Decizia nr. 1046/2006 — ÎCCJ, Secția penală · Dosar nr. 49/2005 — recurs împotriva sentinței nr. 292/2003 a Tribunalului Brașov

O primă stare de fapt este aceea de „propagandă în cadrul unităților de învățământ”. Se reține în rechizitoriu că, în perioada 1992 – 1994, cât a funcționat ca profesor de fizică la Liceul Teoretic din municipiul C., jud. Brașov inculpatul a gândit modalitatea de racolare a tinerilor pentru a-i educa în spiritul și convingerile sale legionare. Prin conceperea lucrării denumită T.F.O. s-a stabilit concret scopul activităților sale, respectiv recrutarea unor tineri elevi cu vârste socotite ideale între 15 și 16 ani. S-a constatat însă că lucrarea constituie, de fapt, un regulament al unei viitoare organizații, iar crearea acestei organizații nu s-a materializat. În mod corect instanța de apel a constatat, în baza probatoriului administrat, că nu este stabilită o activitate concretă de propagandă a inculpatului în unități de învățământ. În rechizitoriu se apreciază că elevii „pot fi coordonați cu ușurință către convingeri naționalist – extremiste, xenofobe și rasiste, prin indicarea, ca bibliografie, a unor reviste precum G.V. și P.C. Cele două reviste sunt publicații care au apărut în mod legal mai mulți ani la rând și nu sunt indicate articolele din aceste reviste care ar avea un asemenea conținut. Martorul C.G. profesor la Liceul C., a fost coleg cu inculpatul, arată că acesta nu a avut în nici o împrejurare atitudini extremiste xenofobe, antisemite, naționalist-șovine. Ca specialist în istorie, martorul a avut discuții cu inculpatul, inclusiv referitoare la doctrina legionară, dar a remarcat o atitudine corectă și lipsită de excese în exprimarea opiniilor. După știința acestuia, inculpatul nu a avut legături cu elevii pe această temă. În mod corect s-a apreciat de instanța de apel că propaganda în cadrul unităților de învățământ nu este dovedită, nu s-a putut stabili că Regulamentul la care se face referire s-ar fi răspândit în rândul elevilor. 2. „Propaganda prin articole publicate în revista G.V. Este vizată perioada 1994 - 1998, în care inculpatul a colaborat la revista G.V., publicând articole pe diferite teme. În mod corect s-a constatat că în aceste articole este vorba despre redarea unor opinii, stări de fapt, evenimente, preluate din alte surse de documentare, fără ca autorul să intervină în sensul de a da informațiilor o anume interpretare, naționalist – șovină, xenofobă, extremistă. Modul de exprimare folosit de inculpat nu are conotații incitante sau propagandistice, în sensul cerut de legea penală.

Propaganda prin cărțile G.F. publicată în anul 1995 și „Cum am devenit extremist de dreapta”, editată în anul 1998. Aceste două lucrări sunt apreciate în rechizitoriu ca având un „conținut naționalist extremist”. Chiar în cuprinsul actului de sesizare se arată că în cursul urmăririi penale nu s-au identificat volume ale cărții G.F., ceea ce face imposibilă aprecierea conținutului acesteia. Lucrarea „Cum am devenit extremist de dreapta” cuprinde o selecție dintre articolele publicate de inculpat, în G.V., la care sunt adăugate și, altele, articole care, așa cum s-a arătat la punctul precedent, nu are conotații incidente sau propagandistice, în cele mai multe fiind redate opinii preluate din alte surse de documentare, fără nici un comentariu din partea inculpatului.

Propaganda prin constituirea firmei A. Nu este precizat în actul de sesizare în ce mod s-a realizat propaganda printr-o societate comercială, mai ales că aceasta a fost înființată cu îndeplinirea tuturor formalităților prevăzute de lege, iar denumirea acesteia nu a fost asociată cu contextul în care a fost folosită în al doilea război mondial.

Propaganda prin colaborarea cu organizația N.D., respectiv cu martorul M.V.A. Chiar în cuprinsul rechizitoriului se arată că Organizația F.C.N.D. a fost legal înființată, înregistrată la Tribunalul București. Se reține că inculpatul a luat legătura cu T.I., președintele organizației, concepând și tipărind împreună o „Broșură de prezentare”. Apoi, în colaborare cu M.V.A., a tipărit afișe prin care cultiva „sentimente de orgoliu” rezultate din apartenența la o naționalitate și adversitate față de alte etnii, precum și G.A.P., redenumit G.S. S-a reținut de instanța de apel, corect, că aceste acțiuni, în majoritate nu aparțin inculpatului, iar tonurile critice, legate de mai multe aspecte sociale, se înscriu în libertatea de exprimare și nu pot reprezenta, din perspectiva exigențelor textelor de incriminare, o acțiune de propagandă naționalist – șovină, incitare la ură, discriminare rasială etc.

Propaganda prin compilația stocată pe CD și denumită T.G.F. Se precizează în actul de sesizare că această compilație nu este altceva decât o reunire a „mai multor lucrări scrise de cunoscuți legionari ori reprezentanți ai mișcării legionare”. Prin urmare, este vorba de informații preluate de inculpat din alte surse, accesibile publicului, fiind vorba de documente și idei despre care s-a scris și în alte publicații, în scop de informare și nu de propagandă, căci nu sunt prezentate opiniile inculpatului ci „o impresionantă informație referitoare la G.F.”.

Propaganda prin revista A. Este vorba de un buletin informativ bilunar, cuprinde informații pe teme ce formează și obiectul altor publicații, iar modul se exprimare al inculpatului nu conțin elemente ce ar ce ar putea intra sub incidența art. 317 C. pen.

Activitatea de coagulare a tuturor mișcărilor naționalist – extremiste, cu aceleași convingeri ca ale sale, într-o unică organizație și de identificare a unor noi denumiri pentru efectuarea propagandei pe mai multe planuri. Se reține că în activitatea sa de propagandă, inculpatul O.G. a organizat coagularea sub aceeași „umbrelă” a întregii mișcări naționalist – extremiste, legionare din România. Astfel, profitând de organizarea la București, în perioada 14 - 16 iunie 2001, a unui simpozion cu tema „H.R.?” inculpatul a inițiat crearea unei organizații cu denumirea „M.A. – G.A.N.”. Această inițiativă nu s-a materializat, iar din probe a rezultat că la acest simpozion inculpatul a avut doar calitatea de invitat, fără să fi desfășurat, în mod concret, activități de propagandă și fără să fi jucat nici un rol în organizarea seminarului. Înalta Curte apreciază, față de cele mai sus prezentate, că nu s-a putut demonstra că faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată. Cu privire la art. 4 din O.U.G. nr. 31/2002, în mod corect s-a constatat în decizia instanței de apel că în expunerea stării de fapt se precizează că activitatea inculpatului s-a derulat în intervalul 1992 - 2002. Referirea generică din rechizitoriu, în sensul că s-ar fi continuat activitatea de propagandă și după apariția acestui act normativ, nu este edificatoare și nu corespunde exigențelor reținerii săvârșirii unei infracțiuni. În art. 317 C. pen., legiuitorul a incriminat „propaganda naționalist – șovină, ațâțarea urii de rasă sau naționale”. Elementul material al acestei infracțiuni se realizează prin două modalități. În prima modalitate, acțiunea constă în propaganda naționalist – șovină. Caracterizarea propagandei ca naționalist – șovină se referă la răspândirea, pe calea propagandei, a naționalismului extremist, a exclusivismului național, sursă a dușmăniei între naționalități: În a doua modalitate acțiunea caracteristică constă în ațâțarea urii de rasă sau naționalitate. Este vorba de acea activitate prin care se urmărește a se crea și cultiva sentimente de orgoliu rezultate din apartenența la o rasă sau naționalitate și de adversitate față de cei ce aparțin altei rase sau alte naționalități. Pentru ambele modalități este necesar ca propaganda să aibă o amploare și o consistență prin care să se creeze un real pericol, o periclitare efectivă a bunelor relații de conviețuire socială. Unele elemente de fapt prezentate în rechizitoriu nu pot fi, în mod evident, reținute ca propagată în formele și amploarea cerute de textul incriminator: redactarea regulamentului unei organizații care nu s-a înființat și care nu s-a probat că a fost cunoscut, redactarea unui afiș, înființarea unei societăți comerciale, participarea ca invitat la un simpozion, etc. Din alte situații rezultă că inculpatul, prin acțiunile sale, s-a dovedit preocupat de activitatea legionară și a strâns pe un CD un imens material informativ, uzând însă de surse la care publicul are acces, pe probleme abordate și în alte ziare și reviste. Acolo unde inculpatul își exprimă deschis simpatiile sau aprecierile, în mod corect a reținut instanța de apel că nu pot fi confundate cu acțiunile de propagandă activități de exprimare a unor opinii sau a unor opțiuni, chiar cu conținut critic. Sunt relevante cazurile din jurisprudență Curții de la Strasbourg, în ideea că manifestarea unor opțiuni față de a anumită doctrină sau mișcare politică se înscrie în cadrul dreptului fundamental la liberă exprimare. Libertatea de exprimare privește nu numai ideile sau informațiile apreciate favorabil, dar și cele care contrariază, șochează sau neliniștesc, ca o exigență a pluralismului într-o societate democratică (a se vedea cazurile O.G. contra T. sau A. și alții contra U.K.). De altfel, libertatea de exprimare este o condiție sine qua non într-o democrație pluralistă și trebuie garantată oricărei persoane, fără a se face distincție privitoare la natura scopului în vederea căruia se exercită această libertate (cazurile C.C. contra Spania sau Ceteri și alții contra Turcia). Ingerințele statale, admise în principiu prin dispozițiile art. 10 alin. (2) din C.E.D.O., trebuie să fie necesare într-o societate democratică. Legea care limitează libertatea de exprimare trebuie să fie accesibilă și previzibilă, oferind toate informațiile necesare legate de existența și conținutul normelor juridice aplicabile (cazul S.T. contra U.K.). Textul incriminator din art. 317 C. pen., a fost apreciat ca fiind constituțional de Curtea Constituțională., dar, cum corect s-a observat de instanța de apel, este un text nemodificat din anul 1969 și care continuă să fie în vigoare. Interpretarea lui nu poate fi făcută decât în acord cu cerințele art. 10 din C.E.D.O., în raport cu jurisprudența Curții de la Strasbourg. În concepția acestei Curți, libertatea de exprimare în probleme de interes general nu lasă loc de restricții, trebuind tolerată chiar și o critică ce se apreciază ca „provocatoare sau insultătoare” (cauza P. și O. contra A.). Criticile, virulente chiar, nu justifică ingerința statului, iar aceasta trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit, cerându-se o mare prudență în adoptarea de sancțiuni de către autoritățile naționale. Inculpatul O.G. a publicat articole în revista G.V. care apărea în mod legal și în care multe persoane își exprimase idei, convingeri, în termeni mult mai direcți și mai tranșanți decât acesta. Inculpatul nu și-a exprimat opiniile personale și nu s-a adresat cititorilor cu mesaje care să îndemne la șovinism, ură de rasă, antisemitism etc., ci a redat informații și date, chiar dacă ele aparțineau preocupărilor legate de legionarism. Același ton este păstrat și în celelalte publicații, compilația de pe CD sau însemnările sale. De aceea, din considerentele mai sus expuse, Curtea constată că în mod corect, instanța de apel a dispus achitarea inculpatului pentru cele două infracțiuni, întrucât faptele acestuia se situează în limitele libertății de exprimare, garantată prin art. 10 din C.E.D.O. Prin urmare, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.