ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3463/2005

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 446/ C din 27

martie 2001, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția comercială și de contencios

administrativ, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta C.N.C.F.R. SA, regionala

Brașov și pârâta SC A. SRL Sibiu a fost obligată la plata sumei de 5.886.256

lei cu titlu de diferență chirie pentru perioada 20 aprilie 1997 - 20 ianuarie

1998, 4.255.574 lei penalități de întârziere și 40.187.798 lei cu titlu de

daune pentru perioada februarie-aprilie 1999.

S-a dispus, totodată, evacuarea.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel pârâta care a solicitat schimbarea hotărârii atacate în sensul

respingerii acțiunii, invocând faptul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra

excepției autorității de lucru judecat în privința dispoziției de evacuare

raportat la sentința civilă nr. 641 din 15 iulie 1999, iar în afară de aceasta,

în lipsa unui probatoriu pertinent și fără a motiva a dispus obligarea sa la

plata sumei de 40.167.798 lei cu titlu de daune extracontractuale.

Prin decizia civilă nr. 40/ A din 20

februarie 2004, Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și contencios administrativ,

a admis apelul și a schimbat în parte sentința instanței de fond în sensul că a

respins capătul de acțiune în daune, menținând restul dispozițiilor hotărârii,

cu obligarea la cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că excepția privind autoritatea de lucru judecat a

fost bine soluționată nefiind întrunite condițiile art. 1201 C. civ., dar a

apreciat că instanța de fond a antrenat greșit, în speță, răspunderea

contractuală a pârâtei pentru perioada februarie 1999 - aprilie 1999, atât timp

cât reclamanta a notificat încetarea contractului și refuzul de prelungire a

acestuia, iar pentru daunele pretinse nu a făcut dovada prejudiciului, fapta

culpabilă a pârâtei și existența raportului de cauzalitate dintre prejudiciu și

fapta culpabilă.

Totodată, penalitățile de întârziere

nu pot fi pretinse decât în baza unei clauze contractuale.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs ambele părți.

Reclamanta a invocat în drept

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și a susținut, în esență, că

instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând

înțelesul lămurit, vădit și neîndoielnic al art. 23 din contract care stabilește

clar situația juridică a locatarului după expirarea contractului, penalitățile

solicitate nefiind extrapolate din domeniul contractual în cel delictual, atât

timp cât au fost calculate conform unei clauze penale însușită prin semnătură

de părți, iar prejudiciul este prezumat, competența instanței reducându-se la

aplicarea clauzei contractuale, așa cum au fost stabilite în virtutea art. 969 C.

civ.

Soluția se impunea cu atât mai mult

cu cât instanța a reținut ca întemeiată măsura evacuării.

Pârâta a invocat motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 5, 9 și 10 C. proc. civ. A invocat faptul că

instanța a respins excepția autorității de lucru judecat în privința

dispoziției de evacuare fără a o motiva ceea ce echivalează cu o nepronunțare

ca și cu privire la apărarea potrivit căreia, prin sentința civilă nr. 3320/2002

a Tribunalului Sibiu s-a instituit irevocabil, un drept de retenție asupra

spațiului până la executarea creanței pe care recurenta pârâtă o are împotriva

recurentei reclamante, astfel că dispoziția de evacuare este nelegală.

Recursurile sunt fondate pentru cele

ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 23 din contractul

părților tacita relocațiune nu operează, locatorul fiind obligat, fără nici o

altă formalitate, ca la expirarea termenului pentru care a fost încheiat

contractul ori în caz de reziliere ori a expirării termenului de preaviz de 60

de zile acordat de locator, să elibereze în termen de 5 zile spațiul, iar

pentru nerespectarea termenului prevăzut va plăti, pe lângă chiria datorată,

penalități de 10 % din chiria pe o lună pentru fiecare zi de întârziere, până

la eliberarea spațiului.

Această dispoziție din contract are

valoarea de clauză penală pentru neîndeplinirea obligației de eliberare a

spațiului la termenul convenit și are aceeași putere ca și convenția însăși,

trebuind a fi aplicată întocmai în virtutea art. 969 C. civ.

Acesta este temeiul acțiunii,

penalitățile fiind calculate conform unei clauze penale însușită de pârâtă

încât, instanța de judecată trebuia să verifice dacă sunt îndeplinite

condițiile impuse prin contractul părților, prejudiciul și culpa fiind

prezumate în răspunderea contractuală, iar reclamanta prin cererile ulterioare

nu a schimbat niciodată cauza acțiunii sale.

Reclamanta a notificat-o pe pârâtă

înțelegând să denunțe contractul din culpa pârâtei astfel că, aceasta datorează

atât prețul chiriei restante cât și penalitățile de întârziere calculate

conform clauzelor contractuale între care și suma de 40.187.798 lei aferentă

perioadei februarie-aprilie 1999, așa cum a fost corect reținută de către

instanța de fond.

Cât privește măsura evacuării, este

adevărat, că între părți au existat mai multe litigii ce au avut ca obiect

plata chiriei și penalități de întârziere pentru alte perioade de timp și

instanța s-a pronunțat și în legătură cu evacuarea, dar în strânsă legătură cu

obligațiile respective, încât nu există triplă identitate de obiect, cauză și

părți astfel că, excepția întemeiată pe art. 1201 C. civ., a fost bine

soluționată.

În schimb, măsura evacuării nu putea

fi dispusă în condițiile în care există instituit un drept de retenție, iar

efectul garanției reale justifică legal reținerea bunului până la plata

creanței pe care o are pârâta împotriva reclamantei, așa cum s-a dovedit.

Așa fiind, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., vor fi admise ambele recursuri în limitele arătate pentru

motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., iar decizia

modificată în sensul că se va admite apelul pârâtei și se va schimba în parte

sentința instanței de fond doar în sensul că se va respinge capătul de cerere în

evacuare, menținându-se restul dispozițiilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

reclamanta C.N.C.F.R. SA, sucursala Brașov și de pârâta SC A. SRL Sibiu,

împotriva deciziei nr. 40 din 20 februarie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia, secția

comercială și de contencios administrativ, modifică decizia atacată, admite în

parte apelul pârâtei SC A. SRL Sibiu, schimbă în parte sentința instanței de

fond în sensul că respinge acțiunea în evacuare.

Menține restul dispozițiilor

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 8 iunie 2005.