ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4285/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr.

937 din 23 februarie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat

competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta A.N.I.F. RA, sucursala

teritorială Argeș-Buzău, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.S.C., în

favoarea

Tribunalului București, secția a

IX-a de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această soluție

instanța de fond a reținut faptul că reclamanta a contestat decizia pârâtei,

prin care i-a fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată pentru suma

totală de 23.025 lei, reprezentând taxă pe valoarea adăugată aferentă

achiziției de bunuri și servicii necesare pentru realizarea activităților de

exploatare, cuprinsă pe cheltuieli în decontul justificativ pentru utilizarea

subvențiilor de la bugetul de stat pe lunile ianuarie

2009, respectiv februarie 2009, respinsă la avizare.

Având în vedere dispozițiile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora în soluționarea cauzelor

având ca obiect taxe și impozite competența se stabilește atât în funcție de

cuantumul taxelor contestate, cât și de calitatea de autoritate publică

centrală sau locală a unei părți, precum și faptul că în cauză cuantumul total

al sumelor contestate este sub 500.000 lei,

Curtea

a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența

de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a de contencios

administrativ și fiscal.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta A.N.A.F.

– D.G.S.C. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de recurs formulate,

recurenta a arătat că prin acțiunea reclamantei aceasta a contestat Decizia nr.

184 din 29 mai 2010 emisă de A.N.A.F. - D.G.S.C. și, întrucât actul contestat

este un act administrativ emis de un organ de specialitate al administrației

publice centrale, a solicitat să se constate că potrivit dispozițiilor

art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr.

554/2004, cu modificările și completările

ulterioare și art. 3 pct. 1 C.

proc. civ., instanța competentă să soluționeze cererea este Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Examinând sentința atacată, în

raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare.

Contenciosul administrativ este

definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca

fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios

administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel

puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie

din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul

acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim,

astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii

judiciare.

Actul administrativ este actul

unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în

vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând

sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a instanței de

contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în

fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 reglementează competența materială a instanței de contencios

administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură

civilă, în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul

sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

Astfel, pe de o parte, se distinge

între actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale

și județene (litigii ce sunt date în competența tribunalelor

administrativ-fiscale) și acte administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice centrale (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel).

Pe de altă parte, legea distinge

între actele administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii

vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei (litigii ce

sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte

administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei (litigii ce sunt

date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților

de apel).

Înalta Curte are în vedere faptul că

în cauza de față decizia contestată vizează suma de 23.025 lei, reținând astfel

că obiectul prezentului litigiu privește un act administrativ fiscal, iar

valoarea cererii se situează sub pragul sumei de 500.000 lei prevăzut de textul

de lege sus citat.

Deoarece în speță, cuantumul total

al sumelor contestate nu depășește suma de 500.000 lei, potrivit dispozițiilor

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența

de soluționare în primă instanță a litigiului

se stabilește,

prin raportare exclusiv la criteriul valoric,

în

raport de cuantumul sumei la care se referă actele contestate

(inferior valorii de 500.000 lei), în favoarea tribunalelor administrativ

fiscale.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că în mod corect a stabilit instanța de fond că în pricina de față competența

judecării cauzei în primă instanță aparține Tribunalului București, secția a

IX-a de contencios administrativ și fiscal.

Pentru considerentele arătate și în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza II-a C. proc. civ., coroborat cu

art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.N.A.F. – D.G.S.C.

împotriva sentinței civile nr. 937 din 23 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13

octombrie 2010.