ÎCCJ, Decizia nr. 345/2011

Ședința publică de la 20 iunie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 1459 din 27 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul M.C.V. împotriva rezoluției nr. 113/P/2010 din 22 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică; a fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin rezoluția nr. 113/P/2010 din 22 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) C. proc.

pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de magistratul T.L.M., procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 264 C. pen. și art. 249 C. pen. În considerentele acestei rezoluții, s-au reținut următoarele: Prin ordonanța nr. 124/P/2009 din 21 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție Serviciul Teritorial Ploiești, s-a dispus disjungerea cauzei privind săvârșirea de către magistratul T.L.M., procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, a infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 264 C. pen.

și art. 249 C. pen. și declinarea competenței de soluționare în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică. Cercetările în cauză au avut la bază plângerea penală formulată de petiționarul M.C.V. împotriva procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești – T.L.M. privind săvârșirea de către acesta a infracțiunilor prevăzute de art. 257 C. pen., art. 264 C. pen. și art. 249 C. pen. În cuprinsul plângerii se arăta că prin referatul nr. 1239/II/6/2009 din 22 octombrie 2009, procurorul în cauză solicitase respingerea cererii de revizuire pe care o formulase în dosarul nr. 936/42/09/F, cu termen la 10 decembrie 2009; plângerea penală conținea și o prezentare a dosarelor penale a căror soluționare îl nemulțumea.

Pe baza verificărilor efectuate s-a stabilit că, după pronunțarea soluțiilor în dosarele în care avea calitatea de parte, petiționarul formulase o serie de plângeri penale împotriva polițiștilor, procurorilor și judecătorilor care au instrumentat respectivele cauze; plângerile astfel formulate au fost soluționate fie prin neînceperea urmăririi penale, fie prin clasare, reținându-se lipsa lor de temeinicie.

Totodată, s-a constatat că în lucrarea înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție Serviciul Teritorial Ploiești sub nr. 257/VIII/1/2007, M.A., fratele petiționarului M.C.V., a depus o decizie de încadrare a petiționarului în gradul II de handicap, din care rezulta că cel din urmă a fost diagnosticat de Comisia Superioară de Expertiză Medicală a Persoanelor cu Handicap cu „Tulburare ORG de personalitate de tip polimorf AO – Calncom CR – Simplu – Cod handicap 5, necesită protecție specială și beneficiază de prevederile Legii nr. 519/2002 art. 19 alin. (1)”.

De asemenea, s-a reținut că prin ordonanța nr. 124/P/2009 din 21 ianuarie 2010 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție Serviciul Teritorial Ploiești se dispusese neînceperea urmăririi penale față de magistratul T.L.M., sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 257 C. pen., pe motiv că fapta reclamată nu se săvârșise în realitate și declinarea competenței de soluționare în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică pentru efectuarea de cercetări sub aspectul celorlalte infracțiuni menționate în plângerea penală. Cauza disjunsă a format obiectul dosarului penal nr. 113/P/2010.

În urma actelor premergătoare efectuate, procurorul de caz a constatat că procurorul T.L.M. nu a săvârșit nicio faptă prevăzută de legea penală, lipsind orice indicii privind exercitarea abuzivă a funcției ori producerea vreunei vătămări în interesele legale ale petiționarului, prin pretinsul comportament inadecvat al magistratului. Totodată, s-a apreciat că nici din perspectiva laturii subiective a infracțiunii reclamate nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, termenul „cu știință” excluzând culpa și implicând cunoașterea de către funcționar a caracterului necorespunzător al exercitării atribuțiilor de serviciu și urmărirea sau acceptarea că, prin aceasta, se ajunge la vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

Concluzionând, procurorul de caz a constatat că nu au fost încălcate interesele legale ale petiționarului, că au fost respectate principiile constituționale și drepturile procedurale ale petiționarului, magistratul reclamat manifestând imparțialitate în cauzele cu care a fost învestit. Ca urmare, în temeiul dispozițiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen. a fost dispusă soluția de neurmărire penală. Plângerea formulată de petiționar, conform art. 278 C. proc. pen., a fost respinsă prin rezoluția 10342/2609/II/2/2010 din 21 iunie 2010 a procurorului șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Nemulțumit de soluțiile adoptate la nivelul Ministerului Public, petiționarul a formulat plângere la instanță.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 5794/1/2010 din 30 iunie 2010. Analizând plângerea formulată, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, prima instanță a constatat că aceasta este nefondată. S-a argumentat că soluția de neurmărire penală adoptată în cauză față de intimatul magistrat T.L.M.

s-a întemeiat pe constatarea că acesta nu săvârșise, în circumstanțele menționate în plângere, niciuna dintre faptele de care era acuzat și, într-adevăr, din actele existente la dosar și care constituie acte premergătoare începerii urmăririi penale, nu a rezultat existența unor acte sau fapte săvârșite de către intimat, cărora să le fie conferită semnificația juridică a elementului material al infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului sau neglijență în serviciu, reclamate de petiționar, întrucât intimatul, în calitatea sa de magistrat, și-a îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile de serviciu, fără a cauza o vătămare intereselor legale ale unei persoane și fără a da ajutor unui infractor.

S-a reținut că pentru a săvârși infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, este necesar ca funcționarul public să fi omis să îndeplinească un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu ori să-l îndeplinească în mod defectuos. De asemenea, este necesar ca inacțiunea sau acțiunea care constituie elementul material al faptei și care a produs vătămări intereselor legale ale unei persoane să fie săvârșite cu vinovăție, ceea ce înseamnă că făptuitorul, cu voință, a efectuat acțiunea ori a rămas în pasivitate, și-a dat seama că acțiunea sau inacțiunea cauzează o vătămare, rezultat pe care l-a urmărit sau a acceptat producerea lui.

Pe de altă parte, constituie infracțiunea de neglijență în serviciu, conform art. 249 C. pen., încălcarea din culpă, de către un funcționar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a creat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituții de stat ori al unei alte unități din cele prevăzute în art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă a intereselor legale ale unei persoane. Raportând conținutul infracțiunilor anterior prezentate la activitatea desfășurată de magistratul T.L.M. prima instanță a reținut că acesta a efectuat actele procedurale și a luat măsuri procesuale care se impuneau în rezolvarea cauzelor cu care a fost învestit, în temeiul funcției pe care o îndeplinea, cu respectarea principiilor de stabilitate și autonomie, potrivit convingerii și probelor administrate, activitatea desfășurată de magistratul T.L.M.

care a întocmit referatul nr. 1239/II/6/2009 din 22 octombrie 2009, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire formulată de petiționar și a dat soluții de respingere, ca neîntemeiate, a plângerilor formulate de acesta împotriva rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale date în numeroasele plângeri penale formulate de petiționar împotriva polițiștilor, procurorilor și judecătorilor care au instrumentat diferite cauze în care acesta a avut calitate de persoană vătămată, nu constituie indicii în sensul săvârșirii vreuneia dintre infracțiunile reclamate de petiționar. S-a constatat că argumentele intimatului procuror expuse în soluțiile date, interpretarea probelor și temeiurile avute în vedere la adoptarea soluțiilor sunt rezultatul aprecierii personale a probelor administrate în respectivele cauze, iar împrejurarea că acestea nu au fost în favoarea petiționarului nu poate constitui motiv pertinent și suficient pentru angajarea răspunderii penale.

Pronunțarea unei soluții care nemulțumește una din părți nu este prin ea însăși o faptă abuzivă, iar cum în legătură cu această cauză, nu există niciun indiciu că magistratul reclamat de petiționar, și-a încălcat cu rea-credință atribuțiile de serviciu, pentru a cauza o vătămare intereselor legale ale petiționarului, rezultă că fapta de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor nu există. De asemenea, s-a apreciat că nu se poate reține în sarcina magistratului intimat nici săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 264 C. pen., în condițiile inexistenței vreunui ajutor dat unui infractor, fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii, simpla împrejurare că soluțiile date de magistratul procuror T.L.M.

sunt nefavorabile petiționarului, nefiind de natură să declanșeze procesul penal. Totodată s-a reținut că în plângerea penală formulată, petiționarul nu a invocat încălcări concrete ale legii, fapte concrete de abuz în serviciu, neglijență în serviciu sau acte certe de favorizare, distinct pentru fiecare cauză în parte și mijloacele de probă cu care înțelege să-și probeze acuzațiile, susținerile sale având caracter generic și fiind expresia nemulțumirii unei persoane care nu a primit satisfacția dorită în fața organelor judiciare (parchet și instanță de judecată), lipsind un minim de indicii care să poată forma convingerea organului de urmărire penală că poate începe urmărirea penală, soluția adoptată de procuror fiind apreciată ca temeinică și legală.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul; recursul nu a fost motivat. Analizând cauza sub toate aspectele, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive, a existenței de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, a inexistenței cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile prevăzute de norma precitată. În cauza de față, cu respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc.

pen., procurorul a dispus efectuarea actelor premergătoare apreciate ca utile cauzei și motivat, a constatat că faptele imputate intimatului procuror nu există în materialitatea lor. Într-adevăr, astfel după cum rezultă din actele dosarului, nemulțumirile petentului au avut ca origine soluțiile dispuse de către intimatul procuror în cauze pe care le-a instrumentat și în care petentul a fost parte. Totodată, se constată că intimatul procuror s-a limitat la a-și exercita legal prerogativele specifice funcției deținute, activitatea judiciară neputând să constituie, prin ea însăși, infracțiune, ci, dimpotrivă, o expresie a normalei desfășurări a atribuțiilor de serviciu de către magistrat.

Așadar, în mod just s-a apreciat de către procuror și de către prima instanță că faptele reclamate de petent nu există în materialitatea lor, deoarece legala exercitare a prerogativelor funcției, chiar finalizată cu dispunerea unei soluții nemulțumitoare pentru parte, nu poate constitui temei pentru angajarea răspunderii penale. Astfel, se constată că nemulțumirea subiectivă și nedovedită a petentului față de soluțiile legal dispuse de procuror trebuia exprimată pe calea parcurgerii procedurii de contestare a soluțiilor procurorului, potrivit art. 278 C. proc. pen., sau prin formularea apărărilor apreciate ca pertinente în fața instanței învestită cu soluționarea cererii de revizuire, urmare formulării și înaintării referatului procurorului potrivit art. 399 C. proc.

pen., proceduri legale care nu pot fi completate și nici înlocuite de formularea plângerii penale, instituție juridică distinctă și cu finalitate diferită de cea urmărită în realitate de petent, respectiv cea a modificării soluțiilor dispuse de magistrat. Se reține, totodată, că prima instanță în soluționarea plângerii petentului a dat o evaluare proprie justă, potrivit art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., actelor dosarului, rezoluției contestate și plângerii formulate, hotărârea pronunțată fiind legală, temeinică și riguros motivată, apreciindu-se în mod just că se impune menținerea soluției de neîncepere a urmăririi penale dispusă față de intimat. Pentru considerente ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct.1 lit. b) C. proc.

pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul M.C.V. împotriva sentinței nr. 1459 din 27 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 5794/1/2010. Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 iunie 2011