ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 760/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea civilă depusă la Tribunalul Timiș la data de 11 aprilie 2003 reclamanta I.S. a chemat în judecată pe pârâții Primăria municipiului Timișoara și P.L. cerând obligarea primei pârâte la desființarea fundației construite fără autorizație pe terenul proprietatea reclamantei și pe hotarul ce desparte această proprietate de proprietatea secundului pârât, precum și obligarea ambilor pârâți să readucă terenul la starea anterioară construirii fundației. Motivând acțiunea, reclamanta a arătat că pârâtul P.L. a construit fundația în lipsa și fără acordul reclamantei, neavând nici autorizație de construcție, refuzând desființarea acesteia, iar pârâta Primăria municipiului Timișoara nu a luat nici o măsură de cele prescrise prin Legea nr. 50/1991, deși a fost sesizată în mai multe rânduri de către reclamantă.

Prin sentința civilă nr. 435/P.I. din 21 mai 2003, Tribunalul Timiș, secția civilă, și-a declinat competența soluționării pricinii în favoarea Judecătoriei Timișoara. La data de 1 octombrie 2003 reclamanta a depus la Judecătoria Timișoara o petiție prin care a precizat că temeiul de drept al acțiunii sale este dat de prevederile art. 1– 5 din Legea nr. 29/1990, susținând că soluționarea litigiului este de competența Tribunalului Timiș și solicitând declinarea competenței în favoarea celei din urmă instanțe. Prin Încheierea din 1 octombrie 2003, Judecătoria Timișoara a prorogat discutarea excepției de necompetență materială și a dispus din oficiu introducerea în cauză în calitate de pârâți a Primarului municipiului Timișoara și a Consiliului Local al municipiului Timișoara.

Prin întâmpinări, pârâtul P.L. a invocat excepția autorității lucrului judecat. Prin sentința civilă nr. 8923 din 29 octombrie 2003 Judecătoria Timișoara a respins ca nedovedită acțiunea introdusă de reclamantă împotriva pârâților Primăria municipiului Timișoara, Primarul municipiului Timișoara și Consiliul Local al municipiului Timișoara și a constatat îndeplinită prezumția legală a autorității lucrului judecat referitor la raportul juridic dedus judecății între reclamantă și pârâtul P.L. Prin apelul declarat împotriva acestei sentințe, reclamanta a susținut că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 29/1990 și că nu s-a dispus cu privire la desființarea fundației. Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 213 din 25 februarie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Declarând recurs, reclamanta a solicitat casarea hotărârilor astfel pronunțate și trimiterea cauzei la Tribunalul Timiș în vederea soluționării fondului ca instanță competentă în materia contenciosului administrativ. Dezvoltând recursul, reclamanta a redat desfășurarea procesului și a susținut că a înțeles să investească tribunalul ca instanță de contencios administrativ, toate instanțele greșind prin calificarea dată pricinii, încălcând normele de competență materială, ceea ce constituie motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. Recursul nu este întemeiat. Din examinarea cererii în justiție formulată de reclamantă rezultă că aceasta are un obiect bine determinat, anume obligarea pârâtului P.L.

la desființarea unei lucrări de construcție și obligarea tuturor pârâților de a readuce terenul în starea dinainte de facerea acelei lucrări. Asemenea obiect, constând în instituirea unor obligații de a face, este determinant în caracterizarea acțiunii dedusă judecății, caracterizare pe care o face numai instanța de judecată și nu partea care a introdus acțiunea, criteriul esențial fiind dat de natura dreptului și scopul urmărit prin exercitarea acțiunii în justiție. În raport de obiectul său, care nu a fost nici schimbat și nici depășit de către instanțele investite, acțiunea de față aparține dreptului comun și nu instanței de contencios administrativ, competența celei din urmă și procedura de soluționare fiind riguros și limitativ reglementate prin art. 1- 5 din Legea nr. 29/1990.

Ca urmare, în mod judicios s-a statuat că soluționarea pricinii aparține competenței materiale a judecătoriei ca instanță de drept comun potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 1 C. proc. civ. Temeiul juridic invocat în motivarea acțiunii, anume art. 1– 5 din Legea nr. 29/1990, nu leagă instanța, care este îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului activ și pentru a ajuta efectiv părțile în ocrotirea drepturilor și intereselor lor legitime, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamantă prin cererea sa de chemare în judecată [art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ]. În concluzie, în mod legal procesul de față a fost soluționat în materia dreptului comun și nu în cea a contenciosului administrativ, instanțele investite calificând corect acțiunea dedusă judecății lor, fiind nefondat recursul prin care se susține încălcarea normelor de competență materială.

Ca urmare, recursul va fi respins ca nefondat, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Căzând astfel în pretențiile deduse judecății recursului, reclamanta I.S. va fi obligată, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. aplicabile și în judecarea recursului, la plata cheltuielilor de judecată făcute în recurs de către pârâtul P.L. în cuantumul rezultat din înscrisurile depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta I.S. împotriva deciziei nr. 213 din 25 februarie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Obligă pe reclamantă să plătească pârâtului P.L. suma de 10.200.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2005.