ÎCCJ, Decizia nr. 198/2019

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Încheierea nr. 159/RC din 2 mai 2019, prima instanță, printre altele a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) C. proc. pen. și art. 438 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. pen.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a constatat că doar aparent sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în realitate, așa cum rezultă din motivele scrise, nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textelor legale, ci se critică modalitatea de legiferare, urmărind ca finalitate, în principal, modificarea textelor de lege criticate, precum și interpretarea de către instanța de contencios constituțional a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. pen.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, A. a declarat recurs solicitând admiterea căii de atac astfel cum a fost formulată.

Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, Penal 2-2019, în majoritate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, pentru sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiții: excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial; excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei; să nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Totodată, fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepții de neconstituționalitate impune justificarea unui interes de către autorul cererii. Stabilirea acestui interes se face de către instanță, pe calea verificării pertinenței excepției, în raport, cu procesul în care a intervenit și a efectului pe care decizia Curții Constituționale o produce în soluționarea procesului principal, respectiv asupra conținutului hotărârii ce se va pronunța în cauză.

Înalta Curte reamintește că, procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția, posibilitatea de a verifica constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate. Ca atare, instanța nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției, în raport, cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, legătura cu soluționarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea, atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curții Constituționale, publicată în MO nr. 916 din 16 decembrie 2014).

Dispozițiile a căror neconstituționalitate a fost invocată art. 434 alin. (1), art. 438 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. pen. prevăd:

"Art. 434. - (1) Pot fi atacate cu recurs în casație deciziile pronunțate de curțile de apel și de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.

Art. 438. - (1) Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale anterior menționate rezultă că, sesizarea Curții Constituționale este admisibilă numai în măsura în care, prin excepția invocată, se solicită constatarea neconstituționalității unei prevederi dintr-o lege. Or, analizând termenii în care excepția a fost formulată, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, Penal 2-2019 constată că scopul urmărit de persoana solicitată prin finalitatea excepției nu este cel al realizării unui efectiv control de constituționalitate, ci în realitate se tinde la modificarea și completarea legii, aspect care este de competența exclusivă a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituția României.

În speță, excepția de neconstituționalitate vizează dispozițiile art. 434 alin. (1), art. 438 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. pen., recurentul susținând că aceste texte încalcă art. 16 alin. (1) din Constituția României referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii, întrucât aceste norme creează un dezechilibru în ceea ce privește posibilitățile părții vătămate de a-și apăra șansele față de inculpat.

Astfel, a menționat că art. 434 alin. (1) C. proc. pen. este neconstituțional deoarece partea vătămată nu are la dispoziție decât o singură cale de control la instanță, respectiv judecătoria, în timp ce făptuitoarea, dacă ar fi trimisă în judecată, ar beneficia de o judecată în mai multe grade de jurisdicție.

De asemenea, a susținut și că art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. încalcă egalitatea între partea vătămată și făptuitor în condițiile în care doar făptuitorul are posibilitatea de a invoca instanței că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, iar art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. s-ar putea aplica și în situația în care în mod greșit s-a dispus clasarea cauzei, nu doar când în mod greșit s-au aplicat regulile de la încetarea procesului penal.

În acord cu prima instanță, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, Penal 2-2019, constată că, doar formal sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, în realitate, așa cum rezultă atât din motivele scrise cât și din susținerile orale, apărătorul recurentului nu formulează o critică de neconstituționalitate, ci dă o interpretare proprie textelor în discuției și, în raport de aceasta, apreciază că textele sunt neconstituționale, întrucât ar limita, în procedura filtrului la recursul în casație, accesul liber la justiție a persoanei vătămate. Or, această situație nu poate crea obligația judecătorului de a proceda la sesizarea Curții Constituționale, în condițiile în care, pentru a exista o legătură cu soluționarea cauzei, excepția ar trebui să producă un efect real, concret asupra cursului procesului și asupra situației părții care o invocă.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a statuat că, ori de câte ori critica de neconstituționalitate vizează interpretarea ori aplicarea greșită a legii de către instanțele judecătorești, excepția trebuie respinsă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituția României, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar, conform art. 126 alin. (3) din Constituția României, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale (Deciziile CCR nr. 35 din 20 ianuarie 2011, nr. 284 din 24 februarie 2011, nr. 187 din 6 martie 2012, nr. 785 din 17 noiembrie 2015, nr. 145 din 17 martie 2016, nr. 698 din 29 noiembrie 2016, nr. 91 din 28 februarie 2018).

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, Penal 2-2019, în opinie majoritară, apreciază că prin argumentele invocate în motivele scrise, nu se urmărește armonizarea normei de drept criticate cu dispozițiile constituționale, ci modificarea unei norme, aspect ce nu intră sub incidența controlului de constituționalitate efectuat de Curtea Constituțională.

Pe cale de consecință, se apreciază că în mod corect prima instanță a constatat că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, ci de reformare legislativă sau de aplicare în concret a textului de lege (Sentința penală nr. 646/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală).

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

Astfel, ridicarea unei excepții de neconstituționalitate în exercitarea dreptului la apărare se circumscrie coordonatelor prev. de art. 10 alin. (6) C. proc. pen. potrivit căruia " dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună credință, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege". Or, invocarea unei astfel de excepții cu depășirea scopului pentru care a fost instituită prin lege constituie un abuz de drept ce se sancționează cu respingerea ca inadmisibilă a acesteia.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, Penal 2-2019, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate din cuprinsul Încheierii nr. 159/RC din data de 2 mai 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/2018.

Va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu se va plăti din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate din cuprinsul Încheierii nr. 159/RC din data de 2 mai 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 septembrie 2019.

OPINIE SEPARATĂ

În analiza condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1), art. 438 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. pen., se constată că a fost invocată de o parte din proces, iar textele criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții.

Din economia dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, reiese că, cererea de sesizare a instanței constituționale poate fi formulată în orice fază a procesului penal.

Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, ci stabilește doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

În speță, excepția a fost invocată de o parte din proces, norma criticată are legătură cu soluționarea cauzei pendinte, iar Curtea Constituțională nu a statuat asupra neconstituționalității prevederilor legale care constituie obiectul excepției.

Prin urmare, sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale.

Procesat de GGC - LM