ÎCCJ, decizie (scj.ro #81939)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #81939) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Imobil preluat în mod abuziv de stat
în baza Decretului
nr
. 92/1950 și aflat în
administrarea S.R.I.
Nevalabilitatea
titlului
statului și greșita apreciere în raport de dispozițiile art.6 din Legea
nr.213/1998
.
Cuprins pe materii
. Drept civil. Drept de proprietate. Imobil preluat în
mod abuziv de stat în baza Decretului
nr
. 92/1950 și
aflat în administrarea S.R.I.
Nevalabilitatea
titlului statului și greșita apreciere în raport de dispozițiile art.6 din
Legea nr.213/1998
Index alfabetic
.
Drept civil.
-
Imobil preluat în mod abuziv de stat în
baza Decretului
nr
. 92/1950
-
Nevalabilitatea
titlului statului.
Legea
nr
.
10/2001: art.5,
art
. 16, art.46
Legea nr.213/1998: art.6 alin.1
Potrivit dispozițiilor art.6 alin.1
din Legea nr.213/1998 „fac parte din domeniul public sau privat al statului,
bunurile dobândite în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au
intrat în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor
internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data
preluării lor de către stat”.
Așadar, simpla
afectațiune
a bunului sau apartenența acestuia la domeniul public nu sunt suficiente prin
ele însele să conducă la consecința unui titlu valabil pentru stat
.
Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală,
decizia
nr
. 1607 din 21 februarie 2007
Prin sentința nr.269 din 2 aprilie 2004
Tribunalul București, Secția a V a Civilă a respins contestația formulată de
A.T.L. și A.K.H. împotriva deciziei emise de Serviciul Român de
Informații prin care a fost respinsă notificarea de restituire în natură a
unui imobil situat în comuna
Moneasa
, județ
Arad
.
În considerentele sentinței s-a reținut că
reclamanții nu au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului,
nedepunând
înscrisurile în condițiile prevăzute de H.G.
nr.498/2003; că, nu au făcut dovada identității între imobilul solicitat și cel
preluat de la autorii lor și nici dovada calității de reprezentant a avocatului
care a transmis notificarea în numele lor.
În același timp, s-a constatat că preluarea
imobilului de către stat în temeiul Decretului nr.92/1950 este
nevalabilă
, dar aspectul este lipsit de relevanță, având în
vedere
nedovedirea
calității de persoană
îndreptățită.
Apelul declarat împotriva sentinței de
către reclamanți a fost admis prin decizia nr.164 din 28 ianuarie 2005 a Curții
de Apel București, Secția a IV a Civilă, conform căreia a fost schimbată în tot
sentința, admisă contestația și drept urmare, anulată decizia atacată,
dispunându-se restituirea în natură și în deplină proprietate a imobilului
compus din teren de 2.160
m.p
. și construcție, situat
în localitatea
Moneasa
, înscris în cartea
funciară a acestei localități la nr.55, sub
nr.topografic
174.175.
Pentru pronunțarea acestei soluții,
instanța a reținut că reclamanții au făcut dovada calității de persoane
îndreptățite la restituirea imobilului, depunând prin mandatar avocat,
împuternicit de aceștia, notificare în condițiile Legii nr.10/2001.
Imobilul în litigiu a fost construit de
A.K. și moștenit de A.L., reclamanții fiind succesorii acestora din urmă
(transmisiuni succesorale dovedite prin certificatele de moștenitor depuse la
dosar).
S-a reținut totodată, că reclamanții sunt
îndreptățiți la restituirea imobilului,
nefiindu-le
aplicabile – așa cum în mod greșit a apreciat instanța fondului – dispozițiile
art.5 din Legea nr.10/2001, câtă vreme aceștia au dat declarații pe propria
răspundere că nu au primit despăgubiri.
Greșit a fost găsit și considerentul primei
instanțe, în sensul imposibilității restituirii bunului pentru că nu s-ar fi
cerut anularea în prealabil a titlului statului în condițiile art.46 din Legea
nr.10/2001, întrucât textul menționat vizează situația înstrăinării de imobile
de către stat, iar imobilul nu a făcut obiectul unei astfel de înstrăinări
către S.R.I., fiind dat în administrare acestuia.
Împotriva deciziei a declarat recurs
intimatul-pârât Serviciul Român de Informații, recurs admis potrivit deciziei
nr.6661 din 12 septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția
civilă și de proprietate intelectuală, prin care hotărârea atacată a fost
modificată în parte, în sensul că asupra imobilului – teren, reclamanții vor
dobândi doar un drept de folosință temporar.
În acest sens, s-a reținut că hotărârea
este nelegală, întrucât a acordat mai mult decât s-a cerut, reclamanții fiind cetățeni
străini solicitând ca în privința terenului să li se recunoască doar un
drept de folosință și nu unul de proprietate, așa cum a dispus instanța
de apel, în afara limitelor învestirii.
Recurentul a formulat contestație în
anulare împotriva acestei decizii, întemeiată pe dispozițiile art.318 teza a II
a Cod procedură civilă, pretinzând că instanța a omis să analizeze critici de
nelegalitate
, ceea ce impune retractarea hotărârii.
Potrivit deciziei nr.6137 din 22 iunie
2006, contestația a fost admisă și anulată decizia atacată.
Pentru a hotărî astfel, instanța a
constatat că printre motivele de
nelegalitate
invocate pe calea recursului au fost și cele privitoare la
nevalabilitatea
titlului statului și greșita apreciere în
raport de dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998 (cu consecința greșitei
interpretări și aplicări a Legii nr.10/2001 referitoare la natura măsurilor
reparatorii ce puteau fi acordate intimaților reclamanți).
S-a reținut totodată, că instanța nu a
răspuns motivului referitor la lipsa dovezii calității de reprezentant a
avocatului intimaților-pârâți.
Reluând judecata recursului în limitele
stabilite urmare a admiterii contestației în anulare, Înalta Curte constată
caracterul
nefondat
al respectivelor critici de
nelegalitate
.
Astfel, cu privire la caracterul valabil al
titlului statului, s-a susținut că, potrivit Legii nr.213/1998, imobilele în
care își desfășoară activitatea serviciile publice de informații constituie
bunuri proprietate publică,
neputând
fi restituite în
natură.
În același timp, conform art.16 alin.1 din
Legea nr.10/2001, sunt excluse de la restituire, iar reparația se realizează
numai prin echivalent, imobilele ocupate de instituții publice, necesare
continuării activităților de interes public.
Pretinzând pe aceste considerente,
legalitatea titlului statului, recurentul ignoră dispozițiile art.6
alin.1 din Legea nr.213/1998, potrivit cărora „fac parte din domeniul public
sau privat al statului, bunurile dobândite în perioada 6 martie 1945 – 22
decembrie 1989, dacă au intrat în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea
Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a
legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”.
Așadar, simpla
afectațiune
a bunului sau apartenența acestuia la domeniul public nu sunt suficiente prin
ele însele să conducă la consecința unui titlu valabil pentru stat.
Analiza pe care o impun dispozițiile legale
menționate anterior, a fost realizată de către instanța de apel, care a
concluzionat în mod corect, că naționalizarea imobilului în temeiul Decretului
nr.92/1950 a contravenit prevederilor constituționale în vigoare la acel moment
(care erau limitative în a permite naționalizarea anumitor bunuri, din
care nu făceau parte și cele cu altă destinație decât aceea de locuință-
situația imobilului aflat în litigiu).
De asemenea, dispozițiile invocate ale
art.16 alin.1 din Legea nr.10/2001, în forma existentă la data judecății
recursului nu permiteau considerarea ca nelegală a soluției de restituire în
natură.
Dimpotrivă, textul menționat, urmare a modificărilor
aduse, reglementează în mod expres posibilitatea restituirii imobilelor
„necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public”.
- Referitor la dovada calității de
reprezentant a avocatului reclamanților, deși acest aspect este indicat în
motivele recursului ca fiind unul care ar atrage
nelegalitatea
soluției, recurentul nu dezvoltă argumentele și nu indică în ce ar consta
aprecierea greșită a instanței de apel.
Or, potrivit considerentelor deciziei
atacate, s-a stabilit în mod corect, că notificarea a fost transmisă de către
reclamanți prin mandatar avocat H.Z., că această împuternicire a fost dată la
12 iulie 2001, anterior depunerii notificării, ce a avut loc la 6 noiembrie
2001.
Ca atare, persoana care a acționat în
numele reclamanților a făcut dovada că a fost mandatată de către aceștia în
demersul de recuperare a imobilului.
Rezultă că aceste două critici considerate
de instanță, în cadrul contestației în anulare, că nu au făcut obiect de analiză
în recurs, au caracter
nefondat
.
Celelalte motive de
nelegalitate
invocate au fost cercetate cu ocazia judecății anterioare a recursului,
dezlegarea dată de instanță intrând în puterea lucrului judecat și
nemaiputând
face obiect de examinare.
În egală măsură și pentru același
considerent – al dobândirii atributului puterii de lucru judecat – se va
păstra soluția dată de instanța de recurs (în considerarea motivului de ordine
publică, ce a condus la modificarea deciziei atacate), în sensul recunoașterii
în favoarea reclamanților, doar a unui drept de folosință specială asupra
terenului.
Așadar, judecând în cadrul fixat prin
admiterea contestației în anulare, instanța a constatat că cele două motive de
recurs rămase
neexaminate
nu pot atrage
nelegalitatea
deciziei și în consecință, soluția de
admitere a recursului a fost menținută în limitele stabilite prin judecata
anterioară.