ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 810/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 810/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Ședința publică de la 21 februarie 2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 568 din 28 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

în parte acțiunea formulată de reclamanta E.C.T., în contradictoriu cu Statul

Roman Reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul la

500.000 Euro în echivalent lei la cursul BNR din ziua plății efective, către

reclamantă, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare de autorul său, E.C.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor, ținând seama de consecințele negative suferite de cel

condamnat, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura

în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute

consecințele vătămării de către victimă, dar și de măsurile reparatorii deja

încasate de văduva celui condamnat, mama reclamantei, tribunalul a apreciat că

suma solicitată este justificată în parte, respectiv suma de 500.000 Euro în

echivalent lei la cursul BNR din ziua plății efective, aceasta constituind o

reparație suficientă și echitabilă, astfel că a admis în parte acțiunea și a

obligat pârâtul la plata acestei sume, reprezentând despăgubiri morale pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Apelul formulat de

reclamantă E.C.T. împotriva acestei sentințe a fost respins de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

decizia civilă nr. 52 A din 24 ianuarie 2011. A fost admis apelul formulat de

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală

a Finanțelor Publice, împotriva aceleiași sentințe, a schimbat în tot

hotărârea, în sensul că a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Prin încheierea din

Camera de consiliu din data de 27 iunie 2011 s-a admis cererea de îndreptare

eroare materială formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București și a dispus îndreptarea erorii materiale evidentă strecurată

în cuprinsul dispozitivului deciziei civile nr. 52/A din 24 ianuarie 2011 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, în sensul eliminării sintagmei „în contradictoriu cu apelantul

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Pentru a pronunța

această încheiere, Curtea a reținut că, într-adevăr, deși potrivit art. 131 din

Constituție Ministerul Public are calitatea de reprezentant al intereselor

generale ale societății și apărător al ordinii de drept și nu are calitatea de

parte în cauză în sens procesual, iar interesele procesuale urmărite în cauză

de Statul Român erau convergente și nu divergente cu poziția exprimată de

Ministerul Public în apelul formulat împotriva sentinței primei instanțe, în

cuprinsul deciziei civile în discuție s-a arătat că apelul pârâtului Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost admis „în contradictoriu cu

apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Față de aceste

considerente, apreciind că mențiunea respectivă constituie o eroare involuntară

și care nu a implicat aprecieri asupra problemelor de fapt și de drept puse în

cauză, fiind astfel susceptibilă de rectificare pe această cale, în temeiul

art. 281 C. proc. civ., Curtea a admis cererea și a dispus îndreptarea erorii

materiale în sensul solicitat.

Apelantul Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea De Apel București la data de 31mai 2011 a

formulat cerere de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 52 A din 24

ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Prin decizia civilă

nr. 710 A din 26 septembrie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis cererea de completare a

deciziei civile nr. 52 A din 24 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în sensul că a admis

apelul declarat de apelantul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă

Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 568 din 28 aprilie 2010

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Verificând

legalitatea și temeinicia cererii, Curtea a constatat că aceasta este

întemeiată și în temeiul art. 281

2

C. proc. civ. a admis-o,

dispunând completarea deciziei nr. 52 A din 24 ianuarie 2011, în sensul

admiterii apelului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Tribunalul București, deoarece, deși instanța face mențiunea la fila 9 din

decizie că Parchetul de pe lângă Tribunalul București a declarat apel și în

filele 14 – 15 a expus criticile formulate de acest apelant, în dispozitiv a

omis să se pronunțe cu privire la acest apel deși este evident că în

considerentele deciziei analiza vizează și motivele invocate prin apelul

declarat de apelant.

Față de aceste

considerente, Curtea a admis cererea de completare a deciziei civile nr. 52

A/2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, apreciind că, considerentele pentru care a fost admis apelul

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice fiind aceleași pentru

care a fost admis apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Tribunalul București.

Împotriva deciziei

nr. 710 A din 26 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanta E.C.T. a declarat

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 punctele 8 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea

motivelor de recurs indicate, recurenta a susținut, în esență, că, decizia

recurată este netemeinică și nelegală fiind pronunțată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii, având în vedere Legea nr. 221/2009 care prevedea

posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit

condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, atât în nume personal cât și cele

prevăzute de lege.

Făcând referiri la

art. 15 alin. (2) din Constituție privind principiul nerectroactivității legii,

recurenta consideră că la data introducerii cererii de chemare în judecată

legea aflată în vigoare la acea dată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului, întrucât legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în

vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe

cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale

ale omului.

Recurenta critică

soluția din apel considerând că respingerea ca neîntemeiată a acțiunii nu poate

fi incidentă în această lege specială și că se impunea acordarea unei sume de

bani având în vedere măsurile abuzive la care a fost supus autorul lor în

această perioadă.

Recurenta consideră

că aprecierea eronată a conținutului probelor ca și interpretarea și temeiurile

de drept pe care și-a întemeiat acțiunea sunt vicii ale sentinței, constituind

motiv de recurs în cadrul căruia să se reexamineze fondul cauzei și pronunțarea

unei hotărâri temeinice și legale.

Totodată, făcând

referiri la deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din21

octombrie 2010, recurenta consideră că instanțele nu sunt împiedicate să facă

aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate

pactelor și tratativelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la

care România este parte.

Pentru aceste motive

recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în

sensul admiterii apelului, schimbarea în parte a sentinței civile nr. 1300 din

13 septembrie 2010 a Tribunalului București în sensul admiterii cererii introductive

așa cum a fost formulată.

Recursul

este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia se poate

cere modificarea deciziei recurate atunci când instanța a interpretat greșit

actul dedus judecății sau a schimbat natura și înțelesul acestuia, nu a fost

argumentat în fapt și în drept în mod distinct.

Argumentarea

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este o

cerință impusă de faptul că, procedural, fiecare motiv vizează o anumită

nelegalitate. Prin urmare, Înalta Curte nu poate păși la o analiză a

nelegalității imaginând posibile argumente și dispoziții legale pe care să le

examineze din perspectiva acestui motiv.

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicat, poate fi invocat atunci „când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii”.

Din perspectiva

acestui motiv s-a pus în discuție aplicarea Legii 221/2009

privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Problema de drept

care se pune în speță nu este cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea

daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci

aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M.Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și

erga omnes

, se aplică și acțiunilor

în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest

sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată

de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a

stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.Of.,

cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M.Of.

Or, în speță, la data

publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune,

deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula

tempus regit actum

.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil

de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un

stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte

erga omnes și ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

De asemenea, pentru

aceleași considerente, nu pot fi primire criticile potrivit cărora Curtea

Constituțională s-ar substitui prin deciziile sale rolului instanțelor de

judecată.

Așadar, față de cele

reținute se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta E.C.T.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta E.C.T. împotriva deciziei civile nr. 710 din 26

septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2012.