ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1607/2007

Constată că prin

sentința nr. 269 din 2 aprilie 2004 Tribunalul București, secția

a V a civilă, a respins contestația formulată de A.T.L. și

A.K.H. împotriva deciziei nr. 31 din 13 octombrie 2003 emisă de Serviciul

Român de Informații (decizie conform căreia a fost respinsă

notificarea de restituire în natură a imobilului situat în comuna Moneasa,

județ Arad, compus din vila „Crinul” și teren intravilan în

suprafață de 2.160 mp).

În considerentele sentinței s-a

reținut că reclamanții nu au dovedit dreptul de proprietate

asupra imobilului, nedepunând înscrisurile în condițiile prevăzute de

H.G. nr. 498/2003; că, nu au făcut dovada identității între

imobilul solicitat și cel preluat de la autorii lor și nici dovada

calității de reprezentant a avocatului care a transmis notificarea în

numele lor.

În același timp, s-a constatat

că preluarea imobilului de către stat în temeiul Decretului nr.

92/1950 este nevalabilă, dar aspectul este lipsit de relevanță,

având în vedere nedovedirea calității de persoană

îndreptățită.

Apelul declarat împotriva

sentinței de către reclamanți a fost admis prin decizia nr. 164

din 28 ianuarie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV a

civilă, conform căreia a fost schimbată în tot sentința,

admisă contestația și drept urmare, anulată decizia

atacată, dispunându-se restituirea în natură și în deplină

proprietate a imobilului compus din teren de 2.160 mp și construcție,

situat în localitatea Moneasa, înscris în cartea funciară a acestei

localități la nr.c55, sub nr.topografic 174.175.

Pentru pronunțarea acestei

soluții, instanța a reținut că reclamanții au

făcut dovada calității de persoane îndreptățite la

restituirea imobilului, depunând prin mandatar avocat, împuternicit de

aceștia, notificare în condițiile Legii nr. 10/2001.

Imobilul în litigiu a fost construit

de A.K. și moștenit de A.L., reclamanții fiind succesorii

acestora din urmă (transmisiuni succesorale dovedite prin certificatele de

moștenitor depuse la dosar).

S-a reținut totodată,

că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea

imobilului, nefiindu-le aplicabile, așa cum în mod greșit a apreciat

instanța fondului, dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001,

câtă vreme aceștia au dat declarații pe propria răspundere

că nu au primit despăgubiri.

Greșit a fost găsit

și considerentul primei instanțe, în sensul imposibilității

restituirii bunului pentru că nu s-ar fi cerut anularea în prealabil a

titlului statului în condițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, întrucât

textul menționat vizează situația înstrăinării de

imobile de către stat, iar imobilul nu a făcut obiectul unei astfel

de înstrăinări către S.R.I., fiind dat în administrare acestuia.

Împotriva deciziei a declarat recurs

intimatul-pârât Serviciul Român de Informații, recurs admis potrivit

deciziei nr. 6661 din 12 septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, prin care hotărârea atacată a fost modificată

în parte, în sensul că asupra imobilului teren, reclamanții vor

dobândi doar un drept de folosință temporar.

În acest sens, s-a reținut

că hotărârea este nelegală, întrucât a acordat mai mult decât

s-a cerut, reclamanții fiind cetățeni străini solicitând ca

în privința terenului să li se recunoască doar un drept de

folosință și nu unul de proprietate, așa cum a dispus

instanța de apel, în afara limitelor învestirii.

Recurentul a formulat

contestație în anulare împotriva acestei decizii, întemeiată pe

dispozițiile art. 318 teza a II a C. proc. civ., pretinzând că

instanța a omis să analizeze critici de nelegalitate, ceea ce impune

retractarea hotărârii.

Potrivit deciziei nr. 6137 din 22

iunie 2006, contestația a fost admisă și anulată decizia

atacată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a constatat că printre motivele de nelegalitate invocate pe

calea recursului au fost și cele privitoare la nevalabilitatea titlului

statului și greșita apreciere în raport de dispozițiile art. 6

din Legea nr. 213/1998 (cu consecința greșitei interpretări

și aplicări a Legii nr. 10/2001 referitoare la natura măsurilor

reparatorii ce puteau fi acordate intimaților reclamanți).

S-a reținut totodată,

că instanța nu a răspuns motivului referitor la lipsa dovezii

calității de reprezentant a avocatului intimaților-pârâți.

Reluând judecata recursului în

limitele stabilite urmare a admiterii contestației în anulare, Înalta

Curte constată caracterul nefondat al respectivelor critici de

nelegalitate.

Astfel, cu privire la caracterul

valabil al titlului statului, s-a susținut că, potrivit Legii nr.

213/1998 (lista anexă pct. 29), imobilele în care își

desfășoară activitatea serviciile publice de informații constituie

bunuri proprietate publică, neputând fi restituite în natură.

În același timp, conform art.

16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sunt excluse de la restituire, iar

reparația se realizează numai prin echivalent, imobilele ocupate de

instituții publice, necesare continuării activităților de

interes public.

Pretinzând pe aceste considerente,

legalitatea titlului statului, recurentul ignoră dispozițiile art. 6

alin. (1) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora „fac parte din domeniul

public sau privat al statului, bunurile dobândite în perioada 6 martie 1945- 22

decembrie 1989, dacă au intrat în temeiul unui titlu valabil, cu

respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România

era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către

stat”.

Așadar, simpla afectațiune

a bunului sau apartenența acestuia la domeniul public nu sunt suficiente

prin ele însele să conducă la consecința unui titlu valabil

pentru stat.

Analiza pe care o impun

dispozițiile legale menționate anterior, a fost realizată de

către instanța de apel, care a concluzionat în mod corect, că

naționalizarea imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950 a contravenit

prevederilor constituționale în vigoare la acel moment (care erau limitative

în a permite naționalizarea anumitor bunuri, din care nu făceau parte

și cele cu altă destinație decât aceea de locuință-

situația imobilului aflat în litigiu).

De asemenea, dispozițiile

invocate ale art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma existentă

la data judecății recursului nu permiteau considerarea ca

nelegală a soluției de restituire în natură.

Dimpotrivă, textul

menționat, urmare a modificărilor aduse, reglementează în mod

expres posibilitatea restituirii imobilelor „necesare și afectate exclusiv

și nemijlocit activităților de interes public”.

Referitor la dovada

calității de reprezentant a avocatului reclamanților, deși

acest aspect este indicat în motivele recursului ca fiind unul care ar atrage

nelegalitatea soluției, recurentul nu dezvoltă argumentele și nu

indică în ce ar consta aprecierea greșită a instanței de

apel.

Or, potrivit considerentelor

deciziei atacate, s-a stabilit în mod corect, că notificarea a fost

transmisă de către reclamanți prin mandatar avocat H.Z.(conform

înscrisului de la fila 5, dosar fond), că această împuternicire a

fost dată la 12 iulie 2001 (fila 14, fond), anterior depunerii

notificării, ce a avut loc la 6 noiembrie 2001.

Ca atare, persoana care a

acționat în numele reclamanților a făcut dovada că a fost

mandatată de către aceștia în demersul de recuperare a

imobilului.

Rezultă că aceste

două critici considerate de instanță, în cadrul

contestației în anulare, că nu au făcut obiect de analiză

în recurs, au caracter nefondat.

Celelalte motive de nelegalitate

invocate au fost cercetate cu ocazia judecății anterioare a

recursului, dezlegarea dată de instanță intrând în puterea

lucrului judecat și nemaiputând face obiect de examinare.

În egală măsură

și pentru același considerent, al dobândirii atributului puterii de

lucru judecat, se va păstra soluția dată de instanța de

recurs (în considerarea motivului de ordine publică, ce a condus la

modificarea deciziei atacate), în sensul recunoașterii în favoarea

reclamanților, doar a unui drept de folosință specială

asupra terenului.

Așadar, judecând în cadrul

fixat prin admiterea contestației în anulare, instanța a constatat

că cele două motive de recurs rămase neexaminate nu pot atrage

nelegalitatea deciziei și în consecință, soluția de

admitere a recursului va fi menținută în limitele stabilite prin judecata

anterioară.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul

Serviciul Român de Informații, Unitatea Militară, împotriva deciziei

nr. 164 din 28 ianuarie 2005 a Curții de Apel București, secția

a IV a civilă.

Modifică decizia atacată,

în sensul că asupra imobilului teren reclamanții vor dobândi un drept

de folosință special.

Menține restul

dispozițiilor deciziei atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 21 februarie 2007.