ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 562/2012

Ședința publică de la 9 februarie 2012 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 12509 din 4 noiembrie 2009, pronunțată în dosarul nr. 42794/3/2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis cererea reclamantei SC D.D.C. SRL formulată în contradictoriu cu pârâta SC M.B.L.C. SRL, a dispus rezilierea contractului nr. 300 din 28 noiembrie 2007 din culpa pârâtei, pe care a obligat-o să plătească reclamantei suma de 28.498,29 lei daune interese, cu dobândă curgând de la pronunțarea hotărârii. Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea reconvențională formulată de SC M.B.L.C. SRL, ca neîntemeiată, și a fost obligată această pârâtă și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.747,2 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța fondului a reținut că spațiul nu a fost folosit comercial de către reclamantă deoarece pârâta nu și-a dat acordul pentru înființarea unui punct de lucru. A apreciat Tribunalul că pârâta reclamantă nu poate pretinde cei 2600 Euro atât timp cât nu și-a îndeplinit toate obligațiile sale, una fiind aceea de a pune la dispoziție un spațiu destinat activității menționate în contract. S-a considerat că pârâta a fost în culpă, că activitatea prevăzută de părți nu a mai început, iar obligația reclamantei de a achita 2600 Euro este fără cauză. Cu referire la pretențiile bănești ale reclamantei D.D., instanța a apreciat că aceasta este îndreptățită să recupereze investițiile realizate dovedite, cu titlu de daune interese.

A considerat tribunalul că au fost probate cheltuielile făcute de reclamantă constând în sumele achitate în baza facturilor semnate, ce se coroborează cu contractele nr. 30, nr. 3794, nr. 8037 și contractul nr. F1000 din 28 februarie 2008, în cuantum total de 28.498,29 lei. În ceea ce privește cererea reconvențională, judecătorul fondului a considerat că pârâta reclamantă nu poate fi îndreptățită la a cere rezilierea și nici daune deoarece este partea care nu și-a îndeplinit obligația de a asigura în mod continuu spațiul până la realizarea magazinului de confecții. Împotriva acestei hotărâri au formulat apel ambele părți. Prin decizia comercială nr. 317 din 8 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis apelul formulat de apelanta SC D.D.

SRL împotriva sentinței comerciale nr. 12509 din 04 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 42794/3/2008. A schimbat în parte sentința atacată în sensul că a obligat pârâta-reclamantă S.C. M.B.L.C. SRL la plata către reclamanta pârâtă a sumei de 108.252,86 lei daune interese, precum și la plata dobânzii legale calculată asupra acestei sume de la data sentinței atacate. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A respins apelul formulat de pârâta-reclamantă S.C. M.B.L.C. SRL împotriva sentinței comerciale nr. 12509 din 04 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 42794/3/2008 , ca nefondat.

A obligat apelanta S.C. M.B.L.C. SRL la plata către S.C. D.D.C. SRL a sumei de 5.442,29 lei cheltuieli de judecată fond și apel. Pentru a hotărî astfel instanța de apel a reținut în ceea ce privește apelul reclamantei pârâte S.C. D.D.C. SRL că j udecătorul fondului a făcut o corectă apreciere a probatoriului administrat în cauză, în sensul reținerii culpei pârâtei-reclamante SC M.B.L.C. SRL, care nu a asigurat SC D.D. folosința liniștită a spațiului pe o perioadă de 5 ani. În considerarea probatoriului administrat în cadrul apelului, în condițiile art. 1169 C. civ., Curtea a apreciat că apelanta reclamantă-pârâtă a dovedit cheltuieli făcute în directă legătură cu amenajarea spațiului din București, în cuantum de 108.252,86 lei, iar nu doar în cuantum de 28.498,29 lei, așa cum a stabilit instanța fondului.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat SC M.B.L.C. SRL la plata cheltuielilor de judecată în fond și apel în cuantum de 5442,29 lei, reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar calculate prin raportare la cuantumul pretențiilor admise, precum și parte onorariu expert suportată de apelanta reclamantă SC D.D.C. SRL. În ceea ce privește apelul pârâtei-reclamante SC M.B.L.C. SRL instanța de apel a reținut că, clauzele cuprinse în anexa contractului prevedeau o perioadă de grație de trei luni în favoarea SC D.D.C. SRL în ceea ce privește plata către SC M.B.L.C. SRL a sumei de 2600 Euro și TVA, cu scopul de a permite SC D.D.C. SRL să amenajeze spațiul în scopul exploatării acestuia potrivit destinației convenite.

Curtea a reținut și împrejurarea că obligația SC M.B.L.C. SRL de a asigura folosința comercială a spațiului pe durata convenită presupunea și eliberarea unui acord scris societății D.D.C. SRL pentru deschiderea punctului de lucru, obligație prevăzută expres de contract, dar care nu a fost îndeplinită de către apelantă. În aceste condiții, în lipsa complinirii cerințelor legale pentru desfășurarea activității comerciale avute în vedere de obiectul convenției, împrejurarea că SC D.D.C. SRL nu a achitat după perioada de grație suma convenită nu reprezintă motiv de desființare a convenției, prin raportare la dispozițiile art. 1021 C. civ.; acțiunea în rezoluțiune a contractului poate fi intentată numai de partea care a executat contractul, situație în care SC M.B.L.C.

SRL nu se regăsește. Cu referire la argumentele apelantei în legătură cu modul în care instanța a înțeles să soluționeze pretențiile sale bănești, Curtea a avut în vedere considerentele anterior expuse, în sensul că obligația SC D.D.C. SRL de a achita lunar 2600 de Euro își avea izvorul în obligația corelativă a apelantei SC M.B.L.C. SRL de a asigura folosința comercială a spațiului. Curtea a apreciat că în strânsă legătură cu împrejurarea potrivit căreia SC D.D.C. SRL s-a angajat să suporte cheltuielile legate de amenajarea spațiului se află perspectiva garantată de apelantă de a asigura folosința spațiului pe o durată de 5 ani. Imposibilitatea reclamantei de a-și recupera prin amortizare investițiile efectuate este rezultatul direct al faptului că apelanta nu a asigurat SC D.D.

folosința comercială a spațiului, deci a nerespectării obligațiilor contractuale asumate de pârâtă. Nu au fost primite nici criticile apelantei privind lipsa dovezilor care să susțină cuantumul daunelor interese acordate, Curtea a constat că în cauză reclamanta a probat existența contractelor de amenajare a spațiului ale căror mențiuni se coroborează cu facturi emise în executarea acestora, însușite la plată prin semnare și ștampilare de către intimată ori achitate prin chitanțe și ordine de plată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC M.B.L.C. SRL, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului pârâtei și respingerea apelului reclamantei, și pe cale de consecință, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă și admiterea cererii reconvenționale formulată de pârâtă.

În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenta a susținut, în esență, următoarele: - Instanța de apel a schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al actului juridic. Obligația asumată de recurentă a fost aceea de a asigura folosința spațiului, iar nu folosința comercială, care depindea de amenajarea corespunzătoare a spațiului, asumată de către cealaltă parte. Nu se contestă că a fost asumată obligația de eliberare a acordului pentru înființarea punctului de lucru, dar această obligație nu este esențială . Nu se putea reține culpa pârâtei în neexecutarea obligațiilor sale. Instanța nu a acordat relevanță obligațiilor asumate de către reclamantă. A ceasta și-a asumat obligația de a plăti lunar suma de 2.600 Euro la care se adaugă TVA și de a suporta contravaloarea consumului de utilități în spațiu, obligații ce nu au fost executate de reclamantă deși a avut folosința spațiului pentru o perioadă de 6 luni.

Recurenta a renunțat la pretenția privind contravaloarea utilităților datorită dificultăților reale de a stabili la momentul desfășurării judecății a volumului utilităților consumate, însă în soluționarea cererii de reziliere recurenta a solicitat să se țină cont și de neîndeplinirea obligației de a suporta contravaloarea utilităților. Suficient era să fie analizat răspunsul reclamantei la interogatoriu pentru a stabili această neexecutare. Reclamanta a recunoscut că au fost consumate utilități în perioada în care spațiul s-a aflat în detenția sa și că nu a plătit recurentei nici o sumă pentru a acoperi contravaloarea acestora. Ca atare solicitarea de reziliere a contractului din culpa reclamantei este pe deplin întemeiată.

- În ceea ce privește pretențiile bănești ale reclamantei acestea sunt neîntemeiate. În primul rând neputându-se reține o neexecutare culpabilă în sarcina recurentei, nu se putea stabili obligația de plată a unor daune interese. În al doilea rând nu s-a dovedit legătura de cauzalitate între prejudiciu și pretinsa culpă a recurentei. Instanța a nesocotit dispozițiile art. 1086 C. civ. motivând în sensul imposibilității reclamantei de a-și recupera prin amortizare investițiile. Ceea ce eventual ar fi reprezentat o consecință a culpei recurentei în neexecutarea obligațiilor asumate ar fi fost imposibilitatea reclamantei de a obține profit. În al treilea rând nu ar fi putut fi pretinse decât daunele interese ce au fost prevăzute sau puteau fi prevăzute la încheierea contractului, instanța interpretând greșit dispozițiile art. 1085 C. civ.

- Susținerile reclamantei privind realizarea pe cheltuiala sa a lucrărilor la spațiul în discuție nu sunt dovedite prin probele administrate în cauză. Instanța reține contractele încheiate de reclamantă cu SC G.M.T. SRL, însă nu există nici o factură emisă de acest cocontractant; majoritatea contractelor încheiate cu terții nu precizează locul executării lucrărilor sau al livrării materialelor; nu sunt încheiate procese verbale de recepție a lucrărilor. În ce privește contractul nr. 264/2007 încheiat cu SC V.A.I.D. SRL instanța acceptă ca dovedite pretențiile bazate pe acesta fără nici o analiză. Contractul nr. 8037 din 11 martie 2008 și factura nr. 39/2008 au fost analizate cu superficialitate de instanțe.

Recursul este nefondat. Analizând motivele de recurs prin prisma dispozițiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de pârâtă. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit întrucât instanța și-a fundamentat soluția pe raportul juridic dintre părți născut ca urmare a încheierii contractului de asociere nr. 300 din 28 noiembrie 2007 și instanța s-a pronunțat în raport de acesta când a analizat obligațiile asumate de părți, neschimbând natura și înțelesul clauzelor contractuale care au fost interpretate conform voinței părților. În mod întemeiat instanța de apel a reținut că activitatea de vânzare a produselor vestimentare nu putea să se desfășoare în lipsa înregistrării punctului de lucru.

În lipsa complinirii cerințelor legale pentru desfășurarea activității comerciale avute în vedere de obiectul convenției, împrejurarea că reclamanta nu a achitat după perioada de grație suma convenită nu reprezintă motiv de desființare a convenției. Curtea a apreciat corect că obligația SC D.D.C. SRL de a achita lunar 2.600 Euro își avea izvorul în obligația corelativă a recurentei de a asigura folosința spațiului corespunzătoare scopului pentru care contractul a fost încheiat, folosință comercială care a fost împiedicată de lipsa eliberării acordului pentru înființarea punctului de lucru, iar mai târziu și de blocarea de către proprietar a accesului intimatei în spațiu. Instanța de apel a considerat legal că pârâta nu poate fi îndreptățită să ceară rezilierea contractului și nici daune deoarece este partea care nu și-a îndeplinit obligațiile asumate.

Față de starea de fapt stabilită necenzurabilă în recurs, instanța de apel a constatat corect că au fost îndeplinite condițiile legale pentru a se dispune rezilierea contractului nr. 300 din 28 noiembrie 2007 din culpa pârâtei și că reclamanta este îndreptățită să recupereze investițiile realizate, cu titlu de daune interese. Criticile concret formulate ce vizează stabilirea culpei în neîndeplinirea obligațiilor contractuale tind la reaprecierea situației de fapt prin reanalizarea probelor și a concludenței acestora încât nu pot face obiect de analiză în recurs. În considerarea situației de fapt stabilită instanța de apel a aplicat corect prevederile art. 1086 C. civ., art. 1085 C. civ., art. 1021 C. civ., art. 1169 C. civ.

apreciind că reclamanta este îndrituită la despăgubiri în condițiile în care pârâta nu a respectat în mod culpabil angajamentul de a asigura folosința spațiului pe o durată de 5 ani, deși reclamanta a suportat cheltuielile făcute în directă legătură cu amenajarea spațiului. Instanța de apel a analizat și apărările pârâtei și a apreciat corect că nu se justifică obligarea pârâtei la plata cu titlu de daune interese a cheltuielilor ce cu minimă diligență puteau fi evitate de reclamantă. Sub aspectul cuantumului daunelor interese acordate criticile tind la reaprecierea situației de fapt încât nu pot face obiect de analiză în recurs. Chiar și referirile la forța probantă ce trebuie acordată unor probe nu sunt susceptibile de a fi încadrate în vreunul din motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. Acestea se circumscriu aspectelor de netemeinicie iar nu de nelegalitate a hotărârii recurate încât nu pot fi cenzurate în recurs. Referitor la caracterul previzibil al daunelor-interese pretinse, în mod corect instanța de apel a reținut că apelanta a cunoscut necesitatea angajării unor cheltuieli importante pentru amenajarea spațiului în scopul funcționării sale ca și magazin de confecții de brand, motiv pentru care a acordat intimatei un termen de grație de 3 luni. În consecință, pentru considerentele expuse arătate se constată că hotărârea nu este afectată de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. M.B.L.C. SRL împotriva deciziei comerciale nr. 317 din 8 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2012.