ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3504/2018

Ședința publică din data de 20 septembrie 2018

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, la 23 mai 2017, sub nr. x/2017, astfel cum a fost precizată la data de 29.06.2017, un număr de 438 de reclamanți, printre care și reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și I. (din cauza de față) au chemat în judecată pe pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, în contradictoriu și cu chematul în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE- ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE NEAMȚ, cu citarea obligatorie a CONSILIULUI PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, solicitând instanței: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor bănești reprezentând indemnizația de 75%, calculate la salariului de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 și până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație și la menținerea acestei modalități de calcul și în continuare; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, în temeiul art. 453 noul C. proc. civ., și, obligarea Ministerului Finanțelor Publice la includerea în buget a sumelor necesare plății drepturilor salariale și la virarea în bugetul pârâtei Curtea de Conturi a României a fondurilor necesare achitării drepturilor bănești pretinse.

Legal citată, la data de 03.08.2017, pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI a formulat întâmpinare, prin care a invocat mai multe excepții, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Astfel, a invocat: excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, în raport de domiciliul/reședința reclamanților care sunt angajați în cadrul structurilor teritoriale ale Curții de Conturi, excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea în termenul legal a procedurii prealabile, excepția inadmisibilității acțiunii pentru nesesizarea în prealabil a CNCD, excepția prescripției dreptului material la acțiunii, în temeiul dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Codul Muncii, pentru argumentele expuse pe larg în conținutul întâmpinării.

Și Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție, prin care a invocat excepția inadmisibilității acesteia, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia și excepția inadmisibilității capătului de cerere în contradictoriu cu acesta deoarece tinde la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, pentru motivele prezentate în conținutul întâmpinării.

Reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepțiilor invocate de pârâtă și chematul în garanție și înlăturarea apărărilor acestora, menținându-și acțiunea sub aspectul tuturor capetelor de cerere promovate.

Prin încheierea de ședință din data de 11.10.2017, pentru considerente ce țin de domiciliul sau locul de muncă al reclamanților și calitatea acestora de personal contractual sau funcționar public, instanța a dispus disjungerea cererii formulată în cauză în mai multe dosare.

Astfel pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale a fost înregistrată și cauza de față având ca reclamanți pe A., B., D., E., C., F., G., H., I., sub nr. x/2017.

La termenul de judecată din data de 22.11.2017, instanța a pus în discuție cu prioritate și a rămas în pronunțare cu privire la excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, invocată de pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI.

Prin sentința civilă nr. 8738, pronunțată la data de 04 decembrie 2017, în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, și a declinat competenta de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., D., E., C., F., G., H., I., și pe pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE- chemat în garanție, cu citarea obligatorie a CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII București, în favoarea Tribunalului Neamț.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Cererea din cauza principală a fost formulată în nume propriu de un nr. de 438 de persoane fizice care pretind drepturi individuale similare de la pârâta Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite.

Chiar dacă instanța a dispus, printre altele, disjungerea cauzei principale în mai multe cauze, printre care și cea de față, acestea își păstrează caracterul incident în măsura în care relevă o astfel de legătură încât să atragă prorogarea de competență a Tribunalului București, instanță competentă doar pentru unii dintre reclamanți, respectiv cei care au rămas în dosarul nr. x/2017.

Din coroborarea prevederilor art. 59 noul C. proc. civ. și art. 126 alin. (1) noul C. proc. civ., reiese că prorogarea de competentă teritorială intervine doar în situația în care între pretențiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite (drepturile invocate), cum este cazul în speță, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată (ca instrumentum probationis), există o strânsă legătură.

Analizând textele din același cod în care legiuitorul folosește aceeași formulare- art. 99 referitor la acțiunea cu mai multe capete principale de cerere, art. 139 referitor la excepția conexității etc.- instanța a reținut că legătură dintre raporturile juridice deduse judecății trebuie să aibă un caracter particular pentru a justifica judecarea împreună.

În cauză hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influențeze soluția asupra alteia decât prin faptul că un singur judecător se pronunță asupra problemei de drept dedusă judecății care este aceeași pentru toți reclamanții.

Dacă s-ar interpreta altfel, s-ar ajunge în situația în care aspectele derivate din aplicarea unei legi să fie deduse judecății, printr-un proces colectiv, unei singure instanțe eludându-se normele de organizare a sistemului judiciar inclusiv pe principiul competenței de jurisdicție teritorială.

Urmare celor de mai sus, tribunalul a apreciat că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, astfel că aceasta nu atrage prorogarea de competență teritorială a Tribunalului București, pentru a stabili instanța competentă teritorial în cauza de față. Tribunalul a reținut, în continuare, art. 107 alin. (1) și (2) noul C. proc. civ., considerându-se că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenței în cauza de față, dispozițiile art. 269 Codul muncii, respectiv, cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Având în vedere caracterul de normă specială al dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, în raport de dispozițiile art. 269 Codul muncii, și principiul interpretării restrictive a normelor cu caracter special, s-a reținut, rezultă că prin textul art. 210 din Legea nr. 62/2011 intrat în vigoare ulterior Codul muncii nu s-a realizat o abrogare implicită a normei de competență teritorială prevăzută de art. 269 alin. (2) Codul muncii, pentru situația conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, ci numai o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) C. proc. civ. în legătură cu competența de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul; că norma de competență generală cu care se completează norma cuprinsă în art. 210 din Legea nr. 62/2011 este înscrisă în art. 269 alin. (2) Codul muncii rezultă din dispozițiile art. 216 din Legea nr. 62/2011.

În speță, dat fiind faptul că reclamanții sunt salariați sau foști salariați ai pârâtei Curtea de Conturi a României ori pensionari sau moștenitori ai salariaților pârâtei, instanța a considerat că se aplică norma cu caracter special prev. de art. 210 din legea nr. 62/2011, și, de asemenea, față de prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, normă specială în raport cu dreptul comun, prevederile C. proc. civ., nu se aplică în cauză dispozițiile art. 107 C. proc. civ.

Având în vedere aspectele învederate mai sus, s-a constatat că, în cauză, competența teritorială a instanței de judecată este alternativă, funcție de domiciliul, reședința sau locul de muncă al fiecărui reclamant.

În cauza de față au fost reunite cererile formulate de reclamanții cu domiciliul, reședința sau locul de muncă în același județ. Se are în vedere doar o reunire formală a mai multor cereri formulate de persoane care s-ar judeca oricum la aceeași instanță competentă teritorial, fără să existe o coparticipare procesuală activă între acestea.

Urmare celor de mai sus, deoarece după criteriul de stabilire a competenței teritoriale nu reiese că reclamanții în cauză au vreo legătură cu mun. București, tribunalul a apreciat că aceștia au introdus acțiunea la o instanță necompetentă teritorial, astfel că a admis excepția astfel invocată și a declinat cauza la Tribunalul Neamț, Tribunalul având în vedere litera legii care este clară, dar și spiritul legii care tinde la apropierea justiției sociale de persoana care locuiește în aria de competență a instanței stabilită de legiuitor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția I civilă, la data de 26 februarie 2018, sub nr. x/2017.

La termenul din data de 26.06.2018 instanța a pus în discuție excepția necompetenței sale teritoriale invocată de către reclamanți, reținând cauza în pronunțare asupra acestei excepții.

Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 893/C, pronunțată la data de 03 iulie 2018, în dosarul nr. x/2017, a admis excepția de necompetență teritorială invocată de reclamanții: A., B., D., E., C., F., G., H., I. și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții anterior enunțați în contradictoriu cu pârâta: CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI și cu CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, în calitate de expert, în favoarea Tribunalului București, secția a - VIII-a, civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus, în consecință, înaintarea dosarului în regulator de competență Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

Cererea din cauza principală a fost formulată în nume propriu de un număr de 438 de persoane fizice, angajați sau foști angajați în cadrul pârâtei Curtea de Conturi a României, ce au pretenții identice în contradictoriu cu angajatorul, întemeiate pe o cauză juridică identică, respectiv natura activităților prestate și pretinsa situație discriminatorie în care se află în raport cu alți angajați din cadrul aceluiași angajator, în cauză fiind astfel incidente dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, rep. și ale art. 269 alin. (3) din Codul Muncii, rep., în continuare, fiind redat conținutul dispozițiilor art. 269 din Codul Muncii, alin. (1), (2) și (3).

De asemenea, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, rep., s-a stabilit că " Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Astfel, a reținut instanța, din coroborarea textelor de lege de referință, anterior enunțate, reiese că reclamanții aveau posibilitatea de a sesiza fie Tribunalul Neamț, în a cărui circumscripție își au domiciliul și locul de muncă, fie instanța competentă teritorial pentru oricare dintre ceilalți 429 de reclamanți, în cazul în care erau îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticipare procesuală activă între aceștia.

Or, s-a reținut, reclamanții din cauza de față au ales să introducă cererea de chemarea de chemare în judecată alături de ceilalți 429 de reclamanți pe rolul Tribunalului București, instanță competentă teritorial în privința acelora dintre titularii cererii de chemare în judecată care au domiciliul și locul de muncă în circumscripția tribunalului inițial investit.

Astfel, în litigiul pendinte, condițiile coparticipării procesuale active între persoanele care au introdus inițial cererea, sunt îndeplinite și prin prisma existența unei strânse legături între drepturile și obligațiile părților, astfel cum se prevede la art. 59 teza finală din C. proc. civ., toți reclamanții având calitatea de angajați ai pârâtei Curtea de Conturi a României, pretențiile formulate de către aceștia și motivarea în fapt și în drept a pretențiilor fiind identice, singura diferență, constând în raportul de muncă distinct al fiecărui reclamant, încheiat cu pârâta.

Prin urmare, s-a apreciat că soluția ideală este ca un conflict de muncă vizând drepturi ce pot fi considerate comune tuturor angajaților să fie dedus judecății printr-o singură cerere de chemare în judecată, iar nu prin mai multe cereri introduse distinct de către angajați, pe rolul mai multor instanțe.

Raportat la toate aceste considerente, văzând în mod suplimentar și dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 3 și art. 132 din C. proc. civ., instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Neamț și a declinat, în favoarea Tribunalului București, secția a - VIII-a, civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, competența soluționării cauzei, reținând totodată că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., constatând ivit conflictul negativ de competență.

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe- Tribunalul București și Tribunalul Neamț- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nici o cale de atac, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Trecând de această verificare preliminară, Înalta Curte observă că, instanțele au reținut corect obiectul cererii de chemare în judecată, ca fiind un litigiu de dreptul muncii- privind obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești derivate din raporturi de muncă/serviciu, individuale/diferite, în contradictoriu cu angajatorul, pârâta Curtea de Conturi a României.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Se constată totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) din cod, în legătură cu competența de soluționare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

În consecință, în lumina dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparține tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru situația în care salariatul are calitatea de reclamant.

Se reține, de asemenea, că în temeiul dispozițiilor art. 296 alin. (3) Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Se observă că Tribunalul București a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată, înregistrată sub nr. x/2017, privind pe reclamanții menționați, formând dosare noi pentru parte dintre aceștia.

În Dosarul nr. x/2017, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competență supus analizei, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale de soluționare a cauzei, pentru salariații domiciliați în județul Neamț.

În speță, acțiunea introductivă de instanță are ca obiect obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor bănești reprezentând indemnizația de 75%, calculate la salariului de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 și până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate și majorate cu indicele de inflație și la menținerea acestei modalități de calcul și în continuare.

Astfel, fiecare dintre reclamanți urmărește recunoașterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, chiar dacă solicitarea dedusă judecății, precum și modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiași angajator la plata drepturilor bănești, ceea ce, nu este, însă, de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

În speță, pentru o parte dintre reclamanți, instanța de judecată a luat măsura disjungerii și a constituit dosare separate, împrejurare ce face să dispară legătura dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, întrucât măsura disjungerii împiedică prorogarea de competență ce operează ca urmare a dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului București, măsură ce nu poate fi cenzurată de instanța învestită cu prezentul regulator de competență.

În consecință, nu se poate considera că, în raport de prevederile art. 296 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul București, competent să judece cauza pentru reclamanții din Dosarul nr. x/2017 care au domiciliul în municipiul București, este competent să judece și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții din Dosarul disjuns nr. x/2017, neoperând prorogarea legală de competență.

Așa fiind, față de dispozițiile legale mai sus- arătate, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului Neamț, căruia urmează a i se stabili competența de soluționare a cauzei.

Văzând și dispozițiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Neamț.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2018.