ÎCCJ, Decizia nr. 504/2011
ÎCCJ, Decizia nr. 504/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Ședința publică de la 12 decembrie 2011
Asupra recursului de
față,
Din actele dosarului
constată următoarele:
Prin sentința nr. 1481
din 4 octombrie 2010,
pronunțată
de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată,
plângerea formulată de petentul M.C.V. împotriva rezoluției nr. 124/P/2009 din
21 ianuarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,
Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Ploiești; a fost
menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor
judiciare statului.
Pentru a pronunța
această soluție prima instanță a reținut, în esență, că petentul a formulat
plângere împotriva procurorului T.L.M., procuror general al Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel Ploiești, pe care l-a acuzat de săvârșirea infracțiunilor
prevăzute de art. 257, art. 246, art. 249 C. pen. Petentul a arătat că în
dosarul nr. 936/42/2009/IF cu termen la data de 10 decembrie 2009, procurorul T.L.M.,
prin referatul nr. 1239/III/6/2009 din 22 octombrie 2009 a solicitat respingerea cererii de revizuire, că referatul este lovit de nulitate având în
vedere multiplele plângeri formulate împotriva procurorului general la Consiliul Superior al Magistraturii, că acesta se afla în stare de incompatibilitate întrucât
soția, T.A.R., este vicepreședinte al Curții de Apel Ploiești, instanță ce era
competentă să soluționeze cererea de revizuire.
Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin ordonanța nr. 124/P/2009 din 21
ianuarie 2009 a dispus neînceperea urmăririi penale față de T.L.M. pentru
săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 C. pen., întrucât din actele
premergătoare efectuate în cauză a rezultat că fapta sesizată nu există.
Totodată, s-a disjuns cauza privind pe același intimat cu privire la
infracțiunile prevăzute de art. 246, art. 264 și art. 249 C. pen. și s-a dispus
declinarea competenței de soluționare a acesteia în favoarea Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În motivarea
ordonanței procurorul a arătat că persoana vătămată nu a relevat date sau fapte
concrete de corupție, iar din celelalte acte premergătoare efectuate nu au
rezultat indicii privind îndeplinirea necorespunzătoare a atribuțiilor de
serviciu.
Plângerea formulată
de petent la procurorul superior a fost respinsă prin rezoluția nr.
131/II/2/2010 din data de 29 aprilie 2010.
Împotriva soluției
procurorului, în termen legal, persoana vătămată a formulat plângere în fața
judecătorului, sesizând Curtea de Apel Ploiești, instanță care, în baza art. 39
C. proc. pen., art. 42 și art. 278
1
alin. (1) C. proc. pen., și-a
declinat competența în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, având în
vedere calitatea de procuror al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
Ploiești, calitate care atrăgea competența în primă instanță Înaltei Curți de
Casație și Justiție.
Examinând actele aflate în dosar
și verificând rezoluția atacată în conformitate cu dispozițiile art. 278
1
alin. (7) C. proc. pen. dar și din oficiu, prima instanță a constatat că
plângerea este nefondată.
S-a reținut că petentul nici în
plângerea introductivă și nici în declarația dată, nu a indicat date sau fapte
concrete care să conducă la formarea convingerii rezonabile că procurorul
general T.L.M. a săvârșit vreo faptă care să cadă sub incidența art. 257 C.
pen. și, de asemenea, că nu s-a evidențiat nicio dovadă în sprijinul
afirmațiilor petentului, care a relevat numai generalități și nu a făcut vreo
referire la probe concrete de care înțelege să se folosească pentru dovedirea
celor menționate în cuprinsul plângerii introductive.
S-a apreciat că, deoarece din
actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimatul magistrat a
comis o faptă penală, în mod corect s-a dispus prin rezoluția atacată soluția
de neîncepere a urmăririi penale pe considerentul inexistenței infracțiunii
imputate.
Împotriva acestei
sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie.
Analizând cauza prin
prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit disp. art. 385
6
alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat și va fi
respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum
rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea
urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive,
privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei
condiții negative, referitoare la inexistența cazurilor de împiedicare a
punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu
distincțiile arătate în norma anterior menționată.
În speța de față, nemulțumit
fiind de soluția dispusă de către intimat în cursul derulării procedurii
reglementată de disp. art. 399 C. proc. pen. într-o cauză privind pe petent și
conferind conotații penale activității profesionale a acestuia, petentul a
formulat plângere penală.
Cu respectarea dispozițiilor art.
224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, procurorul a efectuat
verificările apreciate ca utile cauzei și, motivat, a concluzionat în sensul că
în cauză este incident cazul de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii
penale prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel că s-a dispus soluția
de neîncepere a urmăririi penale.
Din verificarea actelor dosarului
se constată că soluția dispusă este legală și temeinică. Se reține în acest
sens că activitatea de jurisdicție desfășurată de magistrat, care presupune
interpretarea și aplicarea legii și, ca act final, dispunerea unor soluții sau
măsuri, chiar dacă acestea au nemulțumit partea, nu poate constitui, prin ea
însăși, infracțiune, în absența dovedirii îndeplinirii condițiilor privind
conținutul constitutiv al acesteia.
În speță, intimatul s-a limitat
la a-și exercita funcția și atribuțiile de serviciu cu respectarea prevederilor
legale, acțiunile sale neputând fi circumscrise, după cum pretinde petentul,
sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a
acesteia.
Nemulțumirile referitoare la
soluția propusă de către magistrat se impuneau a fi invocate în fața instanței
investită cu soluționarea cererii de revizuire formulată de către petent,
aceasta fiind unica modalitate aptă a conduce, eventual, la pronunțarea unei
soluții în sensul urmărit de petent, formulării apărărilor relevate în cadrul
procesual legal, neputându-i-se substitui formularea de plângeri penale, care,
de altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte. A accepta o soluție
contrară echivalează cu o adăugare la lege, prin reglementarea unei căi de atac
ce excede celor expres și limitativ reglementate de legea procesuală, soluție
ce nu poate fi primită.
Se reține, așadar că în mod
legal, temeinic și riguros motivat procurorul, pe baza actelor premergătoare
efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen. a dispus față de intimat soluția de
netrimitere în judecată contestată de către petent, deoarece infracțiunea
reclamată nu există în materialitatea sa, activitatea profesională a
intimatului necircumscriindu-se niciunei forme de ilicit.
Analizând hotărârea recurată se
constată că prima instanță a dat o evaluare proprie materialului dosarului,
plângerii petentei și rezoluției atacate, potrivit dispozițiilor art. 278
1
alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și
riguros motivată.
Pentru considerentele ce preced,
în temeiul dispozițiilor art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,
recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând și dispozițiile art. 192
alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de petentul M.C.V. împotriva sentinței nr. 1481 din
4 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,
în dosarul nr. 458/42/2010.
Obligă recurentul
petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată,
în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2011.