ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3594/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 479 din 5 mai

2004, Tribunalul Iași a admis acțiunea formulată de reclamanții R.E. și SC E.

SRL Iași dispunând, în consecință, excluderea pârâtei F.E. din SC E. SRL Iași,

care a încetat să aibă calitate de asociat, constatând totodată că a încetat și

calitatea sa de administrator al societății.

Pentru a hotărî astfel instanța de

fond a reținut calitatea de asociați a părților în cadrul societății reclamante

și faptul că din luna iunie 1999, între aceștia au intervenit neînțelegeri

grave, că, deși prin statut s-a precizat că hotărârile cu privire la activitatea

societății să fie luate cu majoritate simplă de voturi, pârâta a vândut fără

acordul administratorului R.E. o suprafață de teren, fiului ei, fapt ce a atras

condamnarea sa penală în baza art. 269 alin. (1) pct. 1, raportat la

dispozițiile art. 145 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, prin sentința penală nr.

2077/2003, Curtea de Apel Iași, secția comercială, prin decizia nr. 373 din 18

octombrie 2004, a respins apelul declarat de pârâta F.E., înlăturând susținerile

acesteia cu privire la contextul în care a vândut suprafața de teren de 1.000 m.p.

către fiul său și în care societatea și-a încetat activitatea și că motivul

real ar fi fost imposibilitatea morală de continuare a activității față de

faptul că statutul societății nu permitea administratorului să încheie acte

juridice peste valoarea de 100.000 lei.

În considerentele deciziei se arată

că pârâta nu-și poate invoca propria culpă constând în aceia că ar fi procedat

la cumpărarea aceleiași suprafețe de teren de la soțul său tot cu încălcarea

dispozițiilor art. 145 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

În contra deciziei menționate pârâta

F.E. a declarat recurs pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C.

proc. civ., solicitând modificarea acesteia și pe fond respingerea motivelor de

recurs, recurenta arată că:

- ambele instanțe au interpretat și

aplicat greșit prevederile art. 217 lit. d) din Legea nr. 31/1970, apreciind ca

dovedită frauda prin simplul fapt al condamnării sale penale.

- nu s-a folosit de semnătura

socială în folosul unui terț, iar încălcarea art. 145 alin. (2) din Legea nr. 31/1990,

poate atrage eventual răspunderea administratorului.

- încălcarea statutului trebuie primită

ca un act necesar de vreme ce la nivelul anului 2000 suma statutară de 100.000

lei, peste care nu putea încheia o operațiune comercială fără acordul expres al

celuilalt asociat, nu reprezenta nici măcar prețul unui singur produs de larg

consum.

Intimatul R.E. a depus întâmpinare

invocând, nulitatea recursului, conform art. 302 alin. (8) lit. a) C. proc.

civ., deoarece nu i-a indicat domiciliul său în calitate de intimat, indicând o

adresă greșită iar pe fond respingerea recursului și menținerea deciziei ca

legală.

Recursul nu este fondat.

recursului invocată de intimată se constată că aceasta nu este întemeiată,

situația evocată, și anume indicarea unei adrese greșite, neregăsindu-se în

ipoteza art. 302

1

lit. a).

recurenta a referit la dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10.

Din expunerea în fapt prezentată, se

constată că ipoteza pct. 10 al art. 304 nu se identifică în dezvoltarea

motivelor, recurenta neindicând un mijloc de apărare sau dovadă administrată

asupra căreia instanța să nu se fi pronunțat deși ar fi fost hotărâtoare pentru

dezlegarea pricinii.

Cât privește criticile subsumate art.

304 pct. 9 C. proc. civ., constând în neîndeplinirea condițiilor art. 217 lit.

a) din Legea nr. 31/1990 republicată se apreciază că acestea nu sunt

întemeiate.

Potrivit art. 217 lit. d) din legea

menționată poate fi exclus din societatea cu răspundere limitată asociatul

administrator care comite fraudă în dauna societății sau se servește de

semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.

Instanțele au reținut incidența în

speță a primei teze, comiterea de fraudă în dauna societății, și aceasta pe

baza probelor administrate și anume sentința penală de condamnare a recurentei,

care, de principiu are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu

privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și vinovăției

acesteia.

De altfel recurenta nu contestă

săvârșirea faptelor imputate dar neîntemeiat invocă desuetudinea prevederilor

statutare care referă la cuantumul operațiunilor permisive administratorilor.

Așa fiind, Înalta Curte va respinge

recursul declarat menținând ca legală decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta F.E., împotriva deciziei nr. 373 din 18 octombrie 2004 a

Curții de Apel Iași, secția comercială și contencios administrativ.

Obligă recurenta la 10.000.000 lei

cheltuieli de judecată către intimați.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 14 iunie 2005.