ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4795/2018

Ședința publică din data de 08 noiembrie 2018

Asupra conflictului negativ de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.05.2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. unic x/2017, așa cum a fost precizată la data de 29.06.2017, un consorțiu de 438 de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - chemat în garanție, cu citarea obligatorie și a CONSILIULUI PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, au solicitat: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor bănești reprezentând indemnizația de 75%, calculate la salariului de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 și până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, în temeiul art. 453 noul C. proc. civ. obligarea Ministerului Finanțelor Publice să includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale și să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor bănești solicitate.

In drept au fost invocate prevederile art. 453 Noul C. proc. civ., art. 72 si urm Noul C. proc. civ., Legea 292/2015, Legea 284/2010, Legea 285/2010,ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, art. 1 si art. 2 lit. e) din Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, art. 16 alin. (1) si art. 41 alin. (2) din Constituția României, art. 23 alin. (2) din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art. 2 din Pactul International cu privire la drepturile civile si politice si art. 14 din CEDO, art. 5, art. 6 si art. 159 si 242 din Codul Muncii, art. 11, art. 1018 noul C. proc. civ., art. 72 noul C. proc. civ.-chemarea în garanție, 1430 C. civ., art. 7 si art. 23 din declarația Universala a Drepturilor Omului art. 2 si art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, ratificat prin Decretul 212/1974, art. 14 din Convenția europeana privind apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la aceasta Convenție, art. 4 din Carta speciala Europeana revizuita (ratificata prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabila, art. 5, art. 6, art. 8, art. 16, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2) lit. c) si f, art. 159, art. 242, art. 169 din legea 53/2003cu modificările si completările ulterioare, art. 20, art. 16 alin. (1), art. 53, art. 41 alin. (2) din Constituție, Ordonanța 137/2000, Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, tară deosebire de rasă sau origine etnică, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE), seria x, nr. x din 19 iulie 2000, și ale Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, publicată în jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE), seria x, nr. x din 2 decembrie 2000, Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 21.12.1965 - Forma consolidată astăzi, 08.05.2017 are la bază publicarea din Buletinul Oficial nr. 92 din 28.07.1970, legea 94/1992, Legea nr. 200/2005, Legea 490/2004, H.G. 170/9 martie 2005, legea 71/2015, L. 94/1992 Republicata, L 188/199 republicata.

La termenul din data de 09.01.2018, instanța a pus în discuție cu prioritate și a rămas în pronunțare cu privire la excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București invocată de pârâta Curtea de Conturi a României.

Analizând cu prioritate excepția de necompetență teritorială invocată în cauză, apreciază că aceasta este întemeiată pentru următoarele considerente:

Pe fondul excepției, tribunalul a reținut:

Cererea din cauză principală a fost formulată în nume propriu de un nr. de 438 de persoane fizice care pretind drepturi individuale similare de la pârâta Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite.

Chiar dacă instanța a dispus, printre altele, disjungerea cauzei principale în mai multe cauze, printre care și cea de față, acestea își păstrează caracterul incident în măsura în care relevă o astfel de legătură încât să atragă prorogarea de competență a Tribunalului București, instanță competentă doar pentru unii dintre reclamanți, respectiv cei care au rămas în dosarul nr. x/2017.

Din coroborarea dispozițiilor art. 59, art. 126 alin. (1), art. 99 și art. 139 C. proc. civ., tribunalul a apreciat că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, astfel că aceasta nu atrage prorogarea de competență teritorială a Tribunalului București.

Pentru a stabili instanța competentă teritorial în cauza de față, tribunalul a reținut că:

Regula în materie de competență teritorială este aceea prev. de art. 107 noul C. proc. civ. respectiv că "(1) Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel. (2) Instanța rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul își schimbă domiciliul sau sediul".

Litigiul de față, având ca obiect mai multe cereri formulate de reclamanți în calitate de salariați/foști salariați ai pârâtei Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Se reține că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenței în cauza de față, dispozițiile art. 269 Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Având în vedere caracterul de normă specială al dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, în raport de dispozițiile art. 269 Codul muncii, și principiul interpretării restrictive a normelor cu caracter special, rezultă că prin textul art. 210 din Legea nr. 62/2011 intrat în vigoare ulterior Codul muncii nu s-a realizat o abrogare implicită a normei de competență teritorială prevăzută de art. 269 alin. (2) Codul muncii, pentru situația conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, ci numai o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) C. proc. civ. în legătură cu competența de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.

Că norma de competență generală cu care se completează norma cuprinsă în art. 210 din Legea nr. 62/2011 este înscrisă în art. 269 alin. (2) Codul muncii rezultă din dispozițiile art. 216 din Legea nr. 62/2011 care prevăd că:

"Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..".

Din interpretarea literală, rezultă că textul art. 216 din Legea nr. 62/2011 îngăduie aplicarea dispozițiilor C. proc. civ. numai pentru situația în care este vorba despre normele care reglementează procedura de soluționare a conflictelor.

În speță, dat fiind faptul că reclamanta este salariata pârâtei Curtea de Conturi a României, se aplică norma cu caracter special prev. de art. 210 din legea nr. 62/2011.

Având în vedere aspectele învederate mai sus, se constată că, în cauză, competența teritorială a instanței de judecată este alternativă, funcție de domiciliile, reședințele sau locurile de muncă ale reclamanților.

Prin noțiunea de domiciliu avut în vedere la stabilirea competenței se înțelege acel atribut de identificare a persoanei fizice și nu domiciliul ales la care o persoană solicită să îi fie comunicate actele de procedură.

Urmare celor de mai sus, deoarece după criteriul de stabilire a competenței teritoriale nu reiese că reclamantele în cauză au vreo legătură cu mun. București, tribunalul apreciază că aceștia au introdus acțiunea la o instanță necompetentă teritorial, astfel că va admite excepția astfel invocată și va declina cauza la Tribunalul Arad.

Pentru aceste considerente, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale prin sentința ciivlă nr. 398 din 22 ianuarie 2018 a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București.

A declinat competenta de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B. și C. și pe pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - chemat în garanție, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Arad.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Arad la data de 12 aprilie 2018 sub același număr, iar la termenul de judecată din data de 12.09.2018 din oficiu a fost invocată excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Arad.

Analizând excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Arad, instanța a retinut următoarele:

Conform art. 210 din Legea nr. 62/2011, în cauză acțiunea introductivă de instanță având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezentul dosar și a fost adresată Tribunalului București, ca instanță de la locul domiciliului majorității celor 423 de reclamanți.

Potrivit art. 59 C. proc. civ. drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți, în calitate de salariați, se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, în situația dată dispozițiile legale anterior citate sunt aplicabile.

Așa fiind Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat, date fiind dispozițiile legale incidente cauzei, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă și consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanța pretinsă a fi cea de la domiciliile reclamanților.

Pe cale de consecință, în raport de dispozițiile art. 131 alin. (2) și art. 132 alin. (1), art. 14 alin. (5) și alin. (4), art. 245 și art. 248 din C. proc. civ. și a Deciziei 1845/16.05.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. x/2017, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Arad invocată de pârâta Curtea de Conturi a României în soluționarea acțiunii civile formulată de reclamanții A., B. și C. împotriva pârâtei Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice - chemat în garanție și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect drepturi bănești.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Arad, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal litigii de muncă și asigurări sociale prin sentința civilă nr. 636 din 12 septembrie 2018 a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București¸ a constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Arad și Tribunalul București și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Înalta Curte constată că cele două instanțe, Tribunalul Arad și Tribunalul București, s-au declarat deopotrivă și reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. Competența în soluționarea conflictului aparține Înaltei Curți conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) și (2) pct. 3, C. proc. civ. "necompetența este de ordine publică sau privată. Necompetența este de ordine publică: […] în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Reclamanții alături de alte persoane au formulat cerere pentru acordarea unor drepturi salariale, investind Tribunalul Arad cu soluționarea cauzei având drept cauză juridică drepturi de salarizare similare, de la Curtea de Conturi a României în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite, în condițiile prevederilor art. 59 și art. 112 alin. (1) C. proc. civ.

Competența Tribunalului București a fost determinată material de dispozițiile art. 95 pct. 4 C. proc. civ., coroborat cu art. 269 din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Din punct de vedere teritorial, competența Tribunalului București a fost determinată de sediul angajatorului și domiciliile alese ale reclamanților, în cauză operând atât prorogarea legală specială a competenței în condițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, cât și prorogarea convențională în condițiile art. 59 C. proc. civ., pentru reclamanții care nu au domiciliul în raza Tribunalului București.

Ulterior legalei investiri a instanței, Tribunalul București a dispus măsura administrativă a disjungerii cererilor și înregistrarea lor separată în condițiile art. 100 alin. (1) C. proc. civ., apreciind incidente dispozițiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Înalta Curte reține că prorogarea legală și convențională de competență este înlăturată de faptul că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, întrucât hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influențeze hotărârea asupra alteia, fiecare dintre reclamanți solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

În consecință, față de inexistența coparticipării procesuale active, prorogarea de competență teritorială a Tribunalului București nu devine incidentă.

Competența teritorială de soluționare a cauzei urmează a fi stabilită în raport de domiciliul/reședința părților având în vedere obiectul cererilor formulate de reclamanți care au caracterul unui conflict individual de muncă, urmând a fi aplicate dispozițiile speciale prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011 și nu dispozițiile art. 107 C. proc. civ.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, care constituie norma de competență generală teritorială nu sunt incidente, acestea nefiind aplicabile în legătură cu competența de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.

Reținând competența teritorială alternativă, urmează ca aceasta să fie stabilită în funcție de domiciliile/reședința/locul de muncă al angajatului, dovada urmând a fi făcută cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate, fără a fi avut în vedere domiciliul ales.

Față de dispozițiile legale mai sus arătate și având în vedere că reclamanții au domiciliul în Arad, Înalta Curte constată că, în speță, competența teritorială de soluționare a cauzei revine Tribunalului Arad și în considerarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., urmează să stabilească competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Văzând și dispozițiile art. 135 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal litigii de muncă și asigurări sociale

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2018.