ÎCCJ, Decizia nr. 345/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 345/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 20 iunie 2011

Asupra recursului de

față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin sentința nr. 1459

din 27 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul M.C.V.

împotriva rezoluției nr. 113/P/2010 din 22 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică; a fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la

plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin rezoluția nr.

113/P/2010 din 22 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, s-a dispus, în

temeiul art. 228 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale față de magistratul T.L.M., procuror general

al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 264 C. pen. și art. 249 C.

pen.

În considerentele

acestei rezoluții, s-au reținut următoarele:

Prin ordonanța nr.

124/P/2009 din 21 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție Serviciul Teritorial

Ploiești, s-a dispus disjungerea cauzei privind săvârșirea de către magistratul

T.L.M., procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, a

infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 264 C. pen. și art. 249 C.

pen. și declinarea competenței de soluționare în favoarea Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică.

Cercetările în cauză

au avut la bază plângerea penală formulată de petiționarul M.C.V. împotriva

procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești – T.L.M.

privind săvârșirea de către acesta a infracțiunilor prevăzute de art. 257 C.

pen., art. 264 C. pen. și art. 249 C. pen.

În cuprinsul

plângerii se arăta că prin referatul nr. 1239/II/6/2009 din 22 octombrie 2009,

procurorul în cauză solicitase respingerea cererii de revizuire pe care o

formulase în dosarul nr. 936/42/09/F, cu termen la 10 decembrie 2009; plângerea

penală conținea și o prezentare a dosarelor penale a căror soluționare îl

nemulțumea.

Pe baza verificărilor

efectuate s-a stabilit că, după pronunțarea soluțiilor în dosarele în care avea

calitatea de parte, petiționarul formulase o serie de plângeri penale împotriva

polițiștilor, procurorilor și judecătorilor care au instrumentat respectivele

cauze; plângerile astfel formulate au fost soluționate fie prin neînceperea

urmăririi penale, fie prin clasare, reținându-se lipsa lor de temeinicie.

Totodată, s-a

constatat că în lucrarea înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție Serviciul Teritorial

Ploiești sub nr. 257/VIII/1/2007, M.A., fratele petiționarului M.C.V., a depus

o decizie de încadrare a petiționarului în gradul II de handicap, din care

rezulta că cel din urmă a fost diagnosticat de Comisia Superioară de Expertiză Medicală

a Persoanelor cu Handicap cu „Tulburare ORG de personalitate de tip polimorf AO

– Calncom CR – Simplu – Cod handicap 5, necesită protecție specială și

beneficiază de prevederile Legii nr. 519/2002 art. 19 alin. (1)”.

De asemenea, s-a

reținut că prin ordonanța nr. 124/P/2009 din 21 ianuarie 2010 emisă de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticorupție Serviciul Teritorial Ploiești se dispusese neînceperea urmăririi

penale față de magistratul T.L.M., sub aspectul infracțiunii prevăzută de art.

257 C. pen., pe motiv că fapta reclamată nu se săvârșise în realitate și

declinarea competenței de soluționare în favoarea Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică

pentru efectuarea de cercetări sub aspectul celorlalte infracțiuni menționate

în plângerea penală.

Cauza disjunsă a

format obiectul dosarului penal nr. 113/P/2010.

În urma actelor

premergătoare efectuate, procurorul de caz a constatat că procurorul T.L.M. nu

a săvârșit nicio faptă prevăzută de legea penală, lipsind orice indicii privind

exercitarea abuzivă a funcției ori producerea vreunei vătămări în interesele

legale ale petiționarului, prin pretinsul comportament inadecvat al

magistratului.

Totodată, s-a

apreciat că nici din perspectiva laturii subiective a infracțiunii reclamate nu

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, termenul „cu știință” excluzând

culpa și implicând cunoașterea de către funcționar a caracterului

necorespunzător al exercitării atribuțiilor de serviciu și urmărirea sau

acceptarea că, prin aceasta, se ajunge la vătămarea intereselor legale ale unei

persoane.

Concluzionând,

procurorul de caz a constatat că nu au fost încălcate interesele legale ale

petiționarului, că au fost respectate principiile constituționale și drepturile

procedurale ale petiționarului, magistratul reclamat manifestând imparțialitate

în cauzele cu care a fost învestit.

Ca urmare, în temeiul

dispozițiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen. a fost dispusă soluția de

neurmărire penală.

Plângerea formulată

de petiționar, conform art. 278 C. proc. pen., a fost respinsă prin rezoluția

10342/2609/II/2/2010 din 21 iunie 2010 a procurorului șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție.

Nemulțumit de

soluțiile adoptate la nivelul Ministerului Public, petiționarul a formulat

plângere la instanță.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 5794/1/2010

din 30 iunie 2010.

Analizând plângerea

formulată, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, prima instanță a constatat

că aceasta este nefondată.

S-a argumentat că

soluția de neurmărire penală adoptată în cauză față de intimatul magistrat T.L.M.

s-a întemeiat pe constatarea că acesta nu săvârșise, în circumstanțele

menționate în plângere, niciuna dintre faptele de care era acuzat și,

într-adevăr, din actele existente la dosar și care constituie acte

premergătoare începerii urmăririi penale, nu a rezultat existența unor acte sau

fapte săvârșite de către intimat, cărora să le fie conferită semnificația

juridică a elementului material al infracțiunilor de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor, favorizarea infractorului sau neglijență în serviciu,

reclamate de petiționar, întrucât intimatul, în calitatea sa de magistrat, și-a

îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile de serviciu, fără a cauza o

vătămare intereselor legale ale unei persoane și fără a da ajutor unui

infractor.

S-a reținut că pentru

a săvârși infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, este

necesar ca funcționarul public să fi omis să îndeplinească un act ce intră în

atribuțiile sale de serviciu ori să-l îndeplinească în mod defectuos. De

asemenea, este necesar ca inacțiunea sau acțiunea care constituie elementul

material al faptei și care a produs vătămări intereselor legale ale unei

persoane să fie săvârșite cu vinovăție, ceea ce înseamnă că făptuitorul, cu

voință, a efectuat acțiunea ori a rămas în pasivitate, și-a dat seama că

acțiunea sau inacțiunea cauzează o vătămare, rezultat pe care l-a urmărit sau a

acceptat producerea lui.

Pe de altă parte,

constituie infracțiunea de neglijență în serviciu, conform art. 249 C. pen.,

încălcarea din culpă, de către un funcționar public, a unei îndatoriri de

serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă,

dacă s-a creat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituții

de stat ori al unei alte unități din cele prevăzute în art. 145 sau o pagubă

patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă a intereselor legale ale unei

persoane.

Raportând conținutul

infracțiunilor anterior prezentate la activitatea desfășurată de magistratul T.L.M.

prima instanță a reținut că acesta a efectuat actele procedurale și a luat

măsuri procesuale care se impuneau în rezolvarea cauzelor cu care a fost

învestit, în temeiul funcției pe care o îndeplinea, cu respectarea principiilor

de stabilitate și autonomie, potrivit convingerii și probelor administrate,

activitatea desfășurată de magistratul T.L.M. care a întocmit referatul nr.

1239/II/6/2009 din 22 octombrie 2009, prin care a solicitat respingerea cererii

de revizuire formulată de petiționar și a dat soluții de respingere, ca

neîntemeiate, a plângerilor formulate de acesta împotriva rezoluțiilor de

neîncepere a urmăririi penale date în numeroasele plângeri penale formulate de

petiționar împotriva polițiștilor, procurorilor și judecătorilor care au

instrumentat diferite cauze în care acesta a avut calitate de persoană

vătămată, nu constituie indicii în sensul săvârșirii vreuneia dintre

infracțiunile reclamate de petiționar.

S-a constatat că

argumentele intimatului procuror expuse în soluțiile date, interpretarea

probelor și temeiurile avute în vedere la adoptarea soluțiilor sunt rezultatul

aprecierii personale a probelor administrate în respectivele cauze, iar

împrejurarea că acestea nu au fost în favoarea petiționarului nu poate

constitui motiv pertinent și suficient pentru angajarea răspunderii penale.

Pronunțarea unei

soluții care nemulțumește una din părți nu este prin ea însăși o faptă abuzivă,

iar cum în legătură cu această cauză, nu există niciun indiciu că magistratul

reclamat de petiționar, și-a încălcat cu rea-credință atribuțiile de serviciu,

pentru a cauza o vătămare intereselor legale ale petiționarului, rezultă că

fapta de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor nu există.

De asemenea, s-a

apreciat că nu se poate reține în sarcina magistratului intimat nici săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art. 264 C. pen., în condițiile inexistenței vreunui

ajutor dat unui infractor, fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul

săvârșirii infracțiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală,

judecata sau executarea pedepsei, ori pentru a asigura infractorului folosul

sau produsul infracțiunii, simpla împrejurare că soluțiile date de magistratul

procuror T.L.M. sunt nefavorabile petiționarului, nefiind de natură să

declanșeze procesul penal.

Totodată s-a reținut

că în plângerea penală formulată, petiționarul nu a invocat încălcări concrete

ale legii, fapte concrete de abuz în serviciu, neglijență în serviciu sau acte

certe de favorizare, distinct pentru fiecare cauză în parte și mijloacele de

probă cu care înțelege să-și probeze acuzațiile, susținerile sale având

caracter generic și fiind expresia nemulțumirii unei persoane care nu a primit

satisfacția dorită în fața organelor judiciare (parchet și instanță de

judecată), lipsind un minim de indicii care să poată forma convingerea

organului de urmărire penală că poate începe urmărirea penală, soluția adoptată

de procuror fiind apreciată ca temeinică și legală.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul; recursul nu a fost

motivat.

Analizând cauza sub

toate aspectele, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. se

constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce

urmează.

Astfel după cum

rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea

urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive, a

existenței de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții

negative, a inexistenței cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a

acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile prevăzute

de norma precitată.

În cauza de față, cu

respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., procurorul a dispus

efectuarea actelor premergătoare apreciate ca utile cauzei și motivat, a

constatat că faptele imputate intimatului procuror nu există în materialitatea

lor.

Într-adevăr, astfel

după cum rezultă din actele dosarului, nemulțumirile petentului au avut ca

origine soluțiile dispuse de către intimatul procuror în cauze pe care le-a

instrumentat și în care petentul a fost parte.

Totodată, se constată

că intimatul procuror s-a limitat la a-și exercita legal prerogativele

specifice funcției deținute, activitatea judiciară neputând să constituie, prin

ea însăși, infracțiune, ci, dimpotrivă, o expresie a normalei desfășurări a

atribuțiilor de serviciu de către magistrat. Așadar, în mod just s-a apreciat

de către procuror și de către prima instanță că faptele reclamate de petent nu

există în materialitatea lor, deoarece legala exercitare a prerogativelor

funcției, chiar finalizată cu dispunerea unei soluții nemulțumitoare pentru

parte, nu poate constitui temei pentru angajarea răspunderii penale.

Astfel, se constată

că nemulțumirea subiectivă și nedovedită a petentului față de soluțiile legal

dispuse de procuror trebuia exprimată pe calea parcurgerii procedurii de

contestare a soluțiilor procurorului, potrivit art. 278 C. proc. pen., sau prin

formularea apărărilor apreciate ca pertinente în fața instanței învestită cu

soluționarea cererii de revizuire, urmare formulării și înaintării referatului

procurorului potrivit art. 399 C. proc. pen., proceduri legale care nu pot fi

completate și nici înlocuite de formularea plângerii penale, instituție

juridică distinctă și cu finalitate diferită de cea urmărită în realitate de petent,

respectiv cea a modificării soluțiilor dispuse de magistrat.

Se reține, totodată,

că prima instanță în soluționarea plângerii petentului a dat o evaluare proprie

justă, potrivit art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., actelor

dosarului, rezoluției contestate și plângerii formulate, hotărârea pronunțată

fiind legală, temeinică și riguros motivată, apreciindu-se în mod just că se

impune menținerea soluției de neîncepere a urmăririi penale dispusă față de

intimat.

Pentru considerente

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct.1 lit. b) C.

proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul M.C.V. împotriva sentinței nr. 1459 din

27 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 5794/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 20 iunie 2011