ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6661/2005

Asupra

recursului

de

față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 14

decembrie 2003 pe rolul Tribunalului București, reclamanții A.T.L. și A.K.H.,

cetățeni străini, au solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001, anularea deciziei

nr. 31 din 13 octombrie 2003 a S.R.I., prin care li s-a respins notificarea

pentru redobândirea în natură a imobilului situat în Moneasa, compus din teren

260 mp și Vila Crinul.

Petenții au precizat că optează

pentru primirea dreptului de folosință special asupra terenului, conform art.

II din O.U.G. nr. 184/2002.

După administrarea probelor cu

înscrisuri, prin sentința civilă nr. 269 din 2 aprilie 2004, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea ca nefondată, cu motivarea

că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunului pretins

și nici dovada că antecesorul lor nu a fost despăgubit de statul canadian (al

cărui cetățean era) potrivit acordului interstatal din anul 1971.

Față de actele noi depuse, Curtea de

apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamanților, a schimbat

sentința și admițând contestația, a anulat decizia nr. 31/2003 a S.R.I. și a

dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 2160 mp și a

construcției, imobil înscris în C.F. 55 Moneasa, top 174 și 175.

S-a reținut în motivare că reclamanții

și-au dovedit calitatea procesual activă, fiind depuse acte privind calitatea

lor de moștenitori ai lui A.L., care a dobândit prin moștenire imobilul

construit de A.C. S-a mai constatat că în mod greșit s-a socotit incident art.

5 din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât din cuprinsul înscrisului emanând de la

Ministerul Afacerilor Externe rezultă că nici o persoană cu numele A. nu a

primit despăgubiri pentru imobilele naționalizate, în baza acordului româno-canadian

din anul 1971.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal pârâtul a declarat recurs, prin care a invocat incidența art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Se susține astfel că, pe de o parte,

bunul imobil nu a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, ci în baza

Decretului nr. 92/1950, care constituie titlu valabil.

Pe de altă parte, cu referire la

anexa Legii nr. 213/1998, pct. 29 și art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

s-a susținut că nu se poate dispune restituirea în natură.

De asemeni, se susține că decizia

nr. 31/2003 emisă de recurent a fost legală și temeinică în raport cu actele

incomplete.

Prin întâmpinare,

intimații-reclamanți au solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Analizând recursul, precum și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că motivele invocate de recurent nu sunt

întemeiate, dar decizia recurată va fi modificată în parte, ea fiind nelegală

sub aspectul acordării a mai mult decât s-a cerut, pentru argumentele ce se vor

expuse în cele ce urmează:

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 republicată, imobilele naționalizate prin Decretul

nr. 92/1950 sunt considerate preluate în mod abuziv, astfel încât reclamanții

care și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite, în sensul art. 4 alin.

(2) din același act normativ, pot solicita măsurile reparatorii prevăzute de

lege.

Contrar susținerilor recurentului,

situația reclamanților din prezenta cauză nu intră sub incidența excepției

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 10/2001, cum bine a reținut Curtea de apel.

Într-adevăr, principiul consacrat de

Legea nr. 10/2001 fiind acela al restituirii în natură, excepțiile, de strictă

interpretare, trebuiesc dovedite de cel ce le invocă, conform regulii art. 1169

C. civ.

În speță, recurentul nu a făcut o

asemenea dovadă, ci, dimpotrivă, reclamanții au dovedit faptul negativ că

autorul lor nu a beneficiat de despăgubiri în virtutea acordului statal

bilateral invocat.

Faptul că toate înscrisurile

doveditoare au putut fi procurate numai pe parcursul fazei judecătorești a

soluționării notificării în procedura Legii nr. 10/2001 nu poate conduce la

menținerea dispoziției emise de recurentă în anul 2003, cum se pretinde prin

prezentul recurs.

De aceea, nici unul dintre motivele

invocate de recurentă nu este privit ca fondat.

Conform art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., Curtea constată însă că este incident motivul de ordine publică prevăzut

de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. instanța a acordat mai mult decât s-a cerut

ori ceea ce nu s-a cerut.

Într-adevăr, astfel cum rezultă din

petitul, nemodificat, al acțiunii, reclamanții sunt cetățeni străini și de

aceea au solicitat acordarea unui drept de folosință special asupra terenului,

iar nu proprietatea. Or, prin dispozitivul hotărârii, Curtea de apel a acordat

reclamanților ceea ce nu au cerut, respectiv dreptul de proprietate.

De aceea, respectându-se principiul

disponibilității, recursul va fi admis sub acest aspect, cu consecința

modificării în acest sens a hotărârii recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de S.R.I.

prin U.M. 0198 București împotriva deciziei nr. 164 din 28 ianuarie 2005 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia atacată, în sensul

că asupra imobilului teren, reclamanții vor dobândi un drept de folosință

special.

Menține restul dispozițiilor deciziei

atacate.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

12 septembrie

2005.