ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6661/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 14 decembrie 2003 pe rolul Tribunalului București, reclamanții A.T.L. și A.K.H., cetățeni străini, au solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001, anularea deciziei nr. 31 din 13 octombrie 2003 a S.R.I., prin care li s-a respins notificarea pentru redobândirea în natură a imobilului situat în Moneasa, compus din teren 260 mp și Vila Crinul. Petenții au precizat că optează pentru primirea dreptului de folosință special asupra terenului, conform art. II din O.U.G. nr. 184/2002.

După administrarea probelor cu înscrisuri, prin sentința civilă nr. 269 din 2 aprilie 2004, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea ca nefondată, cu motivarea că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunului pretins și nici dovada că antecesorul lor nu a fost despăgubit de statul canadian (al cărui cetățean era) potrivit acordului interstatal din anul 1971. Față de actele noi depuse, Curtea de apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamanților, a schimbat sentința și admițând contestația, a anulat decizia nr. 31/2003 a S.R.I. și a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 2160 mp și a construcției, imobil înscris în C.F.

55 Moneasa, top 174 și 175. S-a reținut în motivare că reclamanții și-au dovedit calitatea procesual activă, fiind depuse acte privind calitatea lor de moștenitori ai lui A.L., care a dobândit prin moștenire imobilul construit de A.C. S-a mai constatat că în mod greșit s-a socotit incident art. 5 din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât din cuprinsul înscrisului emanând de la Ministerul Afacerilor Externe rezultă că nici o persoană cu numele A. nu a primit despăgubiri pentru imobilele naționalizate, în baza acordului româno-canadian din anul 1971. Împotriva acestei decizii, în termen legal pârâtul a declarat recurs, prin care a invocat incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susține astfel că, pe de o parte, bunul imobil nu a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, ci în baza Decretului nr. 92/1950, care constituie titlu valabil.

Pe de altă parte, cu referire la anexa Legii nr. 213/1998, pct. 29 și art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, s-a susținut că nu se poate dispune restituirea în natură. De asemeni, se susține că decizia nr. 31/2003 emisă de recurent a fost legală și temeinică în raport cu actele incomplete. Prin întâmpinare, intimații-reclamanți au solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Analizând recursul, precum și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că motivele invocate de recurent nu sunt întemeiate, dar decizia recurată va fi modificată în parte, ea fiind nelegală sub aspectul acordării a mai mult decât s-a cerut, pentru argumentele ce se vor expuse în cele ce urmează: Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt considerate preluate în mod abuziv, astfel încât reclamanții care și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite, în sensul art. 4 alin. (2) din același act normativ, pot solicita măsurile reparatorii prevăzute de lege. Contrar susținerilor recurentului, situația reclamanților din prezenta cauză nu intră sub incidența excepției prevăzute de art. 5 din Legea nr. 10/2001, cum bine a reținut Curtea de apel.

Într-adevăr, principiul consacrat de Legea nr. 10/2001 fiind acela al restituirii în natură, excepțiile, de strictă interpretare, trebuiesc dovedite de cel ce le invocă, conform regulii art. 1169 C. civ. În speță, recurentul nu a făcut o asemenea dovadă, ci, dimpotrivă, reclamanții au dovedit faptul negativ că autorul lor nu a beneficiat de despăgubiri în virtutea acordului statal bilateral invocat. Faptul că toate înscrisurile doveditoare au putut fi procurate numai pe parcursul fazei judecătorești a soluționării notificării în procedura Legii nr. 10/2001 nu poate conduce la menținerea dispoziției emise de recurentă în anul 2003, cum se pretinde prin prezentul recurs. De aceea, nici unul dintre motivele invocate de recurentă nu este privit ca fondat.

Conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Curtea constată însă că este incident motivul de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut. Într-adevăr, astfel cum rezultă din petitul, nemodificat, al acțiunii, reclamanții sunt cetățeni străini și de aceea au solicitat acordarea unui drept de folosință special asupra terenului, iar nu proprietatea. Or, prin dispozitivul hotărârii, Curtea de apel a acordat reclamanților ceea ce nu au cerut, respectiv dreptul de proprietate. De aceea, respectându-se principiul disponibilității, recursul va fi admis sub acest aspect, cu consecința modificării în acest sens a hotărârii recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de S.R.I. prin U.M. 0198 București împotriva deciziei nr. 164 din 28 ianuarie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia atacată, în sensul că asupra imobilului teren, reclamanții vor dobândi un drept de folosință special. Menține restul dispozițiilor deciziei atacate. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 septembrie 2005.