ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 995/2006

I.C.C.J., secția penală, decizia nr.

995 din 15 februarie 2006

Prin sentința penală nr. 94/PI din 4

noiembrie 2005, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca neîntemeiată,

contestația la executare formulată de condamnatul S.T., vizând decizia penală nr.

366 din 19 septembrie 2000 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr.

5286/2000.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., condamnatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare în sumă de 50

lei către stat.

Pentru a pronunța această soluție, instanța

de fond a reținut următoarele:

Condamnatul S.T., aflat în

executarea pedepsei de 11 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 534

din 14 iunie 2000 de Tribunalul Timiș, a formulat contestație la executare,

solicitând constatarea inexistenței încheierilor de ședință din datele de 10

iulie 2000 și 19 iulie 2000 din dosarul penal nr. 5286/P/2000 al Curții de Apel

Timișoara întrucât nu a fost asistat de un apărător.

Condamnatul a invocat faptul că

încălcarea dreptului la apărare este sancționată cu nulitatea absolută,

potrivit dispozițiilor art. 197 alin. (2) C. pen., ceea ce atrage și lipsirea

de eficiență juridică a celor două încheieri în care nu se consemnează lipsa sa

de apărare la două termene consecutive.

Întrucât cele două încheieri sunt considerate

nule, s-a solicitat ca măsurile dispuse prin acestea referitoare la menținerea

arestării preventive să fie înlăturate, dispunându-se punerea de îndată în

libertate a petiționarului condamnat.

Instanța de fond a constatat că în

cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 461 lit. c) C. proc. pen.,

hotărârea de condamnare a petiționarului soluționând inclusiv chestiunile

legate de arestarea preventivă.

Împotriva acestei hotărâri

judecătorești a declarat recurs condamnatul S.T., solicitând admiterea

recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, punerea sa în libertate și

trimiterea dosarului în care a fost condamnat nr. 5286/P/2000 al Curții de Apel

Timișoara, spre rejudecare.

Temeiul juridic al recursului îl

constituie dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

C.

proc. pen.

Examinând recursul, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că acesta nu este fondat.

Condamnatul S.T. și-a motivat

contestația la executare formulată pe dispozițiile art. 461 lit. c) C. proc.

pen., care se referă la ivirea vreunei nelămuriri cu privire la hotărârea care

se execută sau vreunei împiedicări la executare.

Condamnatul S.T. a fost condamnat

prin sentința penală nr. 534 din 14 iunie 2000 a Tribunalului Timiș, la

pedeapsa de 11 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de deținere în

vederea punerii în circulație a mijloacelor de plată străine falsificate

prevăzută de art. 282 alin. (2), raportat la art. 284 C. pen., cu aplicarea art.

75 lit. a) C. pen.

În timpul judecării apelului, măsura

arestării preventive a inculpatului a fost menținută succesiv, inclusiv prin

încheierile de ședință din 10 iulie 2000 și 19 iulie 2000 în care nu se

consemnează asigurarea asistenței juridice pentru S.T.

Apelul și recursul inculpatului

împotriva hotărârii de condamnare au fost respinse prin deciziile penale nr. 366

din 19 septembrie 2000 și nr. 746 din 14 februarie 2001 ale Curții de Apel

Timișoara și, respectiv, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Timpul reținerii și arestării

preventive a fost dedus de la 26 octombrie 1999 la 14 februarie 2001.

Hotărârea judecătorească de

condamnare la pedeapsa de 11 ani închisoare fiind definitivă, petiționarul nu

mai poate invoca neasigurarea dreptului la apărare cu ocazia menținerii stării

de arest preventiv în timpul judecării apelului. De altfel, nulitățile de ordin

procesual invocate pe calea prezentei contestații la executare, nu au fost

invocate cu ocazia judecării apelului sau recursului.

Motivul invocat de condamnat nu face

obiectul contestației la executare prevăzut de art. 461 lit. c) C. proc. pen.,

iar chestiunea măsurii arestării preventive a fost rezolvată de fiecare

instanță de judecată investită cu căile de atac ordinare, hotărârea

judecătorească fiind definitivă, iar în privința ei neexistând nici o nelămurire

sau împiedicare cu privire la executare.

Așa fiind, recursul urmează să fie

respins, ca nefondat, iar recurentul contestator obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Au fost văzute dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., art. 192 alin. (2) C. proc. pen.