ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 714/2011

Asupra

recursurilor de față,

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele;

Prin încheierea de ședință din 25

ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția l-a penală, investită cu

soluționarea apelurilor declarate de inculpații B.S., M.G., O.D., A.C.V., M.l.F.

și SC R.C. SRL și de părțile - civile SC R.L. IFN și SC M.L. IFN și SC M.L. IFN

(România) împotriva sentinței penale nr. 846 din 6 decembrie 2010, pronunțată

de Tribunalul București, secția a ll-a penală, procedând la verificarea

legalității și temeiniciei arestării preventive a inculpaților B.S. (fiul lui C.

și V.) și M.G. (fiul lui I. și E.), a dispus, în baza art. 300

2

raportat la art. 160 lit. b) alin. (1) și (3) C. proc. pen., menținerea măsurii

arestării preventive a acestora.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că:

Prin rechizitoriul

nr. 168/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

D.N.A., s-a dispus trimiterea in judecata, în stare de arest preventive, a

inculpaților B.S. și M.G., pentru săvârșirea infracțiunilor de inițiere,

constituire a unui grup infracțional organizat în scopul obținerii directe de

beneficii financiare, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 și

înșelăciune cu consecințe deosebit de grave în formă continuată, prevăzută de art.

215 alin. (1), (2), (3) și (5) cu aplicarea art. 41 alin. (2) art. 33 lit. a)

și a art. 37 lit. a) C. pen., pentru inculpatul M.G.

Curtea a

constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen.,

existând la dosarul cauzei probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că

inculpații au săvârșit faptele pentru care au fost trimiși în judecată și

pentru care sunt judecați, iar lăsarea lor în libertate prezintă un pericol

concret pentru ordinea publică, fiind de natură să aducă atingere desfășurării

procesului penal în ceea ce privește aflarea adevărului, având în vedere,

totodată, natura și modalitatea concretă de săvârșire a faptelor penale.

În ceea ce

privește condiția prevăzută de art. 143 C. proc. pen., s-a reținut că în cauză

există probe directe și indicii temeinice (probe indirecte), în sensul art. 68

1

C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații au

săvârșit infracțiunile pentru care au fost cercetați, că pedeapsa prevăzută de

lege pentru infracțiunile reținute in sarcina acestora este închisoarea, fiind

astfel satisfăcută condiția prevăzută de art. 136 alin. (6) C. proc. pen.

S-a mai arătat

că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

respectiv pedeapsa prevăzută de lege este închisoare mai mare de 4 ani și

există probe că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă un pericol concret

pentru ordinea publică.

Cu privire la

pericolul concret pentru ordinea publică s-a reținut că acesta rezidă atât în

incriminarea făcută de legiutor, și care sancționează aceste infracțiuni cu

pedese de până la 20 de ani închisoare, dar și din împrejurările comiterii

faptei, ce consta in inginerii financiare de o ingeniozitate rar întâlnită ce

formează obiectul unei infracțiuni deosebit de grave care a cauzat o perturbare

majora a ordinii publice, gravitate care nu poate să dipară prin trecerea unei

perioade de timp, existând temerea ca impotriva unor fapte periculoase, nu se

reacționează prompt, iar lipsa de reacție din partea forței coercitive a

statului ar putea fi interpretata ca o încurajare și a altor persoane care ar

fi tentate să înfăptuiască astfel de fapte. În aprecierea pericolului pentru

ordinea publica, Curtea a avut in vedere și aspectul ca inculpatul B.S. este

cercetat pentru același gen de fapte in mai multe dosare penale, iar inculpatul

M.G. a suferit condamnări pentru fapte similare.

Curtea a

apreciat că infracțiunile pentru care au fost cercetați inculpații, pentru care

s-a dispus arestarea preventivă a acestora si pentru care au fost trimiși in

judecata, prin rechizitoriu, prin gravitatea și reacția publicului, creează o

stare de neliniște capabilă să justifice menținerea arestării preventive fiind

satisfăcute astfel și prevederile art. 5 parag. 1 lit. c) și parag. 3 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

(C.E.D.O.).

S-a mai

apreciaat că perioada de arestare preventivă a inculpaților nu depășește durata

rezonabilă a arestării preventive, prin raportare la dispozițiile art. 5

paragr. 3 din C.E.D.O. și la principiile și criteriile stabilite de C.E.D.O.

Împotriva

acestei încheieri, inculpații a declarat, în termen legal, prezentele recursuri,

solicitând, prin apărători, revocarea măsurii arestării preventive și judecarea

lor în stare de libertate, sau înlocuirea măsurii arestării preventive cu

măsura obligării de a nu părăsi țara.

Recursurile sunt

nefondate.

Potrivit art. 300

2

C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal

sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și

temeinicia arestării preventive.

Potrivit art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., când instanța constată că temeiurile care au

determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există

temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin

încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

Art. 23 din

Constituția României garantează libertatea individuală și siguranța persoanei.

Din prevederile

acestui text constituțional art. 23 rezultă interesul evident pe care l-a

manifestat legiuitorul constituțional în legătură cu reglementarea clară și

precisă a măsurii arestării preventive. Acest lucru este rezultatul faptului că

libertatea individuală se integrează în valorile supreme garantate prin art. 1

din Constituție, că arestarea preventivă este o măsură care afectează grav

această libertate, că prezumția de nevinovăție este unul dintre principiile

constituționale.

Prin urmare, art.

23 din Constituție conferă arestării preventive o configurație juridică de sine

stătătoare, separabilă de restul operațiunilor firești, judiciare. Constituția

reglementează arestarea ca măsură ce se supune unor reguli generale, care

protejează libertatea persoanei și permite justiției să se deruleze.

În conformitate

stipulațiilor art. 5 § 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la

libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la

libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o persoană nu

trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă

există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute,

în mod expres și limitativ, de stipulațiile art. 5 § 1 lit. c) din C.E.D.O.

Potrivit

textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată

sau reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia

privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și

la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau

regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și

menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de

procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie

compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului

împotriva arbitrariului.

Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale prevede la art.

5 § 3 că „Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de

paragr. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui

judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea

atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil

sau eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată

unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere."

Termenul

rezonabil prevăzut de norma mai sus menționată se calculează de la data la care

persoana acuzată este reținută sau arestată (dies a quo) și se sfârșește la

momentul pronunțării unei hotărâri de condamnare în primă instanță, chir

nedefinitivă (dies ad quem).

Durata

rezonabilă a detenției, conform art. 5 § 3 se apreciază în concret, instanțele

naționale având obligația să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin

raportare la probe și întrucât persistența motivelor plauzibile cu privire la

săvârșirea unei infracțiuni după trecerea unei anumite perioade de timp nu mai

este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie să evidențieze existența,

fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârșirii unor noi infracțiuni, fie

nevoia de protejare a ordinii publice, sau să prezinte modul în care a fost

instrumentată cauză de către autorități, prin sublinierea complexității,

restituiri, perioadele de stagnare ale anchetei).

La art. 6 § 1

din Convenția Europeană se stipulează că „Orice persoană are dreptul la

judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei

sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va

hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter

civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate

împotriva sa.".

Astfel, în ceea

ce privește măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, atât

în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, în primă instanță, în

apel sau în recurs, C. proc. pen. cu modificările succesive începând cu anul

2003, reglementează prin dispoziții concrete, previzibile și accesibile luarea,

revocarea, înlocuirea, încetarea măsurii arestării preventive, conținând

numeroase garanții procesuale, printre care și cele referitoare la durata

măsurii cu distincțiile specifice fazelor procesuale.

În lipsa unei

reglementări exprese a legiuitorului referitoare la sancțiunea privind

încălcarea duratei rezonabile a arestării preventive, fiind însă îndeplinită

cerința prevăzută de art. 143 C. proc. pen., respective, existența probelor sau

indiciilor temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută

de legea penală, nu s-ar putea reține inexistența vreunui temei care să

justifice menținerea măsurii preventive, în scopul dispunerii revocării

măsurii, ci numai că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării

s-au schimbat, ceea ce ar atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 139 alin. (1)

C. proc. pen. privind înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu

părăsi localitatea.

În contextul

concret al prezentei cauze, Înalta Curte consideră că instanța de apel, prin

încheierea pronunțată, în mod legal, în temeiul art. 300

2

raportat

la art. 160

b

alin. (1) și alin. (3) C. proc. pen., a dispus cu

justificat temei menținerea arestării preventive a inculpaților.

Astfel,

instanța de apel a făcut un examen riguros asupra măsurii arestării preventive

dispusă în cauză, sub aspectul legalității și temeiniciei acesteia, ținând cont

de stadiul procesual în care se afla, respective, apelul inculpaților, față de

modalitățile de comitere a infracțiunilor de pedepsele stabilite de lege pentru

aceste infracțiuni, față de prejudiciu estimat - aproximativ 4 milioane de euro

- și, nu în ultimul rând, față de faptul că inculpații au fost deja condamnați

în primă instanță.

Așa fiind,

Curtea apreciază că nu se impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu

aceea a a obligării de a nu părăsi țara și, pentru buna desfășurare în

continuare a procesului penal, se impune menținerea stării de arest a celor doi

inculpați B.S. și M.G.

Recursurile

declarate învederându-se, așadar nefondate, urmează ca, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să fi respinse.

Conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen., inculpații vor fi obligați la plata cheltuielilor

judiciare către stat, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de inculpații B.S. și M.G. împotriva

încheierii din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală,

pronunțată în Dosarul nr. 47273/3/2008 (115/2011).

Obligă recurentul

inculpat B.S. la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Obligă

recurentul inculpat M.G. la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 23 februarie 2011.