ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 217/2006

I.C.C.J., secția penală, decizia nr.

217 din 13 ianuarie 2006

Prin sentința penală nr. 334 din 22 aprilie

2004 a Tribunalului Iași s-a dispus condamnarea inculpatului P.V.C., la pedeapsa

de 3 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie,

prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (2

1

) lit. c) C.

pen., cu aplicarea art. 37 lit. b), art. 74 lit. b) C. pen., și art. 80 C. pen.

În baza art. 71 C. pen., i s-au

interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 C. pen.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus

din pedeapsă durata arestării preventive de la 24 noiembrie 2003 până la 25

noiembrie 2003.

S-a constatat recuperat prejudiciul cauzat

părții vătămate Schitul Sf. Teodora din comuna Matca, județul Iași.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanță a reținut, în esență, următoarea situație de fapt:

Inculpatul fiind fără ocupație, în

cursul anului 2003, a prestat diverse activități gospodărești și agricole la

Schitul Sf. Teodora din comuna Matca, județul Iași, primind în schimbul muncii

sale bani și alimente.

În data de 6 octombrie 2003,

inculpatul a lucrat la același schit până în jurul orelor 16,00. În aceeași

seară a revenit, a pătruns în curte, poarta nefiind asigurată, după care s-a

îndreptat spre locul unde se aflau păsările. Profitând de întuneric și de

faptul că în apropiere nu se afla nici o persoană, inculpatul și-a însușit trei

găini pe care le-a pus într-o sacoșă.

Datorită zgomotului produs în

momentul sustragerii păsărilor, inculpatul a atras atenția martorului T.V. care

l-a urmărit și l-a recunoscut.

Întrucât inculpatul a refuzat să

restituie sacoșa cu păsările, martorul l-a prins de haine, fiind însă lovit cu

pumnii și picioarele în zona capului. Urmare agresiunii exercitate de către

inculpat, martorul a cerut ajutorul călugărilor, astfel încât, la intervenția

acestora actele de violență au încetat.

Prejudiciul cauzat părții vătămate a

fost de 600.000 lei, fiind însă acoperit prin restituirea bunurilor sustrase.

Situația de fapt expusă anterior a

fost stabilită pe baza procesului-verbal de cercetare la fața locului,

declarațiile martorilor T.V., O.D., M.I., procesul-verbal de confruntare,

declarațiile inculpatului P.V.C.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel inculpatul, criticând-o pentru netemeinicie, în sensul că

pedeapsa este prea mare în raport de circumstanțele sale personale, constând în

recunoașterea faptei, în împrejurarea că are în întreținere doi copii minori.

Curtea de Apel Iași, prin decizia

penală nr. 24 din 13 ianuarie 2005, a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestor hotărâri, în

termen legal a declarat recurs inculpatul P.V.C., invocând cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. și anume, greșita

individualizare a pedepsei.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin decizia nr. 1929 din 21 martie 2005 pronunțată în dosarul nr. 843/2005, în

baza dispozițiilor art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.V.C., obligându-l la

cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei decizii,

condamnatul P.V.C., a formulat contestație în anulare în temeiul art. 386 alin.

(1) lit. a) C. proc. pen., susținând că procedura de citare pentru termenul la

care s-a judecat cauza de către instanța de recurs, nu a fost îndeplinită

conform legii, întrucât la data de 7 ianuarie 2005 a fost reținut în altă cauză

și nu a fost citat la penitenciar.

Contestația în anulare este

neîntemeiată urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente:

Condamnatul contestator, aflat în

stare de libertate până la data de 7 ianuarie 2005 avea obligația legală de a

aduce la cunoștința instanței pe rolul căreia se afla judecarea recursului,

respectiv Înaltei Curți de Casație și Justiție, faptul că, după această dată, a

fost încarcerat și totodată era obligat să comunice la care penitenciar urmează

să fie citat pentru a se putea prezenta în fața instanței de recurs spre a-și

susține apărarea.

Or, condamnatul contestator

neaducând la cunoștința instanței locul (adresa) unde să fie citat, nu sunt

incidente dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen., acesta fiind în

continuare citat la domiciliu. De altfel, examinându-se decizia nr. 1929 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, se constată că la termenul

din 21 martie 2005 când s-a soluționat, procedura de citare cu inculpatul P.V.C.,

a fost îndeplinită.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte a respins contestația în anulare formulată de contestator obligându-l pe

acesta la cheltuieli judiciare către stat din care suma a reprezentat onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, ce s-a avansat din fondul Ministerului

Justiției.