, cu atât mai mult cu cât întreg terenul în litigiu a rămas în continuare în folosința vechiului proprietar, o parte a acestuia fiind folosit drept cimitir romano-catolic și în prezent, astfel că nu exista nicio motivare logică pentru care biserica romano-catolică să renunțe la dreptul său de proprietate.

Pentru aceste motive, se mai susține de către recurenți că prin acțiunea introductivă s-a solicitat constatarea nulității absolute parțiale a încheierii nr. 3829/1978 a Biroului de carte funciară privitor la intabularea dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilelor top. x înscrise în cartea funciară x Episcopia Bihor, restabilirea situației anterioare de carte funciară în favoarea vechiului proprietar prin rectificarea cf. x Episcopia Bihor (nou înființată prin transcrierea nr. top. x și top. x din cf. x Episcopia Bihor) în sensul radierii Statului Român.

Din această perspectivă se susține că prin sentința apelată, în mod corect, instanța de fond a admis cererea de constatare a nulității absolute parțiale a donației, însă a respins cererile vizând restabilirea situației anterioare prin rectificarea de carte funciară în sensul înscrierii vechiului proprietar în cartea funciară, motivând că în speță ar fi incidente considerentele Deciziei nr. 33/2008 Î.C.C.J. și că, raportat la această decizie, nu s-ar putea realiza repunerea în situația anterioară a vechiului proprietar decât în condițiile procedurii speciale reglementate de O.U.G. nr. 94/2000, precum și că nu ar fi aplicabile în speță prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. pentru că nu ar fi vorba despre un bun actual.

Or, arată recurenții că au declarat apel împotriva respingerii capătului de cerere al restabilirii situației anterioare, că Ministerul Finanțelor Publice a declarat apel incident și că a declarat apel și Municipiul Oradea.

Astfel, recurenții susțin că instanța de apel, aplicând și interpretând greșit legea și omițând a se pronunța asupra motivelor din apelul reclamanților și asupra motivelor de apel din calea de atac a Municipiului Oradea, a pronunțat o hotărâre nelegală, fiind incidente dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește incidența în speță a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești", recurenții au învederat că instanța depășește atribuțiile puterii judecătorești când: încalcă principii fundamentale dintre cele consacrate de Constituție sau de o lege organică (de exemplu, accesul liber la justiție, dreptul la apărare, publicitatea dezbaterilor, exercitarea căilor de atac etc.); încalcă dreptul la un proces echitabil (exigență a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, consacrată și prin art. 21 alin. (3) din Constituția României, prin art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și prin art. 6 C. proc. civ.).

O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro sau contra, de fapt și de drept, care au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată. Aceste argumente (juridice) trebuie sa se raporteze pe de o parte la susținerile și apărările făcute de părți, iar pe de altă parte la dispozițiile legale (cadrul legal) aplicabile (Î.C.C.J., secția de contencios administrativ fiscal, decizia nr. 3746/2005).

În acest sens, s-a arătat că obligația judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce motiv a găsit bună o probă și nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare este o obligație esențială, a cărei încălcare duce la desființarea hotărârii.

De altfel, chiar Curtea Europeana a Drepturilor Omului (cauza Achina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de proba sau cel puțin de a le aprecia. A nu motiva o hotărâre și a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile părților echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigentă a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Or, se susține de către recurenții-reclamanți că atâta timp cât, în considerente, instanța nu analizează toate probele care au fost administrate, nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută.

Prin urmare, se arată că instanța, în mod greșit, a omis a se pronunța cu privire la motivele de apel depuse de către reclamanta care formulase un apel principal în raport cu apelul incident din cauză.

Instanța de apel era obligată să constate că reclamantele (partea potrivnică), potrivit art. 472 C. proc. civ., au formulat apel principal, în raport de apelul incident al pârâtului 1 - Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și să se pronunțe cu privire la acesta.

Se arată că prin reglementarea apelului incident, legiuitorul a urmărit să ofere un instrument părții care, deși nu a câștigat în totalitate procesul în fața primei instanțe, este mulțumită de hotărârea acesteia, sperând ca aceasta să rămână definitivă în forma în care a fost pronunțată și, dacă este cazul, să o pună în executare cât mai repede, evitând temporizarea cauzată prin exercițiul căii de atac. Dacă, însă, cealaltă parte alege să formuleze apel principal, această speranță devine iluzorie cel puțin sub aspectul termenului de soluționare a cauzei, în acest moment născându-se interesul exercitării căii de atac pentru a obține schimbarea sentinței într-o formă care să-i devină favorabilă în întregime dacă este cazul.

Or, susțin recurenții că, în mod evident, pârâtul 1 a formulat apel incident raportat la apelul principal (ca parte potrivnică), fapt dovedit și prin depunerea apelului incident la 23 aprilie 2019, după ce fusese deja depus și apelul pârâților 2 și 3 (care au interese comune cu ale pârâtului 1), prin cererea din 23 aprilie 2019 pârâtul Statul Român formulând apel incident și întâmpinare în raport cu reclamantele.

Prin urmare, se învederează că soluția legală și firească era respingerea apelului incident ca inadmisibil, instanța de apel trecând cu ușurință peste această excepție invocată de reclamante.

Instanța de apel soluționează de fapt doar apelul incident, punând în discuție excepția inadmisibilității acțiunii, dar făcând referire în considerente doar la motive pentru care, în opinia instanței, nu ar fi posibilă restabilirea situației anterioare. Or, susțin recurenții că instanța de apel respinge întreaga acțiune introductivă fără a se pronunța pe fond cu privire la capătul de cerere al nulității absolute a donației.

În ceea ce privește la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenții arată că, în mod nelegal, instanța de fond a respins excepția inadmisibilității apelului incident, aplicând și interpretând greșit prevederile art. 472 C. proc. civ.

Recurenții învederează că în practica judiciară s-a statuat că apelul incident este admisibil doar în cazul în care privește aspecte asupra cărora planează deja riscul reformării ca urmare a învestirii instanței cu analiza lor prin apelul principal. Încadrarea apelului incident în limitele devolutive ale celui principal devine astfel o condiție suplimentară celor prevăzute de lege.

Recurenții mai arată că acțiunea a fost admisă în parte, iar reclamanții au formulat apel doar cu privire la capătul de cerere respins, iar nu cu privire la cererea admisă. În acest caz, față de obiectul apelului principal formulat de către reclamant împotriva hotărârii, pârâtului nu îi este permis decât să se apere pe calea unei întâmpinări cu privire la capătul de cerere admis, neputând să mai critice și să repună în discuție temeinicia soluției cu privire la primul capăt de cerere.

Se mai susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 472 C. proc. civ. și considerând că apelul incident ar fi fost formulat în raport cu apelul pârâților 2 și 3, apel pe care îl consideră principal, când de fapt apelul principal este al reclamantelor.

Or, susțin recurenții-reclamanți că apelul principal nu privește partea respinsă din hotărâre și care nu a fost apelată, astfel că nici apelul incident nu poate fi exercitat decât în limitele apelului principal, întrucât nu poate fi soluționat decât în limitele în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică.

Prin urmare, se arată că, în mod nelegal, s-a admis apelul incident și apelul pârâților 2 și 3 - considerat eronat apel principal, în baza unei excepții de inadmisibilitate pe care nu a ridicat-o și nu a pus-o în discuție. Excepția de inadmisibilitate a fost admisă din perspectiva apelului incident, acesta fiind singurul act procedural în care excepția a fost ridicată, ori apelul incident nu putea privi întreaga acțiune, deoarece era obligatoriu să se raporteze ca apel principal la partea potrivnică, respectiv la reclamanți.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că instanța de apel a aplicat și interpretat eronat prevederile Legii nr. 1/2000 și ale O.U.G. nr. 94/2000, în condițiile în care O.U.G. nr. 94/2000 aprobată prin Legea nr. 501/2002, este normă specială în raport de legea cadru a retrocedărilor, respectiv Legea nr. 10/2001. O.U.G. nr. 94/2000 este lege specială ce reglementează restituirea proprietăților care au aparținut cultului romano-catolic și care face trimitere la legea generală, legea cadru de retrocedare a proprietăților preluate abuziv - Legea nr. 10/2001, cu ale cărei norme se completează. Or, Legea nr. 10/2001 este legislație civilă în domeniul proprietății și în cadrul litigiilor născute în temeiul acestei legi judecătorul are dreptul și posibilitatea de a constata calitatea de persoană îndreptățită în sensul legii, respectiv de a constata îndeplinirea condițiilor cerute de legiuitor pentru a putea beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate.

În acest sens, se învederează că instanța de apel nu argumentează de ce a respins cererea de constatare a nulității donației, argumentele vizând exclusiv susținerea potrivit căreia ar fi inadmisibilă cererea de rectificare a cărții funciare, respectiv capătul de cerere privind restabilirea situației anterioare.

Astfel, se susține că instanța de apel consideră, în mod nelegal, raportându-se la Legea nr. 10/2001, că acțiunea nulității donației era admisibilă numai în cadrul procedurii de revendicare pe Legea nr. 10/2001, fiind o etapă obligatorie în cadrul acesteia.

Prin urmare, raportat la O.U.G. nr. 94/2000 acțiunea în constatarea nulității donației nu era o etapă obligatorie în procedura administrativă, cum greșit reține instanța de apel, interpretând și aplicând greșit legea în speță.

În susținerea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au mai arătat că instanța de apel a considerat în mod greșit și nelegal că în speță ar fi aplicabilă Decizia ÎCCJ nr. 33/2008, deoarece obiectul acțiunii nu este o acțiune în revendicare, fiind vorba despre nulitate absolută și consecințele legale ale restabilirii situației anterioare.

În speță, imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, astfel că în această situație, reclamanta beneficiază de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, respingerea acțiunii reclamantei echivalează cu o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate, întrucât chiar în jurisprudența Curții Europene s-a reținut că măsurile reparatorii prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii.

În lipsa unei despăgubiri, singura soluție pentru a înlătura privarea de proprietate la care reclamanta este supusă în mod continuu este înlăturarea dispozițiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței europene.

În consecință, se arată că, având în vedere că reclamanta are un "bun" în sensul Convenției, există o ingerință în dreptul la respectarea bunului său, manifestată prin rămânerea în proprietatea tabulară a statului a imobilului, această ingerință a rupt echilibrul just dintre protecția proprietății reclamantei și cerințele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparație.

Concluzionând, se susține că nu este aplicabilă în speță Decizia ÎCCJ nr. 33/2008, deoarece aceasta vizează cereri în revendicare, pe drept comun, ori reclamantele nu au formulat petit de revendicare, respectiv de obligare de a ne preda imobilul în natură pentru că nu am predat niciodată folosința și administrarea acestuia, imobilul fiind preluat doar scriptic, prin înscrierea în cartea funciară.

Prin urmare, față de cele expuse, se solicită admiterea în totalitate a acțiunii, cu restabilirea situației anterioare de carte funciară, urmare a constatării nulității absolute a actului de donație, cu atât mai mult cu cât întreg terenul în litigiu a rămas în continuare după preluarea abuzivă scriptică, în folosința vechiului proprietar, o parte a acestuia fiind folosit și funcționând drept cimitir romano-catolic și în prezent, astfel că nu exista nicio motivare logică pentru care biserica romano-catolică să renunțe la dreptul său de proprietate.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, Înalta Curte reține că, în esență, s-a invocat nelegalitatea hotărârii instanței de apel din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținându-se că instanța de apel, în mod greșit, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice și excepția prescripției dreptului material la acțiune, fiind astfel încălcate următoarele prevederi legale: art. 223 din C. civ., art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 6 din Legea nr. 18/1991, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

În acest sens, se arată că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este lipsit de calitate procesuală pasivă, în raport cu dispozițiile art. 223 din C. civ., că imobilul în cauză nu este de uz sau interes public local și nu este declarat ca atare prin hotărâre a Consiliului Local, ca urmare, acesta face parte din domeniul privat și este supus dispozițiilor de drept comun, conform art. 6 din Legea nr. 18/1991 și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. În consecință, calitate procesuală pasivă are Consiliul Local al Municipiului Oradea-Administrația Imobiliară Oradea, Primăria Municipiului Oradea.

Pe de altă parte, calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic. Or, pentru a putea fi obligat în raportul juridic dedus judecății, trebuie să existe identitate între persoana juridică chemată în judecată și titularul dreptului ce face obiectul litigiului.

De asemenea, recurentul-pârât a mai precizat că din cuprinsul art. 2 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000 rezultă că pentru reprezentarea Statului Român este stabilit un alt organ, respectiv Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

S-a mai arătat că prin respingerea excepției prescripției acțiunii instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 2517 C. civ., deoarece acțiunea formulată nu este una reală, imprescriptibilă extinctiv, ci una personală, prescriptibilă în termenul general de 3 ani.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că:

Instanța de apel, în mod greșit, prin dispozitivul deciziei respinge excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a prescripției dreptului material la acțiune invocate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca- Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor; cu toate că în considerentele deciziei atacate se indică în mod expres că, față de soluția de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii, nu se mai impune a fi analizate celelalte motive de apel invocate.

Se arată că instanța de apel, prin respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, încălcă următoarele prevederi legale: art. 223 din C. civ., art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 6 din Legea nr. 18/1991 și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România publicată în Monitorul Oficial nr. 308/2000.

În acest sens, se susține că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este lipsit de calitate procesuală pasivă, întrucât în conformitate cu prevederile art. 223 din C. civ. care stipulează că "în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens". În acest caz, rezultă indubitabil, că "alte organe" au calitate procesuală pasivă în reprezentarea statului român, și anume Consiliul Local al Municipiului Oradea - Administrația imobiliară Oradea, Primarul Municipiului Oradea, precum și Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunurile aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Astfel ținând seama că imobilul nu este de uz sau interes public local, nefiind declarat ca atare prin hotărâre a Consiliului local, el făcând parte din domeniul privat și este supus dispozițiilor de drept comun conform art. 6 din Legea nr. 18/1991 și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Cum imobilul în litigiu face parte din domeniul privat al municipiului Oradea, calitate procesuală pasivă în speță are Consiliul Local al Municipiului Oradea - Administrația Imobiliară Oradea, Primăria Municipiului Oradea.

Se mai arată că, pe de altă parte, calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic. Or, pentru a putea fi obligat în raportul juridic dedus judecății, trebuie să existe o identitate între persoana juridică chemată în cauză și titularul dreptului ce face obiectul litigiului.

Mai mult decât atât, conform O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, publicată în Monitorul Oficial nr. 308/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, precum și Hotărârea nr. 1.164 din 17 octombrie 2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, precum și pentru stabilirea unor masuri privind organizarea și funcționarea Comisiei speciale de retrocedare publicata în Monitorul Oficial nr. 805/2002, Anexa 3 - art. 8 alin. (1), (2) și (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, se prevede că: "Decizia poate fi atacată în condițiile art. 2 alin. (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, aprobată și modificată prin Legea nr. 501/2002.

Hotărârea pronunțată de instanța de contencios administrativ este supusă căilor de atac, potrivit prevederilor art. 2 alin. (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, aprobată și modificată prin Legea nr. 501/2002.

Comisia este reprezentată în instanța prin persoane desemnate de președintele Autorității pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001."

Din perspectiva celor expuse se susține că, din actele normative mai-sus prezentate, rezultă că în acest caz pentru reprezentarea intereselor Statului român este stabilit un alt organ, acesta fiind Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Recurentul-pârât a mai învederat că prin respingerea excepției prescripției acțiunii instanța de apel a încălcat prevederile art. 2517 C. civ., în condițiile în care acțiunea nu este una reală, imprescriptibilă extinctiv, ci una personală prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani stabilit de art. 2517 C. civ.. Astfel, față de prevederile acestui articol termenul de prescripție a început să curgă după decembrie 1989 când, odată cu căderea regimului comunist, reclamanta putea să promoveze o acțiune personală, astfel că prezenta acțiune apare ca fiind prescrisă.

Din acel moment se susține că Parohia Romano-Catolică Oradea avea calitatea procesuală necesară pentru promovarea unei acțiuni în repararea prejudiciului cauzat de către regimul răsturnat la 22 decembrie 1989. Or, acțiunea a fost introdusă de reclamanți în anul 2017, după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, în care ar fi putut fi promovată o acțiune în instanță.

Deciziile Comisiei Speciale de Retrocedare vor putea fi atacate cu contestație în instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele Deciziei nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii promovat cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun a bunurilor imobile preluate abuziv în perioada 06.03.1945- 22.12.1989, a afirmat că "revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectivul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală".

Recurentul-pârât a arătat că donația a respectat condițiile Decretului nr. 478/1954, care nu contravin dispozițiilor art. 814 C. civ.. Decizia nr. 130/1978 este un act autentic, fiind un act de autoritate emis de un organ competent specializat în cadrul exercitării atribuțiilor sale de serviciu, supus condițiilor de fond și de formă în materia dreptului administrativ, iar pentru valabilitatea lor se impune autentificarea acestora, întrucât sunt acte de dispoziție prin efectul legii.

În concluzie, se solicită admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 943/C/2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, cu consecința admiterii tuturor excepțiilor invocate.

La 21 iulie 2020 recurenții-reclamanți au depus la dosar întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât, comunicată, apreciind că recursul este lipsit de interes, în condițiile în care recurenta formulase apel incident care a fost admis, înțelegând să declare recurs împotriva unei soluții favorabile. A solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât.

La 7 august 2020 intimatul-pârât Consiliul Județean Bihor a depus întâmpinare la recursul formulat de recurenții-reclamanți, comunicată, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

La 17 martie 2021 intimații-pârâți Municipiul Oradea și Consiliul Local al municipiului Oradea au depus întâmpinare la recursul formulat de recurenții-reclamanți, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la 1 aprilie 2021, recurenții-reclamanți au solicitat înlăturarea apărărilor expuse prin întâmpinare de către intimații Municipiul Oradea și Consiliul Local al Municipiului Oradea.

Prin încheierea din 10 iunie 2021, completul de filtru a constatat îndeplinite condițiile de admisibilitate și a admis, în principiu, recursurile formulate de reclamanții Protopopiatul Romano-Catolic Oradea și Parohia Romano-Catolică Episcopia Bihor și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor împotriva deciziei nr. 943/A din 17 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă. Înalta Curte a reținut că recursurile au fost declarate în termen, recursul recurentului-pârât este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, iar în cuprinsul cererilor de recurs sunt dezvoltate motive de nelegalitate de natură a fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ. invocate de recurenți, Înalta Curte retine următoarele.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. invocat de recurenții-reclamanți, ce vizează casarea hotărârii când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, din perspectiva susținută de reclamanți, cum că "decizia recurată încalcă principiile fundamentale ale Constituției și dreptul la un proces echitabil, ca instanța de apel nu a prezentat motivele pro și contra ce i-au format convingerea cu privire la soluția pronunțată", Înalta Curte constată că acest motiv de recurs are în vedere depășirea de către judecători a atribuțiilor conferite de lege, ceea ce în doctrina veche se numea "exces de putere" și se manifesta prin aceea că instanța de judecată săvârșea un act pe care numai puterea legislativă sau executivă îl putea face, respectiv a atribuit valoare legală unor texte abrogate sau a negat orice valoare unor texte legale de natură să ducă la soluționarea cauzei.

Or, raportând cele expuse la obiectul litigiului pendinte, ce vizează acțiunea în constatarea nulității absolute a ofertei de donație autentificată sub nr. x/1978 la Notariatul de Stat Județean Bihor, constatarea nulității absolute parțiale a deciziei nr. 130/06.03.1978 și a Tabelului anexă poziția 1 privind acceptarea donației imobilelor top. x înscrise în CF x Episcopia Bihor, constatarea nulității absolute parțiale a încheierii nr. 3829/1978 a Biroului de carte funciară privitor la intabularea dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilelor top. x înscrise în CF x Episcopia Bihor, și respectiv rectificarea CF x Episcopia Bihor (nou înființată prin transcrierea nr. top. x și top. x din CF x Episcopia Bihor) în sensul radierii Statului Român și restabilirii situației anterioare de carte funciară prin reînscrierea dreptului de proprietate a Protopopiatului Romano-Catolic Oradea, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel în examinarea raporturilor juridice dintre părți s-a raportat la dispozițiile art. 1, art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, întrucât legea specială suprimă practic acțiunea de drept comun, iar constatarea nulității donației reprezintă o etapă obligatorie prevăzută de legea specială.

În aceeași idee, Înalta Curte constată că instanța de apel în analiza raporturilor juridice dintre părți, în mod legal, a reținut că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, și nu pe dispozițiile legii speciale, respectiv O.U.G. nr 94/2000, că potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase:

"1) imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență".

Or, în condițiile în care reclamanții nu au uzat de dispozițiile legii speciale - O.U.G. nr. 94/2000, restabilirea situației anterioare care reprezintă scopul litigiului pendinte nu se poate realiza pe calea rectificării de carte funciară, întrucât O.U.G. nr. 94/2000 aprobată prin Legea nr. 501/2002 are în privința imobilelor ce intră sub incidența sa, caracterul de normă/lege specială, ce exclude (după intrarea sa în vigoare), posibilitatea promovării unor acțiuni pe calea dreptului comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce intră sub incidența sa de reglementare.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 472 C. proc. civ., ale Legii nr. 1/2000 și ale O.U.G. nr. 94/2000, apreciind în mod greșit că în speță ar fi aplicabilă Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât obiectul cererii introductive nu este o acțiune în revendicare, ci în constatarea nulității absolute cu consecința restabilirii situației anterioare.

Critica ce vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 472 C. proc. civ. este nefondată în condițiile în care instanța de apel a procedat la verificarea condițiilor de exercitare a apelului incident de către pârâtul Statul Român prin prisma excepțiilor invocate, a lipsei calității procesuale pasive, a inadmisibilității acțiunii de drept comun și a prescripției dreptului material la acțiune, în condițiile în care "intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe".

Cum scopul apelului incident este acela de a obține reformarea hotărârii, intimatul trebuie să justifice un interes pentru a-l exercita. Or, aprecierea interesului se va face în raport cu dispozitivul și considerentele hotărârii atacate, prin care intimatului nu i s-a dat satisfacție deplină, rămânând însă în cadrul substanțial obiectiv al judecății în primă instanță, motivele sale de apel neputând să conțină cereri noi, întrucât se opun dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, de esența acestei varietăți de apel sunt existența unor interese contrarii în proces, precum și faptul că apelul incident depinde de introducerea și validitatea apelului principal, iar nu de caracterul fondat sau nu al acestuia, întrucât intimatul contestă hotărârea pronunțată, din perspectiva propriilor interese, ceea ce determină concluzia imposibilității limitării apelului incident doar la ceea ce s-a apelat prin apelul principal.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte reține că relația de dependență dintre apelul incident și calea de atac principală nu poate fi extinsă dincolo de cazurile limitativ prevăzute la art. 472 alin. (2) C. proc. civ., deoarece s-ar aduce atingere scopului apelului incident, menționat expres la art. 472 alin. (1) C. proc. civ. - acela de a tinde la schimbarea hotărârii atacate, și ar lăsa fără substanță această formă de apel.

Doar în situația în care apelul principal este respins ca inadmisibil, ca tardiv ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului se prevede expres în norma legală, respectiv alin. (2) al art. 472 C. proc. civ., că apelul incident rămâne fără efect, per a contrario, în celelalte ipoteze, apelul incident este analizat pe fondul său.

Nefondată este și critica ce vizează greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ale O.U.G. nr. 94/2000 și ale Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție în condițiile în care, raportat la obiectul dedus judecății, constatarea nulității donației era o etapă obligatorie în procedura specială prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 pentru ca persoana îndreptățită să poată obține restituirea imobilului în natură sau echivalent în temeiul acestui act normativ, cu atât mai mult cu cât prin O.U.G. nr. 94/2000 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, ci și modalitățile/căile de atac a măsurilor dispuse în cadrul acestei proceduri.

Față de dispozițiile din legea specială - O.U.G. nr. 94/2000, de faptul că legea specială "suprimă, practic, acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul în justiție, perfecționează sistemul reparator, iar, prin norme procedurale speciale, îl subordonează controlului judecătoresc", instanța de apel în mod legal și corect a făcut trimitere la Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a soluționat problema revendicărilor formulate pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, statuându-se că concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea speciala.

În ceea ce privește Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte, instanța de apel a reținut în mod corect și legal că "este adevărat că această hotărâre stabilește că atunci când există neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă, plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise și de contenciosul european, însă se constată că nu există vreo neconcordanță între cele două acte normative, legea specială concretizând această posibilitate conferită de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin instituirea celor două faze - administrativă și judiciară", fiind analizată cauza și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care reclamanții nu au vocație la restituirea imobilelor în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența Curții Europene, respectiv în Cauza Maria Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22.11.2010.

Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din criticile recurenților-reclamanți nu se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.,urmează a respinge ca nefondat recursul reclamanților.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte reține următoarele:

Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale când a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și excepția prescripției dreptului material la acțiune, fiind încălcate dispozițiile art. 223 C. civ., art. 4 alin. (1) și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 6 din Legea nr. 18/1991, precum și prevederile O.U.G. nr. 94/2000.

Criticile legate de încălcarea art. 223 C. civ. sunt nefondate în condițiile în care din dispozițiile legale enunțate rezultă că "în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens."

Prin urmare, în raport cu obiectul litigiului, de faptul că prin oferta de donație autentificată sub nr. x/1978 la Notariatul de stat județean Bihor reclamantul Protopopiatul Romano-Catolic Oradea a donat imobilele din litigiu Statului Român, că prin încheierea nr. 3829/1978 a Biroului de carte funciară s-a dispus transcrierea nr. top. x și nr. top. x din CF x Episcopia Bihor în cartea funciară nou înființată nr. 3147 și intabularea dreptului de proprietate asupra acestora în favoarea Statului Român, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o legală și corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 223 C. civ.

Cum "nulitatea absolută a unui act juridic nu poate fi analizată și constatată decât între părțile care au participat la încheierea respectivului act, independent chiar de împrejurarea că ulterior încheierii actului juridic, printr-o dispoziție a legii ori printr-un act juridic subsecvent și voluntar bunul a intrat în patrimoniul unui alt subiect de drept", Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o legală și corectă aplicare a dispozițiilor art. 223 C. civ. în condițiile în care Statul Român a avut calitatea de parte în contractul de donație cu privire la care se solicită a fi constatată nulitatea absolută, calitate ce îi conferă acestuia legitimare procesuală pasivă.

Nefondate sunt și criticile legate de încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 6 din Legea nr. 18/1991, precum și prevederile O.U.G. nr. 94/2000 în condițiile în care reclamanții nu și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile legii speciale, ci pe dispozițiile dreptului comun.

Nefondate sunt și criticile recurentului-pârât în ce privește respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în condițiile în care nulitatea absolută a unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe calea unei acțiuni, fie pe cale de excepție, fiind imprescriptibilă, cum corect și legal a reținut și instanța de apel raportat la dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958.

De asemenea, sunt nefondate și susținerile pârâtului ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 2517 C. civ., în condițiile în care, raportat la data încheierii actului de donație, sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, și nu dispozițiile art. 2571 C. civ.

Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din susținerile recurenților nu se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondate recursurile formulate de reclamanții Protopopiatul Romano-Catolic Oradea și Parohia Romano-Catolică Episcopia Bihor și de pâ