ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3553/2018

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele;

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.05.2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. unic x/2017, așa cum a fost precizată la data de 29.06.2017, un consorțiu de 438 de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice - chemat în garanție, cu citarea obligatorie și a Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, au solicitat:

- obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor bănești reprezentând indemnizația de 75%, calculate la salariului de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 și până la zi;

- obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus3 actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație;

- obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

- obligarea Ministerului Finanțelor Publice să includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale și să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor bănești solicitate.

Prin sentința nr. 400 din 22 ianuarie 2018, Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B. în favoarea Tribunalului Hunedoara.

S-a reținut, în esență, că nu sunt întrunite condițiile referitoare la coparticiparea procesuală, întrucât nu există interdependența între cereri la care face referire art. 59 C. proc. civ.

Pornind de la dispozițiile art. 269 din Codul muncii și cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 și în funcție de domiciliu] reclamantei, s-a decimat competența soluționării cererii formulate de aceasta în favoarea Tribunalului Hunedoara.

Prin sentința nr. 745 din 6 iunie 2018, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B. în favoarea Tribunalului București.

A constatat existența conflictului negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționarea acestuia.

În motivare, s-a reținut că, cererea de chemare în judecată este formulată de reclamanți în calitate de angajați/foști angajați în cadrul Curții de Conturi a României, aceștia formulând pretenții identice în contradictoriu cu angajatorul.

Din coroborarea art. 269 alin. (2) din Codul muncii republicat, cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, rezultă că reclamanții aveau dreptul de a opta între instanța în circumscripția căreia își au domiciliul și locul de muncă și instanța competentă teritorial pentru oricare din ceilalți 423 de reclamanți, în cauză fiind îndeplinite condițiile pentru coparticiparea procesuală activă.

Reclamanții au ales să introducă cererea împreună cu ceilalți reclamanți al căror domiciliu și loc de muncă se află în raza teritorială a Tribunalului București.

Analizând conflictul de competență, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) raportate la cele ale art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Litigiul dedus judecății și care a generat conflictul de competență privește acțiunea, având ca obiect drepturi salariale, formulată de mai mulți reclamanți și adresată instanței de la locul domiciliului majorității acestora.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.

Alin. (3) al aceluiași articol instituie excepția conform căreia, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În cauză, acțiunea introductivă de instanță, având ca obiect drepturi salariale, a fost formulată de mai mulți reclamanți, printre care și A. și B., fiind adresată Tribunalului București, ca instanță de la locul domiciliului majorității reclamanților.

Potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

Cum, în speță, drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți, în calitate de salariați, se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, dispozițiile legale citate sunt pe deplin aplicabile.

În atare situație devin incidente dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii anterior evocate, ce recunosc competența de soluționare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiași articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanții aflați în coparticipare procesuală facultativă.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, se constată că Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat, date fiind dispozițiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea sa atragă (și) consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanța pretinsă a fi cea de la domiciliul reclamantei din prezentul dosar.

De vreme ce, la data învestirii sale, Tribunalul București a fost legal sesizat în temeiul dispozițiilor art. 269 din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 și, întrucât, în caz de disjungere, instanța de judecată rămâne competentă, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și cu chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect "drepturi bănești", în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitiva.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10.10.2018.