ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5241/2018

Ședința publică din data de 6 decembrie 2018

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 23 mai 2017, sub nr. x/2017, așa cum a fost precizată la data de 29 iunie 2017, un consorțiu de 438 de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - chemat în garanție, cu citarea obligatorie și a CONSILIULUI PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, au solicitat: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor bănești reprezentând indemnizația de 75%, calculate la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 și până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație, cu obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, în temeiul art. 453 noul C. proc. civ. au solicitat obligarea Ministerului Finanțelor Publice să includă în buget sumele necesare plății drepturilor salariale și să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor bănești solicitate.

Legal citată, la data de 03.08.2017, pârâta Curtea de Conturi a României a depus întâmpinare prin care a invocat mai multe excepții, între care, excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, în raport de domiciliul/reședința reclamanților care sunt angajați în cadrul structurilor teritoriale ale Curții de Conturi, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

La termenul din data de 11.10.2017, pentru considerente ce țin de domiciliul sau locul de muncă al reclamanților și calitatea acestora de personal contractual sau funcționar public, instanța a dispus disjungerea cererii formulate în cauză, în mai multe dosare.

Astfel pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale a fost înregistrată și cauza de față, cu numărul x/2017, la data de 18.10.2017, având ca reclamanți pe A., B., C., D., E., F..

La termenul din data de 22.11.2017, instanța a pus în discuție cu prioritate și a rămas în pronunțare cu privire la excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București invocată de pârâta Curtea de Conturi a României.

Prin sentința civilă nr. 8736, pronunțată la data de 04 decembrie 2017, în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F. și pe pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI- chemat în garanție, cu citarea obligatorie a CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII BUCUREȘTI, în favoarea Tribunalului Galați, secția I civilă.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Cererea din cauză principală a fost formulată în nume propriu de un nr. de 438 de persoane fizice care pretind drepturi individuale similare de la pârâta Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite.

Chiar dacă instanța a dispus, printre altele, disjungerea cauzei principale în mai multe cauze, printre care și cea de față, acestea își păstrează caracterul incident în măsura în care relevă o astfel de legătură încât să atragă prorogarea de competență a Tribunalului București, instanță competentă doar pentru unii dintre reclamanți, respectiv cei care au rămas în dosarul nr. x/2017.

Din coroborarea prevederilor art. 59 noul C. proc. civ. și art. 126 alin. (1) noul C. proc. civ. reiese că prorogarea de competentă teritorială intervine doar în situația în care între pretențiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite (drepturile invocate), cum este cazul în speță, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată (ca instrumentum probationis), există o strânsă legătură.

Analizând textele din același cod în care legiuitorul folosește aceeași formulare - art. 99 referitor la acțiunea cu mai multe capete principale de cerere, art. 139 referitor la Excepția conexității etc. - instanța a reținut că legătură dintre raporturile juridice deduse judecății trebuie să aibă un caracter particular pentru a justifica judecarea împreună.

Rezultă astfel o interdependență între cereri care în cauză nu există.

În cauză hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influențeze soluția asupra alteia decât prin faptul că un singur judecător se pronunță asupra problemei de drept dedusă judecății care este aceeași pentru toți reclamanții.

Aceeași interpretare a legii o poate avea (și este chiar de dorit) în funcție de claritatea legii oricare altă instanță dintre cele care ar fi competente teritorial în afara prorogării de competență.

Rațiuni de jurisprudență unitară (care nu este izvor de drept) nu justifică păstrarea unor cauze de competența teritorială exclusivă a altor instanțe de către o instanță necompetentă după criteriile legale.

Dacă s-ar interpreta altfel, s-ar ajunge în situația în care aspectele derivate din aplicarea unei legi să fie deduse judecății, printr-un proces colectiv, unei singure instanțe eludându-se normele de organizare a sistemului judiciar inclusiv pe principiul competenței de jurisdicție teritorială.

Urmare celor de mai sus, tribunalul a apreciat că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, astfel că aceasta nu atrage prorogarea de competență teritorială a Tribunalului București.

Pentru a stabili instanța competentă teritorial în cauza de față, tribunalul a reținut că regula în materie de competență teritorială este aceea prev. de art. 107 noul C. proc. civ., iar litigiul de față, având ca obiect mai multe cereri formulate de reclamanți în calitate de salariați/foști salariați ai pârâtei Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, în materia conflictelor individuale de muncă fiind relevante pentru stabilirea competenței în cauza de față, dispozițiile art. 269 alin. (1) și (2) Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Având în vedere caracterul de normă specială al dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, în raport de dispozițiile art. 269 Codul muncii, și principiul interpretării restrictive a normelor cu caracter special, rezultă că prin textul art. 210 din Legea nr. 62/2011 intrat în vigoare ulterior Codul muncii nu s-a realizat o abrogare implicită a normei de competență teritorială prevăzută de art. 269 alin. (2) Codul muncii, pentru situația conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, ci numai o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) C. proc. civ. în legătură cu competența de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.

Că norma de competență generală cu care se completează norma cuprinsă în art. 210 din Legea nr. 62/2011 este înscrisă în art. 269 alin. (2) Codul muncii rezultă din dispozițiile art. 216 din Legea nr. 62/2011.

Din interpretarea literală, rezultă că textul art. 216 din Legea nr. 62/2011 îngăduie aplicarea dispozițiilor C. proc. civ. numai pentru situația în care este vorba despre normele care reglementează procedura de soluționare a conflictelor.

În speță, dat fiind faptul că reclamanții sunt salariați sau foști salariați ai pârâtei Curtea de Conturi a României ori pensionari sau moștenitori ai salariaților pârâtei, instanța a considerat că se aplică norma cu caracter special prev. de art. 210 din legea nr. 62/2011.

De asemenea, față de prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, normă specială în raport cu dreptul comun, prevederile C. proc. civ., nu se aplică în cauză dispozițiile art. 107 C. proc. civ.

Având în vedere aspectele învederate mai sus, s-a constatat că, în cauză, competența teritorială a instanței de judecată este alternativă, funcție de domiciliul, reședința sau locul de muncă al fiecărui reclamant.

În cauza de față au fost reunite cererile formulate de reclamanții cu domiciliul, reședința sau locul de muncă în același județ.

Se are în vedere doar o reunire formală a mai multor cereri formulate de persoane care s-ar judeca oricum la aceeași instanță competentă teritorial, fără să existe o coparticipare procesuală activă între acestea.

În vederea stabilirii competenței teritoriale, se pornește de la premisa în baza căreia, în cadrul unui litigiu de muncă având ca obiect contestarea unui drept bănesc născut dintr-un raport de muncă, reclamant este întotdeauna (fostul) salariat al unității, deci întotdeauna o persoană fizică.

Prin noțiunea de domiciliu avut în vedere la stabilirea competenței se înțelege acel atribut de identificare a persoanei fizice și nu domiciliul ales la care o persoană solicită să îi fie comunicate actele de procedură.

Potrivit dispozițiilor art. 87-91 din noul C. civ. domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală.

Reședința persoanei fizice este în locul unde își are locuința secundară.

Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate.

Locul de muncă reiese în cauză din susținerile părților.

Urmare celor de mai sus, deoarece după criteriul de stabilire a competenței teritoriale nu reiese că reclamanții în cauză au vreo legătură cu mun. București, tribunalul a apreciat că aceștia au introdus acțiunea la o instanță necompetentă teritorial, astfel că a admis excepția astfel invocată și a declinat cauza la Tribunalul Constanța, tribunalul având în vedere litera legii care este clară, dar și spiritul legii care tinde la apropierea justiției sociale de persoana care locuiește în aria de competență a instanței stabilită.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, secția I civilă (cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale), la data de 05 martie 2018, sub nr. x/2017.

Tribunalul Galați, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 808/2018, pronunțată la data de 17 septembrie 2018, în dosarul nr. x/2017, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Galați, secția I civilă; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale; a constatat ivit conflict negativ de competență între Tribunalul Galați, secția I civilă și Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale și, în temeiul dispozițiilor art. 134 și următ. din C. proc. civ., a dispus suspendarea litigiului de muncă formulat de reclamanții A., B., C., D., E., F., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Conturi a României București și Ministerul Finanțelor Publice București, și expert Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării București, având ca obiect- "despăgubire disjuns din dosarul nr. x/2017", și înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație si Justiție, secția civilă, pentru soluționarea conflictului de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

Litigiul de față, având ca obiect mai multe cereri formulate de reclamanți în calitate de salariați/foști salariați ai pârâtei Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

S-a reținut că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenței în cauza de față, dispozițiile art. 269 Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, în continuare, fiind redat conținutul dispozițiilor art. 269 din Codul muncii- alin. (1), (2) și (3).

În speța de față, instanța, având în vedere obiectul acțiunii și art. 59 C. proc. civ., a apreciat că devin incidente disp. art. 269 alin. (3) din Codul muncii care recunosc competenta de soluționare a cauzei la instanța competenta teritorial pentru fiecare dintre titularii cererii de chemare in judecata.

Norma de competență generală cu care se completează norma cuprinsă în art. 210 din Legea nr. 62/2011. este înscrisă în art. 269 alin. (3) Codul muncii rezultă din dispozițiile art. 216 din Legea nr. 62/2011 care prevăd că:

"Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..".

În speță, dat fiind faptul că reclamanții sunt salariați sau foști salariați ai pârâtei Curtea de Conturi a României, ori pensionari sau moștenitori ai salariaților pârâtei, se aplică norma cu caracter special prev. de art. 210 din legea nr. 62/2011.

Urmare celor de mai sus, tribunalul a apreciat că aceștia au introdus inițial acțiunea la o instanță competentă teritorial, astfel că, a admis excepția invocată și a declinat cauza la Tribunalul București, constatând astfel conflictul negativ de competență.

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe- Tribunalul București și Tribunalul Galați- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

Competența materială, privită sub aspectul ei funcțional, stabilește ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanțe - judecătorii, tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție - care desfășoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual, competența materială determină, în funcție de obiectul, natura și valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluționate numai de anumite categorii de instanțe.

În ceea ce privește competența teritorială, respectiv delimitarea competenței între instanțe de același grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv și norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea cauzei, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării acesteia în favoarea Tribunalului Galați, pentru următoarele considerente:

Dreptul comun pentru soluționarea conflictelor de muncă este reglementat de normele juridice prevăzute de art. 248 - 253 Codul muncii și Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă.

Cum obiectul cererii reclamanților îl constituie obligarea la plata unor drepturi de natură salarială, cererea de chemare în judecată face parte din categoria conflictelor de muncă.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din același act normativ stipulează: "Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc. civ..".

Coroborând prevederile art. 210 și 216 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanțe, deopotrivă competente, respectiv cea de la locul unde își are domiciliul sau cea de la locul de muncă al acestuia.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, competența teritorială în cazul conflictelor de muncă aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul.

Normele Codul muncii care reglementează competența teritorială, potrivit cărora instanța competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, sunt de competență teritorială absolută și reprezintă o derogare de la dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește facilitarea accesului la justiție al reclamantului.

În cauza dedusă judecății, față de dispozițiile legale menționate și având în vedere că domiciliul reclamanților este în Galați, instanța competentă teritorial este Tribunalul Galați.

Mai mult, Tribunalul București a apreciat că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă și că aceasta nu atrage prorogarea de competență teritorială a acestui Tribunal, motiv pentru care, prin încheierea din 11 octombrie 2017, a dispus disjungerea cererii formulate de reclamanții din cauza de față și formarea unui nou dosar.

Or, a se considera că în privința cererii formulate de acești reclamanți, a operat prorogarea legală de competență în favoarea Tribunalului București, ca efect al formulării acțiunii introductive împreun cu ceilalți reclamanți, al căror domiciliu sau loc de muncă se află în circumscripția acestei instanțe, ar însemna a se exercita un control judiciar asupra măsurii disjungerii înseși, măsură definitivă, asupra căreia nu se mai poate reveni, cu atât mai mult într-un regulator de competență.

Așa fiind, față de dispozițiile legale mai sus- arătate și în raport de obiectul cauzei- conflict individual de muncă-, având în vedere faptul că instanța de la domiciliul reclamanților este Tribunalul Galați, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine acestui tribunal.

Înalta Curte reține, de asemenea, că legiuitorul a stabilit, în adevăr, o competență teritorială alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă al reclamantului- salariat; însă, în cauza de față, parte dintre reclamanți nu au locul de muncă în jurisdicția Tribunalului București, inițial învestit, întrucât erau deja pensionați, unii chiar decedați, procesul fiind continuat de moștenitor. Or, legea nu a avut în vedere fostul loc de muncă al reclamantului, ci numai pe cel actual.

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați.

Văzând și dispozițiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2018.