ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2693/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Babadag la 19 august 2016, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Babadag - Comuna Mihai Bravu, în contradictoriu cu pârâtul A. a solicitat pentru ca, pe cale de hotărâre judecătorească să fie obligat pârâtul la demolarea construcțiilor ridicate fără autorizație, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 579 din 20 decembrie 2016, Judecătoria Babadag a admis cererea și l-a obligat pe pârât la demolarea construcțiilor ridicate fără autorizație de construire în termen de 4 luni de la pronunțarea prezentei hotărâri, iar în cazul nerespectării măsurilor dispuse de către instanță, acestea vor fi aduse la îndeplinire prin grija primarului comunei Mihai Bravu pe cheltuiala pârâtului.

S-a luat act de renunțarea pârâtului la invocarea excepției lipsei calității de reprezentant precum și la renunțarea pârâtului reconvenient la capătul de cerere privind obligarea reclamantului pârât la emiterea certificatului de urbanism în termenul prevăzut de lege.

De asemenea, s-a luat act de renunțarea reclamantei pârâte la invocarea excepțiilor necompetentei materiale a judecătoriei, a lipsei calității procesuale a Primarului și a prematurității relativ la capătul de cerere la care reconvenientul a renunțat și a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâtul reclamant A. în contradictoriu cu pârâții Primarul comunei Mihai Bravu și U.A.T. Comuna Mihai Bravu prin Primar privind obligarea acordării unui termen de trei luni după emiterea certificatului de urbanism pentru intrarea în legalitate ca nefondată.

Prin aceiași hotărâre a fost obligat pârâtul la plata sumei de 3.000 RON către reclamantă reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii instanței de fond a formulat apel, în termen legal, pârâtul A., iar prin Decizia civilă nr. 483 din 18 mai 2017 pronunțată de Tribunalul Tulcea în Dosarul nr. x/2016, s-a respins apelul declarat de apelantul - pârât A. împotriva Sentinței civile nr. 579 din 20 decembrie 2016 pronunțată în Dosarul cu nr. x/2016 al Judecătoriei Babadag, în contradictoriu cu intimata - reclamantă UAT comuna Mihai Bravu, având ca obiect autorizație desființare lucrări, ca nefondat.

Împotriva Deciziei civile nr. 483/2017 pronunțată de Tribunalul Tulcea, a formulat cerere de revizuire apelantul pârât A., înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea sub nr. 1583/88/2017.

Prin Decizia civilă nr. 2/2018 din 23 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția de netimbrare.

S-a anulat cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei civile nr. 483 din 18 mai 2017 pronunțată de Tribunalul Tulcea, în contradictoriu cu intimata UAT comuna Mihai Bravu, având ca obiect autorizare desființare lucrări, ca netimbrată.

A obligat revizuentul la plata către intimată a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în revizuire.

Împotriva deciziei menționate anterior, a declarat recurs recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Mihai Bravu.

Prin adresa din 2 mai 2018, Tribunalul Tulcea a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea recursului.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate în revizuire de Tribunalul Tulcea, cererea de revizuire fiind formulată împotriva unei decizii date în apel de aceeași instanță.

Cauza a fost soluționată de Tribunalul Tulcea, conform dispozițiilor art. 510 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel, sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în revizuire.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziție în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Tulcea în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Constanța căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, privind soluționarea recursului declarat de recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială comuna Mihai Bravu împotriva Deciziei civile nr. 2/2018 din 23 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel Constanța.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2018.

Procesat de GGC - MM