ÎCCJ, Decizia nr. 370/2011

Ședința publică de la 20 iunie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 758 din 3 mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul B.G. împotriva încheierii nr.799 din 12 decembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 11027/1/2007. A fost obligat revizuentul la plata cheltuielilor judiciare. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin încheierea nr. 799 din 12 decembrie 2007, pronunțată în camera de consiliu, în dosarul nr. 11027/1/2007, Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 149 1 alin. (9) C. proc.

pen. a respins propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Secția de Combatere a Corupției, privind pe inculpații B.G., G.D. și C.E.. În baza art. 149 1 alin. (12) C. proc. pen., raportat la art. 146 alin. (11) 1 C. proc. pen. și art. 145 1 C. proc. pen., s-a luat față de inculpați, măsura obligării de a nu părăsi țara. Prin aceeași încheiere, instanța a dispus ca pe durata măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, inculpații să fie obligați: să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată ori de câte ori sunt chemați; să nu-și schimbe locuința fără încuviințarea organului judiciar care instrumentează cauza; să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme; să nu se apropie de martori, de coinculpați și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect.

Totodată, s-a atras atenția inculpaților asupra încălcării cu rea-credință a obligațiilor stabilite și a dispus să rămână în sarcina statului cheltuielile judiciare. Pentru a se dispune astfel, Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut că, în propunerea de arestare preventivă formulată cu privire la toți cei trei inculpați, pentru o perioadă de 29 de zile începând de la 12 decembrie 2007, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Secția de Combatere a Corupției a arătat, printre altele, că inculpatul B.G. era cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de influență prevăzute de art. 257 C. proc. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 26 C. proc.

pen. raportat la art. 6 1 din Legea nr. 78/2000, aflate în concurs real, prevăzut de art. 33 lit. a) C. pen. S-a argumentat, în esență, că exercitarea acțiunii penale față de inculpații mai sus menționați nu atrage de plano privarea de liberate a acestora și că îngrădirea libertății ar avea caracter ilicit în cauză, numai în situația în care s-ar periclita, în concret, ordinea publică și s-ar împiedica derularea procedurii judiciare, în speță constatându-se că de la data aducerii la cunoștința publicului a faptelor supuse procedurii judiciare, (demers ce nu se înscria în activitățile specifice urmăririi penale) și până la data soluționării propunerii de arestare preventivă, s-a scurs o bună perioadă de timp și nu s-au conturat elemente de fapt sau probe care să concretizeze pericolul pe care l-ar reprezenta pentru ordinea publică lăsarea în libertate a inculpaților și care ar justifica privarea de libertate a acestora.

Astfel, instanța a dispus respingerea propunerii de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Secția de Combatere a Corupției, privind pe cei trei inculpați, inclusiv pe inculpatul B.G. și a aplicat acestora măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara. La data de 10 februarie 2010, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a fost înregistrată sub nr. 1196/1/2010, cererea de revizuire formulată de revizuentul B.G., la care s-a anexat referatul întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție sub nr. 196/III-6/2010. Înalta Curte, astfel sesizată a constatat că cererea de revizuire formulată de revizuentul B.G.

este inadmisibilă. Examinând actele și lucrările cauzei, s-a reținut că încheierea nr. 799 din 12 decembrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, împotriva căreia a formulat cererea de revizuire revizuentul B.G. a rămas definitivă prin încheierea nr. 770 din 17 decembrie 2007 (prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție), pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători.

În cuprinsul referatului sub nr. 196/III-6/2010 la data de 8 februarie 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Secția Judiciară, a apreciat ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul B.G., întrucât aceasta era îndreptată împotriva unei hotărâri prin care nu a fost soluționat fondul cauzei, ci a fost soluționată propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Secția de Combatere a Corupției. Față de dispozițiile art. 393 C. proc.

pen., prima instanță a apreciat că sunt supuse revizuirii numai hotărârile judecătorești care conțin o rezolvare a fondului cauzei, deoarece prin revizuire se urmărește înlăturarea erorilor de fapt pe care le conțin hotărârile judecătorești, erori ce nu pot fi întâlnite decât în cazul hotărârilor care rezolvă fondul cauzei penale și care nu pot fi altfel înlăturate decât prin acest remediu procesual. Prin soluționarea fondului instanța rezolvă acțiunea penală, pronunțând o hotărâre de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal precum și acțiunea civilă alăturată raportului juridic de drept penal. Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, poate fi formulată doar în condițiile și în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 394 C. proc.

pen., singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale; dispozițiile procesual penale sunt de strictă interpretare, ele neputând fi extinse și cu privire la alte situații, iar extinderea acestei căi extraordinare de atac și cu privire la hotărâri prin care nu se rezolvă fondul cauzei ar însemna o nesocotire a prevederilor art. 129 din Legea fundamentală potrivit cu care „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”, așadar admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii, revenind astfel persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual penale, aceleași pentru toți subiecții de drept aflați în situații identice.

Totodată, s-a reținut că revizuentul a solicitat revizuirea unei hotărâri judecătorești care nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 393 C. proc. pen., în sensul pronunțării unei hotărâri de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal și fără a invoca critici care să poată fi încadrate în vreunul din cazurile de retractare prevăzute de art. 394 C. proc. pen., încheierea atacată necuprinzând o rezolvare a unui raport juridic de drept substanțial și nici a unui raport juridic de drept procesual principal, nerezolvând latura civilă și nici latura penală – în sensul prevăzut de art. 345 alin. (1) C. proc. pen., neputând fi supusă revizuirii. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat recurs revizuentul, criticând-o, astfel după cum rezultă din cuprinsul concluziilor scrise( fillele 10 – 11 dosar recurs) pentru neanalizarea cazului de revizuire prevăzut de art. 394 lit. c) C. proc.

pen. și a incidenței alin. 3 al aceluiași articol, având în vedere că prin stabilirea, prin încheierea atacată, a obligației de a nu părăsi țara au fost restricționate drepturi fundamentale ale revizuentului, ceea ce reprezintă o sancțiune penală, neverificarea caracterului fals al înscrisurilor invocate drept probe pentru restrângerea drepturilor fundamentale. Analizând cauza sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel, după cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 394 C. proc. pen., raportat la art. 393 C. proc. pen., hotărârile judecătorești definitive pot fi supuse revizuirii în măsura în care acestea au dat o soluționare fondului cauzei rezolvând raportul juridic de drept substanțial, formulându-se o soluție de condamnare, achitare sau de încetare a procesului penal.

Această concluzie rezultă și din interpretarea dispozițiilor art. 394 alin. (2) și alin. (3) C. proc. pen. care reprezintă reglementarea a două condiții în care pot fi invocate cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 lit. a), b), c) și d) C. proc. pen. Astfel, prin art. 394 alin. (2) C. proc. pen. se limitează invocarea primului caz de revizuire la situația când „pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, încetare a procesului penal ori de condamnare” iar prin art. 394 alin. (3) C. proc. pen. se prevede că motivele prevăzute de art. 394 lit. b), c), d) constituie cazuri de revizuire „dacă au dus la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice”.

Rezultă, așadar, caracterul inadmisibil al cererii de revizuire în situațiile în care hotărârea a cărei revizuire se solicită nu cuprinde o rezolvare a fondului. Se va reține, totodată că, în procedura soluționării unei propuneri de arestare preventivă instanța, prin hotărârea pronunțată, nu rezolvă fondul unui raport juridic de drept substanțial, soluțiile ce pot fi dispuse (în sensul aplicării, sau neaplicării unor măsuri preventive) neincluzând stabilirea vinovăției și nici a existenței faptei în accepțiunea art. 345 C. proc. pen. prin condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal față de persoana trimisă în judecată. Față de aspectele prezentate se va considera că soluția pronunțată de prima instanță asupra cererii de revizuire este justă, prin raportare la obiectul cererii și la motivele invocate.

Calea extraordinară de atac a revizuirii nu poate fi extinsă asupra hotărârilor judecătorești ce nu cuprind o soluție asupra fondului cauzei, față de specificul procedurii în care sunt pronunțate, deoarece a accepta o soluție contrară ar determina o încălcare gravă a dispozițiilor art. 129 din Constituție, ceea ce este inadmisibil. Criticile invocate în recurs sunt nefondate. Se constată, astfel, că atât cazul de revizuire reglementat de art. 394 lit. a) C. proc. pen., invocat în susținerea cererii de revizuire, cât și cel prevăzut de art. 394 lit. c) C. proc. pen., la care revizuentul a făcut referire în cuprinsul motivelor de recurs, devin incidente și pot fi invocate în mod eficient în condițiile în care calea extraordinară de atac se formulează împotriva unei hotărâri prin care s-a soluționat fondul cauzei, condiția menționată, ce rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 393 și a art. 394 C. proc.

pen., fiind aplicabilă cererilor de revizuire, indiferent de temeiul lor. Rezultă, așadar, că nu pot fi primite susținerile recurentului revizuent în sensul că prin hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat, prin măsura preventivă luată, revizuentului i s-a aplicat o sancțiune, deoarece măsurile preventive nu au acest caracter, ci se subsumează scopurilor reglementate de dispozițiile art. 136 C. proc. pen. În ceea ce privește critica referitoare la neverificarea de către prima instanță a caracterului fals al înscrisurilor ce au invocate ca probe la momentul luării față de revizuent a măsurii preventive restrictive de drepturi și neanalizarea cazului de revizuire reglementat de art. 394 lit. c) C. proc.

pen. se constată că și aceasta este nefondată, deoarece în mod just prima instanță a devoluat cauza și s-a pronunțat cu prioritate și în mod exclusiv cu privire la finele de neprimire al inadmisibilității cererii de revizuire, cerere care, după cum s-a arătat și anterior, nu putea avea ca obiect, indiferent de motivele pe care se întemeia, decât o hotărâre judecătoreasca ce dădea rezolvare fondului unui raport juridic de drept substanțial, condiție care, în cauza de față, nu era realizată. Pentru considerentele ce preced, constatându-se că hotărârea atacată este legală, temeinică și riguros motivată, dând o justă interpretare și aplicare prevederilor legale incidente, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., recursul declarat va fi respins ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul B.G. împotriva sentinței nr. 758 din 3 mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 1196/1/2010. Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 iunie 2011.