ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3034/2018

Analizând recursul în condițiile art. 496 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, Înalta Curte reține următoarele: Prin decizia civilă nr. 665 din data de 28 septembrie 2017, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani împotriva sentinței civile nr. 73 din 13 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția I civilă. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, critica vizând următoarele aspecte, motivate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. C. proc.

civ.: În mod greșit au considerat instanțele că acțiunea este inadmisibilă, întrucât pretenția formulată rezidă dintr-un raport juridic reglementat prin norme fiscale, context în care și sfera răspunderii pârâților pentru faptele imputate se regăsește în această materie. Prin sentința penală nr. 214/2015 Tribunalul Botoșani a constatat că inculpații A., B., C. și D. au prejudiciat bugetul de stat, prin faptele infracționale săvârșite, cu suma de 1.804.311,52 RON. Faptul că prin decizia curții de apel a fost desființată sentința penală și, în rejudecare, a încetat procesul penal împotriva inculpaților, ca urmare a intervenirii prescripției speciale a răspunderii penale, nu îi absolvă pe aceștia de plata prejudiciului adus statului.

În cuprinsul deciziei s-a arătat că "din ansamblul probator existent toate probele converg spre existenta prejudiciului cauzat bugetului statului, însă având în vedere ca în cauza a intervenit prescripția speciala latura civilă a cauzei nu va fi soluționată de către instanța penală". Art. 27 alin. (2) C. proc. pen. statuează că, dacă instanța penală nu soluționează acțiunea civilă, cei îndreptățiți pot să se adreseze instanței civile, iar conform dispozițiilor art. 315 alin. (2) C. proc. pen. efectul extinctiv al măsurii asigurătorii se produce de drept la expirarea celor 30 de zile de la comunicarea soluției parchetului către persoana vătămată, dacă în acest interval de timp cel vătămat nu a introdus o acțiune civilă în despăgubire la instanța civilă.

Prejudiciul a fost constatat de Garda Financiară Botoșani, prin Nota de constatare din 15 aprilie 2004, înregistrată sub nr. 855 din 19 aprilie 2004, și menținută, prin sentința nr. 214 pronunțată de Tribunalul Botoșani, în dosarul nr. x/2014. Așadar, această sumă nu a fost stabilită printr-o decizie întocmită de către organul fiscal și nu poate fi contestată de către pârâți nici pe cale administrativă și nici în instanță, așa cum a susținut instanța de fond, deoarece, pentru a fi contestate sumele trebuie stabilite printr-o decizie întocmită de către organele fiscale, iar aceste sume sunt stabilite prin Nota de constatare din 15 aprilie 2004, înregistrată sub nr. 855 din 19 aprilie 2004 la Garda Financiară Botoșani.

Instanța de fond greșit a interpretat prevederile legale în materie, respectiv faptul că existenta unei infracțiuni de evaziune fiscală este condiționată de existenta unei decizii de impunere emisă de organul fiscal, atât timp cât evaziunea fiscală poate fi constatată și alte acte tehnico-științifice, respectiv rapoarte de expertiză întocmite de experți fiscali, rapoarte de constatare tehnico-științifice întocmite de inspectorii anti-fraudă din cadrul Parchetelor, documente pe care instanța penală de fond le-a avut în vedere la soluționarea cauzei. Organul fiscal înregistrează creanțele fiscale/prejudiciile în evidență și le încasează doar în baza unui titlu de creanță, care poate fi decizie de impunere emisă de organul fiscal, hotărâre judecătorească sau orice alt act ce reprezintă titlu de creanță.

Ori în cazul de față, suma constatată de Parchet și de instanța penală ca fiind prejudiciul adus statului de cele 4 persoane a fost stabilită printr-o notă de constatare încheiată de Garda Financiara Botoșani, care nu reprezintă titlu de creanță, aceasta neputând fi executată la această dată decât în baza unei hotărâri judecătorești. Nota de constatare emisă de Garda Financiară Botoșani nu se regăsește printre actele administrative enumerate în art. 110 din O.G. nr. 92/2003 ca fiind titlu de creanță. Decizia nr. 17/2015 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii nu este incidentă în cauză.

Analiza recursului Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 19.435.976.701 ROL, din care accize în sumă de 13.957.312.161 ROL, TVA în sumă de 3.710.646.020 ROL, impozit pe profit în sumă de 1.392.861.510 ROL și fond special în sumă de 375.339.010 ROL, sumă totală stabilită prin nota de constatare din 15 aprilie 2004, precum și la plata dobânzilor și penalităților aferente sumelor neachitate, calculate conform art. 120 și 121 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, până la achitarea integrală a debitului. În motivare, reclamanta a arătat că sumele solicitate reprezintă prejudiciul adus bugetului de stat prin săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 11 lit. b) și c) din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

și art. 5 C. pen. În cauză sunt incidente prevederile art. 1357-1359 C. civ. Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, iar această soluție a fost păstrată de către instanța de apel, prin respingerea apelului. Înalta Curte apreciază că instanțele de fond au pronunțat o soluție legală, în condițiile în care reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile dreptului comun, deși pretenția formulată este una care rezidă dintr-un raport juridic reglementat prin norme fiscale. Simpla afirmație a recurentei, în sensul că în cauză nu este incidentă Decizia nr. 17/2015 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra unui recurs în interesul legii, nu este suficientă pentru a înlătura incidența dezlegării date prin această decizie.

Prin Decizia nr. 17/2015 s-a statuat că în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală. Mai mult, în orice litigii referitoare la valorificarea creanțelor fiscale principale și accesorii de către creditor, astfel cum acesta este definit de art. 25 Codul de procedură fiscală se aplică prevederile Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală.

Împrejurarea că, în cauză, procesul penal s-a finalizat cu o soluție de încetare a procesului penal, pe motiv că a intervenit prescrierea, nu face inaplicabilă dezlegarea de drept sus-menționată, pornind de la art. 91 alin. (3) Codul de procedură fiscală (art. 110 din Legea 207/2015) potrivit căruia, dreptul de a stabili obligațiile fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; termenul curge de la data săvârșirii faptei ce constituie infracțiune sancționată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Deci, prevăzând termenul de emitere a deciziei de impunere de către organul fiscal în cazul unei fapte penale, se stabilește că, dacă a existat o cauză penală în care nu s-a ajuns la soluționarea laturii civile, organele fiscale sunt cele abilitate să emită titlul executoriu, pe care însă trebuie să o facă într-un anumit termen.

Drept urmare, în respectarea prevederilor art. 85 Codul de procedură fiscală (actual art. 93 din Legea nr. 207/2015) conform cu care, impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat, se stabilesc prin declarație fiscală sau prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri, și a prevederilor art. 86 Codul de procedură fiscală (actual 95) conform cu care, decizia de impunere se emite de organul fiscal competent, reclamanta avea posibilitatea de a emite titlul executoriu pentru recuperarea creanței fiscale fie de la persoana juridică la care pârâții au avut calitatea de administratori, fie direct de la aceștia.

Cum temeinicia titlului emis în aceste condiții poate fi verificată numai de către instanța de contencios administrativ, și cum reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile dreptului comun, instanțele de fond au apreciat în mod corect asupra admisibilității acțiunii, față de faptul că se derogă, nepermis, de la prevederile legii speciale. Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 488 pct. 8 C. proc. civ., instanțele de fond făcând aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză. În temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, cu consecința rămânerii definitive a hotărârii recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani împotriva deciziei civile nr. 665 din data de 28 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20.09.2018.