ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1607/2007

Constată că prin sentința nr. 269 din 2 aprilie 2004 Tribunalul București, secția a V a civilă, a respins contestația formulată de A.T.L. și A.K.H. împotriva deciziei nr. 31 din 13 octombrie 2003 emisă de Serviciul Român de Informații (decizie conform căreia a fost respinsă notificarea de restituire în natură a imobilului situat în comuna Moneasa, județ Arad, compus din vila „Crinul” și teren intravilan în suprafață de 2.160 mp). În considerentele sentinței s-a reținut că reclamanții nu au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, nedepunând înscrisurile în condițiile prevăzute de H.G. nr. 498/2003; că, nu au făcut dovada identității între imobilul solicitat și cel preluat de la autorii lor și nici dovada calității de reprezentant a avocatului care a transmis notificarea în numele lor.

În același timp, s-a constatat că preluarea imobilului de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 este nevalabilă, dar aspectul este lipsit de relevanță, având în vedere nedovedirea calității de persoană îndreptățită. Apelul declarat împotriva sentinței de către reclamanți a fost admis prin decizia nr. 164 din 28 ianuarie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, conform căreia a fost schimbată în tot sentința, admisă contestația și drept urmare, anulată decizia atacată, dispunându-se restituirea în natură și în deplină proprietate a imobilului compus din teren de 2.160 mp și construcție, situat în localitatea Moneasa, înscris în cartea funciară a acestei localități la nr.c55, sub nr.topografic 174.175.

Pentru pronunțarea acestei soluții, instanța a reținut că reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la restituirea imobilului, depunând prin mandatar avocat, împuternicit de aceștia, notificare în condițiile Legii nr. 10/2001. Imobilul în litigiu a fost construit de A.K. și moștenit de A.L., reclamanții fiind succesorii acestora din urmă (transmisiuni succesorale dovedite prin certificatele de moștenitor depuse la dosar). S-a reținut totodată, că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea imobilului, nefiindu-le aplicabile, așa cum în mod greșit a apreciat instanța fondului, dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, câtă vreme aceștia au dat declarații pe propria răspundere că nu au primit despăgubiri.

Greșit a fost găsit și considerentul primei instanțe, în sensul imposibilității restituirii bunului pentru că nu s-ar fi cerut anularea în prealabil a titlului statului în condițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, întrucât textul menționat vizează situația înstrăinării de imobile de către stat, iar imobilul nu a făcut obiectul unei astfel de înstrăinări către S.R.I., fiind dat în administrare acestuia. Împotriva deciziei a declarat recurs intimatul-pârât Serviciul Român de Informații, recurs admis potrivit deciziei nr. 6661 din 12 septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care hotărârea atacată a fost modificată în parte, în sensul că asupra imobilului teren, reclamanții vor dobândi doar un drept de folosință temporar.

În acest sens, s-a reținut că hotărârea este nelegală, întrucât a acordat mai mult decât s-a cerut, reclamanții fiind cetățeni străini solicitând ca în privința terenului să li se recunoască doar un drept de folosință și nu unul de proprietate, așa cum a dispus instanța de apel, în afara limitelor învestirii. Recurentul a formulat contestație în anulare împotriva acestei decizii, întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza a II a C. proc. civ., pretinzând că instanța a omis să analizeze critici de nelegalitate, ceea ce impune retractarea hotărârii. Potrivit deciziei nr. 6137 din 22 iunie 2006, contestația a fost admisă și anulată decizia atacată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a constatat că printre motivele de nelegalitate invocate pe calea recursului au fost și cele privitoare la nevalabilitatea titlului statului și greșita apreciere în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 (cu consecința greșitei interpretări și aplicări a Legii nr. 10/2001 referitoare la natura măsurilor reparatorii ce puteau fi acordate intimaților reclamanți). S-a reținut totodată, că instanța nu a răspuns motivului referitor la lipsa dovezii calității de reprezentant a avocatului intimaților-pârâți. Reluând judecata recursului în limitele stabilite urmare a admiterii contestației în anulare, Înalta Curte constată caracterul nefondat al respectivelor critici de nelegalitate.

Astfel, cu privire la caracterul valabil al titlului statului, s-a susținut că, potrivit Legii nr. 213/1998 (lista anexă pct. 29), imobilele în care își desfășoară activitatea serviciile publice de informații constituie bunuri proprietate publică, neputând fi restituite în natură. În același timp, conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sunt excluse de la restituire, iar reparația se realizează numai prin echivalent, imobilele ocupate de instituții publice, necesare continuării activităților de interes public.

Pretinzând pe aceste considerente, legalitatea titlului statului, recurentul ignoră dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora „fac parte din domeniul public sau privat al statului, bunurile dobândite în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, dacă au intrat în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”. Așadar, simpla afectațiune a bunului sau apartenența acestuia la domeniul public nu sunt suficiente prin ele însele să conducă la consecința unui titlu valabil pentru stat.

Analiza pe care o impun dispozițiile legale menționate anterior, a fost realizată de către instanța de apel, care a concluzionat în mod corect, că naționalizarea imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950 a contravenit prevederilor constituționale în vigoare la acel moment (care erau limitative în a permite naționalizarea anumitor bunuri, din care nu făceau parte și cele cu altă destinație decât aceea de locuință- situația imobilului aflat în litigiu). De asemenea, dispozițiile invocate ale art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma existentă la data judecății recursului nu permiteau considerarea ca nelegală a soluției de restituire în natură. Dimpotrivă, textul menționat, urmare a modificărilor aduse, reglementează în mod expres posibilitatea restituirii imobilelor „necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public”.

Referitor la dovada calității de reprezentant a avocatului reclamanților, deși acest aspect este indicat în motivele recursului ca fiind unul care ar atrage nelegalitatea soluției, recurentul nu dezvoltă argumentele și nu indică în ce ar consta aprecierea greșită a instanței de apel. Or, potrivit considerentelor deciziei atacate, s-a stabilit în mod corect, că notificarea a fost transmisă de către reclamanți prin mandatar avocat H.Z.(conform înscrisului de la fila 5, dosar fond), că această împuternicire a fost dată la 12 iulie 2001 (fila 14, fond), anterior depunerii notificării, ce a avut loc la 6 noiembrie 2001. Ca atare, persoana care a acționat în numele reclamanților a făcut dovada că a fost mandatată de către aceștia în demersul de recuperare a imobilului.

Rezultă că aceste două critici considerate de instanță, în cadrul contestației în anulare, că nu au făcut obiect de analiză în recurs, au caracter nefondat. Celelalte motive de nelegalitate invocate au fost cercetate cu ocazia judecății anterioare a recursului, dezlegarea dată de instanță intrând în puterea lucrului judecat și nemaiputând face obiect de examinare. În egală măsură și pentru același considerent, al dobândirii atributului puterii de lucru judecat, se va păstra soluția dată de instanța de recurs (în considerarea motivului de ordine publică, ce a condus la modificarea deciziei atacate), în sensul recunoașterii în favoarea reclamanților, doar a unui drept de folosință specială asupra terenului.

Așadar, judecând în cadrul fixat prin admiterea contestației în anulare, instanța a constatat că cele două motive de recurs rămase neexaminate nu pot atrage nelegalitatea deciziei și în consecință, soluția de admitere a recursului va fi menținută în limitele stabilite prin judecata anterioară.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâtul Serviciul Român de Informații, Unitatea Militară, împotriva deciziei nr. 164 din 28 ianuarie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Modifică decizia atacată, în sensul că asupra imobilului teren reclamanții vor dobândi un drept de folosință special. Menține restul dispozițiilor deciziei atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2007.