ÎCCJ, Decizia nr. 190/2020

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin încheierea din data de 15 iunie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2019.5. a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 alin. (6) și alin. (7) C. proc. pen. și art. 232 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 302/2004, formulată de inculpatul A..

Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că prin cererea formulată la data de 21.02.2020, în temeiul art. 92 alin. (7) C. proc. pen. și art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, inculpatul A., prin apărători aleși, a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 alin. (6) și (7) C. proc. pen. și ale art. 232 alin. (1) și (2) din Legea nr. 302/2004, care nu prevăd posibilitatea avocatului părților și subiecților procesuali principali de a asista la efectuarea procedeului probatoriu al comisiei rogatorii în cursul urmăririi penale, motiv pentru care dispozițiile legale enunțate se află în coliziune cu garanțiile aferente dreptului la un proces echitabil (art. 21 alin. (3) din Constituția României, raportat la art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), acestea fiind vătămătoare pentru dreptul la apărare al suspectului sau inculpatului (art. 24 din Constituția României și art. 6 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), creând neconcordanțe între legea internă și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului (art. 20 din Constituția României), totodată prin conținutul lor aceste norme prezentându-se drept neclare, impredictibile și incerte (art. 1 alin. (5) din Constituția României).

S-a reținut că cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost formulată în cadrul dosarului nr. x/2019 având ca obiect verificarea legalității sesizării instanței, a legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, după trimiterea în judecată, printre alții, a inculpatului A. prin rechizitoriul nr. x/2017 din data de 13.11.2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție.

Deliberând asupra admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale formulate în cauză, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut următoarele:

Din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerințe de admisibilitate, prevăzute de art. 29 alin. (1)- (3)Î din lege, care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv:

- calitatea de parte în proces a autorului excepției;

- identificarea normei legale criticate, dar și a măsurii în care legea în care este inserată se află în vigoare la data soluționării cererii;

- verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea dispoziției legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă;

- existența unei legături între norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă.

Judecătorul de cameră preliminară a constatat că, dacă evaluarea primelor trei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, ultima cerință cumulativă reclamă o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

În continuare, s-a arătat că o cerere de sesizare a Curții în controlul de constituționalitate poate fi calificată ca inadmisibilă atunci când, exemplificativ, tinde fie la învestirea acesteia cu un examen ce excedează, în mod vădit, competenței sale, intrând în sfera de competență exclusivă a legiuitorului (mutatis mutandis deciziile nr. 284/24.01.2011, 176/06.03.2012, 187/06.03.2012, 378/26.06.2014 ale Curții Constituționale), fie la un control de constituționalitate nu a unui text de lege anume determinat, ci a concluziei ce ar rezulta din corelarea mai multor dispoziții de lege (mutatis mutandis deciziile nr. 486/11.12.2003, 85/27.01.2011, 537/15.10.2014 ale Curții Constituționale).

Totodată, în ceea ce privește condiția de admisibilitate privind legătura cu soluționarea cauzei este de observat că raportul cu soluționarea cauzei trebuie să privească incidența dispoziției legale, a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, în privința soluției ce se va pronunța asupra cauzei deduse judecății. Astfel, decizia Curții Constituționale, în soluționarea excepției, trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, existența unei legături directe dintre norma contestată și soluția procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care decizia din contencios constituțional îl va avea în proces, aceasta trebuind să producă efecte materiale asupra conținutului deciziei judecătorului.

În aceste coordonate de principiu, analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, judecătorul de cameră preliminară a constatat că excepția a fost ridicată de către una dintre părțile din proces, autorul excepției având calitatea de inculpat în cauză, aceasta vizează dispoziții legale în vigoare, respectiv art. 200 alin. (6) și alin. (7) C. proc. pen. și art. 232 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 302/2004, dispoziții care nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Ca atare, s-a constatat că cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de către inculpatul A. îndeplinește cerințele de admisibilitate privind calitatea autorului excepției de a fi parte într-un proces în curs de soluționare, aflarea în vigoare a dispozițiilor legale criticate și inexistența unei decizii prin care Curtea Constituțională să fi sancționat anterior aceste texte de lege.

Însă, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiția referitoare la "legătura" normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Examinând excepția invocată de inculpatul A. sub aspectul interesului procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că această condiție nu este îndeplinită.

În acest context a arătat că, în doctrină, s-a reținut că "această cerință presupune îndeplinirea cumulativă a două condiții în vederea trimiterii cauzei la Curtea Constituțională, pentru soluționarea excepției: existența unei relații între situația juridică a părții și mijlocul procesual la care aceasta a recurs și respectiv remedierea situației juridice a părții prin soluționarea excepției de neconstituționalitate."

Fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepții de neconstituționalitate, impune justificarea unui interes de către autorul cererii. Stabilirea acestui interes se face de către instanța de judecată, pe calea verificării pertinenței excepției, în raport cu procesul în care a intervenit și a efectului pe care decizia Curții Constituționale îl produce în soluționarea procesului principal, respectiv asupra conținutului hotărârii ce se va pronunța în cauză. Astfel, critica unui text de lege ca fiind neconstituțional nu poate fi analizată formal, ci trebuie verificată condiția prealabilă a interesului născut și actual, fiind necesar a se aprecia că, în mod real, soluționarea aspectului neconstituțional al textelor conduce la respectarea dreptului părții în conformitate cu dispozițiile Constituției României.

În contextul celor arătate, judecătorul de cameră preliminară a constatat că o eventuală decizie a Curții Constituționale prin care s-ar statua asupra constituționalității sau, dimpotrivă, asupra neconstituționalității dispozițiilor art. 200 alin. (6) și alin. (7) C. proc. pen. și ale art. 232 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 302/2004 nu poate avea niciun fel de înrâurire în ceea ce privește soluția pronunțată în cauză, aflată în procedura camerei preliminare.

Astfel, s-a reținut că inculpatul A., în cadrul cererilor și excepțiilor formulate în camera preliminară, a invocat, printre altele, excepția nelegalității unor comisii rogatorii dispuse de procuror în cursul urmăririi penale, respectiv cele care au format obiectul ordonanțelor din data de 19.04.2018 și din data de 15.06.2018, aceasta din urmă aflată în sinergie cu cea dispusă prin ordonanța din data de 24.10.2017, în privința cărora a apreciat că nu au fost respectate prevederile art. 200 alin. (6) și alin. (7) C. proc. pen. și ale art. 232 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 302/2004 cu referire la art. 92 alin. (1) și (2) C. proc. pen.. În esență, s-a susținut că în cazul niciuneia dintre aceste comisii rogatorii nu au fost încunoștiințați inculpații sau apărătorii acestora, în condițiile în care apărătorul inculpatului A. a solicitat să fie încunoștiințat cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală, inculpatul fiind privat de dreptul de a asista prin intermediul apărătorilor aleși la audierile din 11 iulie 2018 (SUA), respectiv din 15 iunie, 19 iunie, 5 iulie, 9 august și 20 august 2018 (Austria). Prin urmare a solicitat să se constate nulitatea relativă a ordonanțelor procurorului din 19.04.2018 și 15.06.2018, procedând la excluderea probelor obținute în mod nelegal în baza acestora, respectiv a declarațiilor martorilor B. din 15.06.2018, C. din 19.06.2018, D. din 5.07.2018, Werner Zitz din 9.08.2018, E. din 20.08.2018 și F. din 11.07.2018.

Analizând solicitarea inculpatului A., judecătorul de cameră preliminară, prin încheierea nr. 232 din 15 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019 a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele art. 282 C. proc. pen. privind constatarea nulității relative.

Astfel, s-a reținut că din analiza documentelor atașate de autoritățile austriece (aflate în vol. 154 dup) rezultă că persoanele, a căror audiere s-a solicitat prin comisie rogatorie, nu au dorit să dea declarații: B., C., D., Werner Zitz și E. .

Prin urmare, în condițiile în care martorii menționați au refuzat să dea declarații, nu rezultă în ce măsură inculpatul A. a fost vătămat.

Deopotrivă, s-a apreciat că inculpatul A. nu a făcut dovada producerii unei vătămări procesuale nici în cazul audierii martorului F., prin comisie rogatorie, iar simpla invocare a nulității relative fără a dovedi vătămarea adusă este insuficientă pentru excluderea probei testimoniale.

În acest sens, s-a arătat că ulterior dispunerii, prin ordonanța din data de 19.04.2018, a audierii martorului F., prin comisie rogatorie, la data de 23 mai 2018, organele de urmărire penală, constatând că apărătorii inculpaților nu au avut posibilitatea să participe în condiții de contradictorialitate, cu posibilitatea de a adresa întrebări, la audierea martorului F. efectuată în 18 martie 2016, au procedat la audierea acestuia, prin mijloace de comunicare la distanță (dată fiind starea de sănătate a martorului care nu-i permitea să se deplaseze la sediul organului judiciar), în prezența apărătorilor inculpaților. Astfel, inculpatul, prin intermediul apărătorului ales, a avut posibilitatea de a adresa întrebări martorului, și a uzat de acest drept, după cum rezultă din procesul-verbal întocmit cu ocazia audierii martorului F. .

S-a mai reținut că, în jurisprudența CEDO, s-a statuat că drepturile apărării au fost încălcate într-un mod incompatibil cu garanțiile cuprinse în art. 6 din Convenție atunci când acuzatul nu a avut posibilitatea examinării martorilor în niciun stadiu al procedurii, situație care nu este incidentă în cauză.

S-a subliniat că inculpatul a avut posibilitatea, de care a și uzat, de a adresa întrebări martorului cu ocazia audierii acestuia din data de 23 mai 2018. Faptul că ulterior, martorul a mai fost audiat prin comisie rogatorie, fără ca apărătorul inculpatului să fie prezent nu atrage, în mod automat, sancțiunea procesuală a nulității relative, în condițiile în care vătămarea produsă trebuie să fie precizată în mod concret de inculpat și nu prin invocarea cu caracter general a nerespectării dreptului la apărare al inculpatului.

S-a reliefat că, în esență, apărarea nu a indicat, în concret, existența vreunei vătămări a drepturilor procesuale ale inculpatului.

În fine, verificând proba contestată, la nivelul formal permis de art. 342 C. proc. pen., s-a constatat că, raportat la particularitățile acuzațiilor aduse inculpatului, conținutul declarației martorului F. din 11 iulie 2018 nu pare a fi furnizat organelor de anchetă elemente determinante pentru formularea acuzațiilor, martorul referindu-se la inculpatul A. într-un singur paragraf al declarației și acesta fără legătură cu faptele reținute prin rechizitoriu. De altfel, situația de fapt expusă în rechizitoriu a fost stabilită pe baza mijloacelor de probă expuse în Capitolul V, în enumerarea acestora neregăsindu-se declarația martorului mai sus menționată, ci declarația din data de 18.03.2016 .

Prin urmare, nu s-a identificat o vătămare efectivă a drepturilor inculpatului, de o amploare care să reclame cu necesitate desființarea actului procedural al ascultării și excluderea probei astfel obținute.

În raport de considerentele expuse în încheierea de cameră preliminară prin care s-au soluționat cererile și excepțiile inculpatului, contrar susținerilor apărării din prezenta cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional vizând "existența unei legături cu soluționarea cauzei", cerută de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, dispoziția de trimitere în judecată a inculpatului A. nu s-a bazat pe mijloacele de probă obținute pe calea comisiilor rogatorii constând în declarațiile martorilor F. din 11.07.2018, B. din 15.06.2018, C. din 19.06.2018, D. din 5.07.2018, Werner Zitz din 9.08.2018 și E. din 20.08.2018, declarații care nici nu sunt enumerate în cadrul mijloacelor de probă expuse în Capitolul V al rechizitoriului.

De asemenea, excepția invocată de inculpat a fost analizată, pe fondul acesteia, respectiv prin cenzurarea solicitărilor apărării prin prisma condițiilor de existență a nulității relative și nu din perspectiva omisiunii reglementării posibilității avocatului părților de a asista la efectuarea procedeului probatoriu al comisiei rogatorii în cursul urmăririi penale, chestiune ce face obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate.

Așadar, judecătorul de cameră preliminară nu poate primi susținerea inculpatului în sensul că neconstituționalitatea prevederilor legale menționate de acesta influențează de o manieră determinantă soluția care va fi dată în procedura camerei preliminare.

Scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiată pe o dispoziție neconstituțională.

Împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 alin. (6) și alin. (7) din C. proc. pen. și art. 232 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 302/2004, cuprinse în încheierea din data de 15 iunie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2019.5., în termen procedural, a formulat recurs inculpatul A..

Cauza s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători la data de 23 iulie 2020, sub nr. x/2020, fiind stabilit termen la data de 19 octombrie 2020, termen la care instanța a acordat cuvântul asupra recursului, concluziile apărătorului ales a recurentului și ale reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul formulat în raport de dispozițiile legale incidente și de motivele invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la solicitarea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziții normative.

Verificand din această perspectivă solicitarea formulată de inculpatul A., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constatată, în acord cu instanța de fond, că cererea întrunește doar o parte din condițiile instituite de lege pentru admisibilitatea acesteia, în sensul că excepția a fost invocată de inculpatul A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală și are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 200 alin. (6) și (7) C. proc. pen. și art. 232 alin. (1) și (2) din Legea nr. 302/2004, fără ca textul criticat să fie declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale rezultă că cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, indiferent dacă este vorba de o procedură de filtru, sau de soluționarea fondului cauzei.

Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, ci stabilește doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în acord cu soluția instanței supreme, analizând îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în speța dedusă judecății, constatată că în mod judicios a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale.

În aplicarea dispozițiilor legale mai sus menționate, din perspectiva cerințelor ca excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare și ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, se realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legi, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Neconstituționalitatea unui text de lege este dată de contradicția dintre dispoziția legală și un principiu sau o prevedere constituțională, așa încât, pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei, respectiv a dispoziției legale și a textului constituțional.

Instanța supremă mai reține că, în speță, se tinde însă la completarea textului de lege criticat, [art. 200 alin. (6) și (7) C. proc. pen. - care conține reguli vizând efectuarea audierii martorului prin intermediul comisiei rogatorii, respectiv a dispozițiilor art. 232 alin. (1) și (2) din Legea nr. 302/2004 - care reglementează data și locul comisiei rogatorii], în sensul de a se reglementa, expres posibilitatea ca părțile ori subiecții procesuali principali să participe la acest procedeu probatoriu.

Or, instanța de contencios constituțional nu are rolul de legiuitor pozitiv, astfel cum prevăd și dispozițiile art. 73 alin. (1) din Constituția României și raportat la art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Așadar, față de aceste considerente, Completul de 5 Judecători al instanței supreme, constată că în mod judicios a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale privind dispozițiile art. 200 alin. (6) și (7) C. proc. pen. și art. 232 alin. (1) și (2) din Legea nr. 302/2004, motiv pentru care va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 15 iunie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2019.5.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 alin. (6) și alin. (7) din C. proc. pen. și art. 232 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 302/2004, cuprinse în încheierea din data de 15 iunie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2019.5.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 octombrie 2020.