ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2293/2017

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cadrul procesual

Prin cererea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 11 aprilie 2017, A. a formulat, în contradictoriu cu Agenția Națională de Integritate, contestație în anulare a Deciziei nr. 396 din 8 februarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Contestatorul a invocat în susținerea contestației formulate, dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 coroborate cu art. 3 din C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apreciind că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Se arată că nu a fost invocată autoritatea de lucru judecat a Sentinței penale nr. 78 din 27 iunie 2014 a Curții de Apel Bacău, ci a fost invocat principiul securității raporturilor juridice, statuat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În concret, s-a arătat că prin sentința penală arătată s-a clarificat caracterul și specificitatea situației sale, precum și felul corect în care acesta și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu în contextul dat. Se arată că instanța penală a reținut faptul că s-a procedat în mod corect, contestatorul nu avea altă posibilitate legală la îndemână în împrejurările concrete. Se afirmă că prevederile legale în vigoare sunt excesive și pot da naștere unor situații complicate, care pot fi interpretate în mod eronat inclusiv de instanța de judecată.

Se susține că instanța de recurs confundă elemente esențiale ale cauzei și analizează dezlegarea dată de instanța penală, ignorând în totalitate principiul stabilității raporturilor juridice. Se arată că instanța de recurs a analizat motivele de recurs numai prin prisma reglementărilor legale interne.

De asemenea, se susține că instanța de recurs a comis și o eroare materială prin omisiune, deoarece nu a avut în vedere că pretinsul conflict de interese este comis în legătură cu îndeplinirea unui act, care este reglementat de normele speciale cuprinse în O.U.G. nr. 54/2006. Se arată că actul normativ invocat stabilește în ce condiții se atribuie concesiunea și reglementează conflictul de interese în acest domeniu, inclusiv sfera persoanelor vizate, din care primarul nu face parte.

Decizia contestată

Prin Decizia nr. 396 din 8 februarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Integritate împotriva Sentinței civile nr. 113 din 11 septembrie 2014 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost casată sentința recurată și rejudecând, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut că cele două contracte de concesiune au avut vocația să producă un folos material pentru asociația beneficiară a concesionării și, pe cale mediată, indirectă, pentru membrii acesteia, printre care se numără fiul reclamantului, B., membru fondator al asociației. Acest beneficiu/folos material constă în dreptul de a utiliza terenurile concesionate. În acest context, subvențiile agricole pe care asociația le putea obține în cadrul schemei unice de plată pe suprafață fac, la rândul lor, parte din beneficiul/folosul material produs de contractele de concesiune.

În consecință, a reținut instanța de recurs că semnarea celor două contracte de concesiune a reprezentat o decizie a autorității publice reprezentate de reclamant, în calitatea sa de primar, care erau apte să producă beneficii pentru ruda acestuia de gradul I.

Prima instanță s-a referit, în susținerea soluției de anulare a raportului de evaluare, la împrejurarea că încheierea celor două contracte a fost rezultatul urmării unei proceduri de licitație publică derulată în baza O.U.G. nr. 54/2006, în care nu a fost implicat reclamantul, arătând că semnarea contractelor a reprezentat o obligație a primarului, în considerarea rezultatului procedurii de atribuire. În acest context, s-a dat valență sentinței penale nr. 78/2014 a Curții de Apel Bacău, secția penală, care a reținut că atribuirea contractelor a fost decisă de comisia de licitații, iar nu de primar.

Instanța de recurs a reținut că în reglementarea conflictului de interese de natură administrativă, conform art. 70 și 76 din Legea nr. 161/2003 și art. 75 din Legea nr. 393/2004, legiuitorul nu a distins în funcție de criteriile invocate de intimatul-reclamant. Acesta consideră că decizia de concesionare luată prin hotărâre de consiliu local și derularea procedurii de licitație (în care nu a fost implicat) reprezintă actele administrative principale, în raport de care ar fi trebuit analizată situația de conflict de interese, în vreme ce contractele de concesiune propriu-zise ar constitui acte subsecvente ale autorității publice, care ar transpune voința acesteia deja exprimată prin actele principale anterior menționate, în raport de care nu poate exista un conflict de interese, în lipsa unei manifestări de voință proprii a reprezentantului autorității la semnarea acestor contracte.

Instanța de recurs a constatat că textele legale menționate nu introduc distincții și că orice act care intră în exercitarea atribuțiilor funcției/demnității publice, indiferent că acesta produce singur sau în corelație cu alte acte ale administrației publice efectul decizional, intră sub incidența reglementării referitoare la prevenirea conflictului de interese.

În speță, atribuțiile exercitate de primar nu au constat în simple formalități, ci au contribuit la adoptarea efectivă a deciziei autorității administrative locale. Intimatul-reclamant afirmă fără temei legal că avea o obligație de a semna contractele de concesiune și că, în îndeplinirea acestei operațiuni, a fost lipsit de orice atribut decizional. Pe de o parte, raportat la prevederile Legii nr. 215/2001, semnarea contractelor de concesiune presupunea verificarea legalității procedurii de atribuire și asumarea respectivelor acte în numele autorității. Pe de altă parte, raportat la prevederile art. 50 și următoarele din O.U.G. nr. 54/2006, contractul de concesiune cuprinde nu numai clauzele prevăzute în caietul de sarcini, ci și clauze convenite de către părțile contractante în completarea celor din caietul de sarcini și fără a contraveni acestora. Rezultă clar, din aceste două rânduri de argumente, existența atribuțiilor decizionale ale primarului în semnarea contractelor de concesiune.

A reținut instanța de recurs că analizarea conflictului de interese a avut loc raportat la prevederile Legii nr. 161/2003 și ale Legii nr. 393/2004, iar nu raportat la prevederile art. 46 din O.U.G. nr. 54/2006, aplicabile pe parcursul procedurii de atribuire. Astfel, invocarea de către intimatul-reclamant a reglementării referitoare la conflictul de interese din cuprinsul ultimului act normativ este străină de raportul juridic dedus judecății.

A mai arătat intimatul-reclamant că delegarea atribuției de semnare a contractelor de concesiune către viceprimar nu ar fi înlăturat presupusul conflict de interese pentru că delegarea ar fi implicat exprimarea voinței sale în sensul încheierii contractelor, dar și că l-ar fi pus pe viceprimar într-o situație de conflict de interese întrucât soția acestuia era angajata asociației concesionare.

Cât privește primul argument, Înalta Curte constată că delegarea de către primar a atribuțiilor pe care legea i le conferă (conform art. 57 alin. (2) și art. 65 din Legea nr. 215/2001) nu este un mandat special în executarea căruia mandatarul îndeplinește întocmai voința exprimată de mandant, ci presupune exercitarea prin delegare a funcției, cu asumarea atributelor decizionale de către persoana căreia i se deleagă atribuțiile.

Cât privește eventualul conflict de interese în care s-ar fi găsit și viceprimarul, aceasta este o situație străină de raportul juridic dedus judecății și, din acest motiv, nerelevantă în cauză.

Sentința penală nr. 78 din 27 iunie 2014 a Curții de Apel Bacău nu se opune cu autoritate de lucru judecat în cauza de față întrucât, în cauza penală, analiza a purtat asupra întrunirii elementelor infracțiunii de conflict de interese prevăzută de art. 2531 C. pen., în vreme ce, în litigiul de față, este analizată legalitatea raportului de evaluare prin care s-a reținut existența situației de conflict de interese de natură administrativă, în temeiul prevederilor art. 70 și 76 din Legea nr. 161/2003 și art. 75 din Legea nr. 393/2004.

Legiuitorul a optat, în considerarea importanței relațiilor sociale și a interesului public ocrotite, pentru reglementarea conflictului de interese atât de natură penală, cât și de natură administrativă. Pe cale de consecință, neîndeplinirea condițiilor pentru răspunderea penală nu atrage în mod necesar inexistența conflictului de interese de natură administrativă. Analizarea conflictului de interese de natură administrativă este atributul instanței de contencios administrativ învestită cu acțiunea în anularea raportului de evaluare și ea nu poate fi împiedicată de considerentele hotărârii penale, câtă vreme temeiurile legale aplicate sunt distincte. Prevederile Legii nr. 161/2003 și ale Legii nr. 393/2004, anterior citate, au propria lor finalitate, neafectată de modul în care conduita intimatului-reclamant a fost analizată prin prisma dreptului penal.

De asemenea, nerelevantă este și împrejurarea că un alt litigiu civil, privitor la procedura de atribuire a terenurilor prin concesionare s-a finalizat cu concluzia legalității derulării acestei proceduri. Constatarea conflictului de interese nu are ca premisă nelegalitatea (din alte cauze) a deciziei autorității publice. Principiile care stau la baza reglementării prin care se urmărește prevenirea conflictului de interese sunt: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public, care trebuie să guverneze actele decizionale, presupuse legale, ale administrației publice.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea contestației de față, analizând motivele formulate în raport cu hotărârea atacată și dispozițiile legale incidente în cauză, reține cele ce urmează:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere însăși instanței ce a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, să-și desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Înalta Curte reține că această cale extraordinară de atac este deschisă exclusiv pentru situațiile prevăzute de art. 503 din C. proc. civ., fără ca instanța de retractare să poată proceda la o reapreciere a probelor sau a dispozițiilor legale aplicabile în cauză.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma dispozițiilor care reglementează contestația în anulare, Înalta Curte a constatat că decizia în cauză nu se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. "(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale".

Înalta Curte reține că prin calea de atac a contestației în anulare se tinde la desființarea unei hotărâri, nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, întrucât prin aceste dispoziții legale nu s-a urmărit să se pună la dispoziția părților calea recursului la recurs.

Ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. se referă la săvârșirea unei erori materiale, în sensul de greșeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale, cum ar fi respingerea recursului în mod greșit, ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, mențiuni greșite referitoare la incidente procedurale, pronunțarea asupra altei hotărâri decât cea recurată, elemente pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor și care au determinat soluția pronunțată, iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale.

Or, contestatorul, prin calea de atac extraordinară de față, susținând că instanța de recurs nu a aplicat corect dispozițiile legale, invocă aspecte care țin de fondul cauzei, de modul în care instanța de recurs, prin aprecierea probelor și prin stabilirea situației de fapt, în raport cu interpretarea dată dispozițiilor legale aplicabile, a înțeles să exercite controlul hotărârii recurate.

Aceste aspecte, așa cum s-a arătat, exced noțiunii de "eroare materială" în sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Ca atare, motivul contestației în anulare în sensul că dezlegarea dată de instanța de recurs, prin Decizia nr. 396 din 8 februarie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, este rezultatul unei erori materiale nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Înalta Curte reține că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei. Contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "apel-recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental". De asemenea, Curtea a subliniat permanent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (Cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Din verificarea condițiilor de exercitare a acestei căi de atac extraordinare promovate de contestator a rezultat că cererea nu îndeplinește cerințele minime de admisibilitate pentru exercitarea acestei căi extraordinare de atac, motiv pentru care Înalta Curte va respinge contestația, ca inadmisibilă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 504 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 396 din 8 februarie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 iunie 2017.

Procesat de GGC - LM