ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3363/2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3363/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2017 (dosar format ca urmare a disjungerii din dosarul nr. x/2017 înregistrat la aceeași instanță la data de 23 mai 2017) reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice și cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata, către fiecare reclamant, a drepturilor bănești reprezentând indemnizația de 75%, calculată la salariul de bază lunar, cu începere din 23.05.2014 până la zi; obligarea aceleiași pârâte la plata diferențelor salariale cuvenite, precum și actualizarea acestor sume cu indicele de inflație și menținerea acestei modalități de calcul; obligarea Ministerului Finanțelor Publice să aloce sumele necesare plății drepturilor salariale și să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurilor necesare achitării acestor drepturi salariale; acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 8745 din 4 decembrie 2017 Tribunalul București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul București a reținut că prorogarea de competență teritorială intervine doar în situația în care între pretențiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite (drepturile invocate), cum este cazul în speță, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată (ca instrumentum probationis), există o strânsă legătură.

În cauză însă, o astfel de interdependență între cereri, nu există, fiind aplicabile dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 (act normativ cu caracter special față de Codul muncii) conform cărora "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", în speță această instanță fiind Tribunalul Hunedoara.

Prin sentința nr. 744 din 6 iunie 2018 Tribunalul Hunedoara, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul pentru soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul Hunedoara a reținut că cererea de chemare în judecată este formulată de reclamanți în calitate de angajați/foști angajați în cadrul Curții de Conturi a României, aceștia formulând pretenții identice în contradictoriu cu angajatorul.

Din coroborarea art. 269 alin. (2) din Codul muncii republicat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, rezultă că reclamanții aveau dreptul de a opta între instanța în circumscripția căreia își au domiciliul și locul de muncă și instanța competentă teritorial pentru oricare din ceilalți 423 de reclamanți, în cauză fiind îndeplinite condițiile pentru coparticiparea procesuală activă.

Reclamanții au ales să introducă cererea împreună cu ceilalți reclamanți al căror domiciliu și loc de muncă se află în raza teritorială a Tribunalului București, situație față de care aceasta este instanța competentă teritorial a soluționa cauza.

Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru argumentele ce urmează:

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii competența de soluționare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.

Alin. 3 al aceluiași articol instituie excepția conform căreia, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În cauză, acțiunea introductivă de instanță având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezenta cauză, fiind îndeplinite astfel condițiile art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, în virtutea cărora mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură. Această situație procesuală se regăsește în speță, întrucât se pune problema valorificării unor drepturi bănești având aceeași natură, de către angajați ai aceluiași angajator.

În atare ipoteză, devin incidente dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii anterior evocate, ce recunosc competență de soluționare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiași articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanții aflați în coparticipare procesuală facultativă.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, din care făceau parte și reclamanții din pricina de față, Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanța pretinsă a fi cea de la domiciliile reclamantelor.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.