ÎCCJ — Curtea Europeană a Drepturilor Omului Hotărâre din 07/02/2008 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 748 din 05/11/2008 în Cauza Episcopia Română Unită cu Roma Oradea împotriva României CURTEA…

La originea cauzei se află o cerere (nr. 26.879/02) îndreptată împotriva României, prin care o episcopie grecocatolică cu sediul în acest stat, Episcopia Greco-Catolică din Oradea (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 13 noiembrie 2000, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Reclamanta este reprezentată de domnul Teodor Cadar, avocat în Beiuș. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

La data de 17 mai 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenție, aceasta a decis să se analizeze în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. ÎN FAPT I. Circumstanțele Cauzei

Reclamanta, Episcopia Greco-Catolică din Oradea, are sediul în Str. Romană nr. 2, municipiul Beiuș (județul Bihor).

La data de 18 august 1967, statul și-a însușit mai multe bunuri imobile ce aparțineau Fundației Greco-Catolice de Ajutor Demetriu Radu, căreia reclamanta i-a succedat. Printre alte bunuri se afla apartamentul nr. 1 (compus dintr-o cameră și dependințe) în suprafață de 53,04 m 2 , situat în str. Horea nr. 30, Beiuș.

La data de 18 noiembrie 1997, în urma unei acțiuni în revendicare imobiliară, reclamanta a obținut o hotărâre definitivă ce constata nelegalitatea transferului de proprietate în beneficiul statului și dispunea inter alia rectificarea cărții funciare în sensul înscrierii dreptului său de proprietate asupra apartamentului menționat mai sus, în calitate de succesor.

În ciuda recunoașterii printr-o hotărâre judecătorească definitivă a dreptului său de proprietate, reclamanta s-a aflat în imposibilitatea de a-și recupera bunul, deoarece, în temeiul Legii nr. 112/1995 , statul vânduse acest bun la data de 30 septembrie 1996 chiriașilor care îl ocupau.

La data de 23 iunie 1998, reclamanta a solicitat instanțelor judecătorești să constate nulitatea vânzării bunului. Aceasta a precizat că statul își însușise apartamentul în mod abuziv și fără temei legal și că nu putea fi proprietarul legitim al bunului, drept care el nu îl putea vinde în mod legal.

La finalizarea procedurii, prin Decizia din data de 30 iunie 2000, Curtea de Apel Oradea, recunoscând dreptul de proprietate al reclamantei, i-a respins acțiunea, întrucât chiriașii erau cumpărători de bună-credință. Curtea de Apel nu i-a acordat reclamantei nicio despăgubire.

În anul 2000, la o dată neprecizată, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a respins cererea reclamantei de a se formula un recurs în anulare.

La data de 3 martie 2003, pe baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 , reclamanta a depus la Comisia specială de retrocedare instituită de această lege o cerere de retrocedare a apartamentului în litigiu. Până în momentul de față nu a fost dată o decizie. II. Dreptul intern pertinent

Prevederile pertinente ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 501/2002 și prin Legea nr. 247/2005 și republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005, sunt următoarele:

Legea nr. 247/2005 precizează în plus, în titlul VII, modul în care sunt stabilite și plătite despăgubirile pentru bunurile trecute în mod abuziv în patrimoniul statului. Prevederile relevante ale acestui titlu din lege sunt următoarele:

Funcționarea Societății pe Acțiuni "Proprietatea" este descrisă în Cauza Radu împotriva României (nr. 13.309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).

Legea nr. 247/2005 a fost modificată ultima oară prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 81 din 28 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 29 iunie 2007, pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de stat. Conform art. 18 1 din titlul I din ordonanță, atunci când Comisia Centrală a decis acordarea de despăgubiri a căror valoare nu depășește 500.000 lei românești noi (RON), beneficiarii pot opta între acțiunile la Fondul "Proprietatea" și acordarea unor despăgubiri pecuniare. Pentru sumele mai mari de 500.000 lei, părțile interesate pot solicita despăgubiri pecuniare în valoare de 500.000 lei, acordându-li-se acțiuni la Fondul "Proprietatea" pentru diferență. Conform art. 7 din titlul II din ordonanță, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a ordonanței, Guvernul va trebui să stabilească regulile de desemnare a societății de administrare a Fondului "Proprietatea". ÎN DREPT I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1

Reclamanta pretinde că imposibilitatea de a-și recăpăta proprietatea asupra bunului său i-a încălcat dreptul la respectarea bunului său, astfel cum este acesta recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor." A. Asupra admisibilității

Guvernul arată că acest capăt de cerere trebuie respins din cauza nerespectării termenului de 6 luni, în măsura în care cererea a fost introdusă la data de 23 martie 2001, data primirii de către Curte a formularului de cerere, în timp ce ultima hotărâre internă definitivă în sensul art. 35 § 1 din Convenție a fost pronunțată la data de 30 iunie 2000 de către Curtea de Apel Oradea.

Reclamanta contestă acest argument și subliniază că, la data de 13 noiembrie 2000, ea a trimis o primă scrisoare Curții, în care își expunea cererile. Or, calculat de la această dată, termenul de 6 luni nu a fost încălcat.

Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și într-un termen de 6 luni de la data hotărârii interne definitive. Când încălcarea pretinsă constă într-o situație continuă, termenul de 6 luni nu începe să curgă decât din momentul în care această situație continuă ia sfârșit [vezi, mutatis mutandis, Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II, p. 508, § 35, și Marinakos împotriva Greciei, (dec.) nr. 49.282/99, 29 martie 2000].

Curtea apreciază că imposibilitatea pretinsă de reclamantă de a se bucura timp de mai mulți ani de dreptul său de proprietate recunoscut printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă reprezintă o situație continuă. Simplul fapt că a încercat - fără succes - să pună capăt acestei situații, solicitând, prin intermediul unei acțiuni în justiție, anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu chiriașii, nu poate schimba această constatare faptică. Nici până în ziua de astăzi reclamantei nu i s-a restituit bunul în litigiu și nici nu a primit o despăgubire egală cu valoarea de piață a acestuia. Termenul de 6 luni prevăzut la art. 35 § 1 din Convenție nu a început așadar să curgă în speță (vezi Todicescu împotriva României, nr. 18.419/02, § 16, 24 mai 2007, și Horia Jean Ionescu împotriva României, nr. 11.116/02, § 24, 31 mai 2007).

În plus, presupunând că nu este vorba de o situație continuă și că decizia internă definitivă în speță este cea din data de 30 iunie 2000 a Curții de Apel Oradea, Curtea observă că prima comunicare a reclamantei, în care și-a expus cererile, datează din 13 noiembrie 2000, astfel încât, chiar și în acest caz, termenul de 6 luni nu a fost încălcat [vezi Baumann împotriva Austriei (dec.), nr. 39.917/98, 4 septembrie 2001].

Prin urmare, excepția Guvernului nu poate fi admisă. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Pe de altă parte, ea constată că acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Asupra fondului

Guvernul nu contestă existența unei ingerințe în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale.

El arată că reclamanta s-a adresat autorităților competente pentru a solicita o despăgubire în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 . El consideră că, în situații complexe cum este cea de față, în care prevederile legislative au un impact economic asupra întregii țări, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o putere discreționară nu numai pentru a alege măsurile menite să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale, ci și pentru a le pune în practică. El arată că ultima reformă în materie, și anume Legea nr. 247/2005, stabilește principiul acordării de despăgubiri echitabile și neplafonate, fixate printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, și accelerează procedura de retrocedare sau de acordare de despăgubiri. Această lege prevede că, în cazul în care retrocedarea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se face prin emisiune de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la nivelul valorii bunului stabilite prin expertiză. În opinia Guvernului, noul mecanism instituit prin Legea nr. 247/2005 asigură o despăgubire efectivă, conformă cerințelor Convenției.

Guvernul consideră că, în orice caz, o eventuală întârziere în acordarea unei despăgubiri, în contextul unei despăgubiri neplafonate, nu afectează justul echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății indivizilor și cerințele interesului general și nu obligă reclamanta să suporte o sarcină excesivă.

Reclamanta contestă argumentele Guvernului. Ea arată că autoritățile au vândut bunul său, pe care statul și-l însușise în mod abuziv, în ciuda demersurilor sale pentru retrocedarea acestuia. Ea consideră că despăgubirea pe care Guvernul o lasă să se întrevadă nu constituie o reparație efectivă, având în vedere în special lipsa oricărei precizări în ceea ce privește termenul în care ea ar putea interveni. Pe de altă parte, reclamanta argumentează că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 nu îi este aplicabilă, deoarece este ulterioară procedurii prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu.

Curtea observă că reclamanta deține o hotărâre definitivă și irevocabilă care dispune ca autoritățile să îi retrocedeze bunul în litigiu. Astfel cum a constatat deja Curtea (vezi cauza Strain, citată anterior, § 38), existența dreptului său de proprietate în temeiul hotărârii definitive sus-menționate nu era condiționată de alte formalități.

Curtea reamintește că a statuat deja că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de bună-credință, chiar dacă a fost anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altcuiva, reprezintă o privare de proprietate. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală de despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin și alții, citată anterior, §§ 39, 43 și 59).

În plus, în cauza Păduraru, citată anterior, Curtea a constatat că statul și-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în fața chestiunii de interes general pe care o constituie retrocedarea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în mod abuziv. De asemenea, ea a considerat că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantei, care s-a văzut în imposibilitatea de a-și recupera bunul în integralitatea lui, deși dispunea de o decizie definitivă care condamna statul să i-l retrocedeze (Păduraru, citată anterior, § 112).

În speță, Curtea nu distinge niciun motiv de a se abate de la cauzele menționate mai sus, situația de fapt fiind aproximativ aceeași. Ea observă că vânzarea de către stat a bunului reclamantei în temeiul Legii nr. 112/1995 , care nu permitea totuși vânzarea bunurilor preluate ilegal, împiedică partea interesată - inclusiv în prezent - să își exercite dreptul de proprietate recunoscut printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă.

În măsura în care Guvernul arată că reclamanta are dreptul să obțină titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000, la valoarea bunului stabilită prin expertiză, Curtea observă că autoritățile competente nu au soluționat încă cererea reclamantei depusă în temeiul acestei ordonanțe. Pe deasupra, nici ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu ia în considerare prejudiciul suferit din cauza unei lipse îndelungate a despăgubirii de către persoanele care, la fel ca reclamanta, s-au văzut în imposibilitatea de a se folosi de bunurile lor restituite în baza unei sentințe definitive (vezi, mutatis mutandis, Porteanu, citată anterior, § 34).

Prin urmare, Curtea consideră că zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentului său, vândut de stat terților care îl ocupau în calitate de chiriași, combinată cu lipsa totală de despăgubire timp de circa 10 ani, a făcut-o să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

În consecință, a avut loc încălcarea acestei prevederi. II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenție

Reclamanta denunță caracterul inechitabil al procedurii care s-a încheiat cu Decizia Curții de Apel Oradea din data de 30 iunie 2000 și lipsa de acces la o instanță ca urmare a refuzului procurorului general de a exercita un recurs în anulare împotriva deciziei menționate mai sus. Ea invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale cărui prevederi relevante dispun următoarele: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil (...)."

Ținând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să analizeze afirmațiile formulate, Curtea nu a constatat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin Convenție sau protocoalele la aceasta.

Rezultă că această parte a cererii este vădit neîntemeiată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III. Asupra aplicării art. 41 din Convenție

Conform art. 41 din Convenție, "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă". A. Prejudiciu

În formularul de cerere, reclamanta solicită, cu titlu de daune materiale, retrocedarea apartamentului al cărui proprietar a fost recunoscută prin Hotărârea din 18 noiembrie 1997. În scrisoarea sa din data de 7 noiembrie 2006 ea estimează valoarea de piață a apartamentului la 18.000 euro. Reclamanta mai solicită valoarea chiriilor neîncasate, pe care o evaluează la 400 euro pe lună, începând cu data de 30 septembrie 1996, respectiv suma totală de 48.000 euro.

În sfârșit, reclamanta solicită 75.000 euro cu titlu de daune morale pentru suferințele cauzate prin încălcarea de către stat a dreptului său de proprietate.

Guvernul nu a formulat observații în ceea ce privește valoarea de piață a bunului în litigiu. În ceea ce privește cererea având ca obiect lipsa de folosință, acesta solicită respingerea sa, făcând trimitere la jurisprudența Curții în care s-a statuat că nu se poate specula asupra valorii chiriilor neîncasate [Buzatu împotriva României (reparație echitabilă), nr. 34.642/97, 27 ianuarie 2005]. În ceea ce privește daunele morale, Guvernul apreciază că ele ar fi suficient compensate printr-o constatare a încălcării. În subsidiar, Guvernul consideră că pretențiile reclamantei sunt excesive.

Curtea reamintește că a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza imposibilității reclamantei de a se folosi de bunul său, ca urmare a vânzării sale de către stat, combinată cu lipsa de despăgubire.

Curtea apreciază că, în circumstanțele speței, retrocedarea bunului în litigiu, astfel cum a fost dispusă prin Hotărârea definitivă din 18 noiembrie 1997, ar repune-o pe reclamantă pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

În cazul în care statul pârât nu procedează la această retrocedare, Curtea decide ca acesta să îi plătească reclamantei, în același termen, cu titlu de daune materiale, o sumă care să corespundă cu valoarea actuală a bunului. În acest sens, Curtea constată că Guvernul nu contestă valoarea de circulație a apartamentului, precizată de reclamantă. Având în vedere aspectele de mai sus și informațiile de care dispune cu privire la prețurile de pe piața imobiliară locală, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 18.000 euro.

În ceea ce privește sumele solicitate pentru lipsa de folosință a bunului, calculate în funcție de prețul de închiriere al acestui bun, Curtea nu poate aloca nicio sumă cu acest titlu, având în vedere, pe de o parte, faptul că a dispus restituirea bunului ca reparație în temeiul art. 41 din Convenție și, pe de altă parte, faptul că acordarea unei sume cu acest titlu ar avea, în speță, un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei închirieri depinzând de mai multe variabile. Totuși, ea va ține cont de privarea de proprietate suferită de reclamantă începând cu anul 1997, cu ocazia acordării reparației pentru prejudiciul moral (vezi, mutatis mutandis, Androne împotriva României, nr. 54.062/00, § 70, 22 decembrie 2004, și Buzatu, citată anterior, § 18).

Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut să îi provoace reclamantei o stare de incertitudine care nu poate fi compensată prin constatarea încălcării. Ea apreciază că suma de 2.000 euro reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă. B. Cheltuieli de judecată

Reclamanta solicită, de asemenea, restituirea cheltuielilor de judecată efectuate în fața instanțelor interne și în fața Curții. Ea prezintă o singură factură pentru suma de 1.100.000 ROL.

Guvernul nu se opune restituirii cheltuielilor angajate, cu condiția ca acestea să fie dovedite, necesare și rezonabile.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține restituirea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil. În speță, ținând cont de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 50 euro cu titlu de cheltuieli de judecată pentru procedura națională, pe care o acordă reclamantei. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA ÎN UNANIMITATE, 1. declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă în rest; 2. hotărăște că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 3. hotărăște ca: a) statul pârât să îi restituie reclamantei apartamentul nr. 1 (compus dintr-o cameră și dependințe) în suprafață de 53,04 m 2 , situat în str. Horea nr. 30, Beiuș, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenție ; b) în lipsa acestei restituiri, statul pârât să îi plătească reclamantei, în același termen de 3 luni, 18.000 euro (optsprezece mii euro) cu titlu de daune materiale; c) în orice caz, statul pârât să îi plătească reclamantei suma de 2.000 euro (două mii euro) cu titlu de daune morale și 50 euro (cincizeci euro) cu titlu de cheltuieli de judecată; d) la sumele menționate mai sus să se adauge orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit și sumele respective să fie convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plății; e) începând de la expirarea termenului menționat mai sus și până la efectuarea plății, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale; 4. respinge cererea de reparație echitabilă pentru rest. Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 7 februarie 2008, în temeiul art. 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Bostjan M. Zupancic, Santiago Quesada, președinte grefier