ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1395/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1395/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sub nr. 43334/3/2009,

la data de 02 noiembrie 2009, reclamantul L.G.M. a chemat în judecată pe

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca, prin hotărârea ce se va

pronunța, să fie obligat statul la plata sumei de 2.508.000 Euro, reprezentând

despăgubirile materiale și morale pentru prejudiciile suferite de reclamant și

întreaga familie, ca urmare a condamnării tatălui său, L.G., pentru crima de

înalta trădare, la 14 ani muncă silnică, cu confiscarea totală a averii.

Prin sentința civilă

nr. 956 din 24 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

în parte acțiunea formulată de reclamantul L.G.M., în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul la plata către reclamant a

sumei de 100.000 Euro, la cursul de schimb valutar lei/Euro al BNR din ziua

plății, reprezentând despăgubirile cu titlu de daune morale și a respins restul

pretențiilor, ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței

primei instanțe, au formulat apel reclamantul, pârâtul și Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Prin decizia civilă

nr. 256A din 10 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de

apelantul – reclamant

L.G.M.;

a admis apelurile declarate de apelantul - pârât Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Tribunalul București, împotriva aceleiași sentințe; a schimbat, în parte,

sentința civilă apelată și a respins în tot acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a adopta

această soluție, Curtea a reținut, în esență, următoarele:

Teza juridică

susținută de către reclamant constă în faptul că autorul său a suferit o

condamnare cu caracter politic de 14 ani, pentru crima de înaltă trădare, prevăzută

de art. 191 și art. 190 C. pen., pedeapsă efectuată în perioada 08 mai 1950-15

aprilie 1964, prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare a

vătămărilor fizice și psihice suportate în urma acțiunilor represive a

autorităților statului comunist, ce se solicită a fi dezdăunat, în conformitate

cu dispozițiile speciale ale Legii nr. 221/2009 - art. 5 lit. a).

Ceea ce se susține de

către apelantul pârât și apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul

București, în prezenta cale de atac, constă în faptul că textul de lege pe care

reclamantul și-a fundamentat acțiunea a fost declarat neconstituțional,

apreciindu-se, de asemenea, că despăgubirile ar trebui stabilite în

considerarea persoanei care a suferit efectiv, o astfel de acțiune fiind o

acțiune personală, care nu ar putea fi transmisă succesorilor, iar, în

subsidiar, pe fondul cauzei, s-a solicitat reaprecierea cuantumului

despăgubirilor, apreciindu-se că nu cel care a suferit efectiv prejudiciul

moral este beneficiarul despăgubirilor acordate în prima instanța și că acest cuantum

este unul exagerat de mare.

Curtea a reținut că,

în urma sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și

soluționării acestei excepții, prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010, s-a stabilit că aceste dispoziții legale sunt

neconstituționale.

Potrivit art. 31 din

Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

republicată:,, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi

sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare este definitivă și obligatorie”.

În conformitate cu

prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile

[...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la

45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest

interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Deciziile nr. 1358 și

nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M.Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010.

Curtea a reținut,

așadar, că, la data soluționării apelului, deciziile Curții Constituționale nr.

1358/2010 și nr. 1360/2010, erau deja publicate în Monitorul Oficial, iar

termenul de 45 zile era împlinit, fără a avea loc o punere de acord a

prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că instanța

de apel nu poate decât să constate aplicarea acestor decizii definitive și

obligatorii în prezenta cauză.

Totodată, Curtea a

constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din Legea nr.

221/2009 au rămas fără obiect, acesta fiind declarat neconstituțional.

Curtea de apel a

avut, de asemenea, în vedere faptul că, în situația admiterii excepției de

neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții

Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice.

În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională,

cum este și cazul de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se

la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități

juridice.

Ca atare, decizia

Curții Constituționale paralizează efectele juridice ale normei juridice

contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.

În plus, de la data

publicării, deciziile sunt general obligatorii (

erga omnes

) și nu sunt

limitate doar la părțile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepția

(

inter partes

). O atare interpretare a fost deja însușită de Curtea

Constituțională prin decizia nr. 98/2001.

Intimatul reclamant a

susținut că aceste decizii nu ar trebui aplicate în cauză, în caz contrar,

ajungându-se la o discriminare, în raport de momentul soluționării cauzei.

Ca urmare a

caracterului general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale,

pronunțate în temeiul art. 146 lit. c) din Constituție, prin care se constată

neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a

cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată, încetându-și

de drept efectele pentru viitor.

Având în vedere că

efectele admiterii excepției se produc

erga omnes

, atât față de autorul

excepției, cât și față de alții, și că, în cazul admiterii excepției de

neconstituționalitate, instanța, în fața căreia s-a invocat excepția, nu mai

face aplicarea textului declarat neconstituțional, ulterior sesizării

instanței, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară,

care înfrânge o dispoziție constituțională, nu mai poate fi aplicată, în cadrul

tuturor proceselor aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei

Curții Constituționale.

Totodată, Curtea a

apreciat că efectele pentru viitor ale deciziilor instanței constituționale, în

controlul ,,a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor

juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii, înainte de declararea ei

ca neconstituțională, or, în cazul de față, hotărârea de primă instanță este

atacată cu apel.

Curtea a

constatat că apelul este o cale devolutivă de atac, astfel încât judecata în

apel este tot o judecată de fond, neexistând niciun impediment ca prevederile

unei legi noi, incidente în cauza dedusă judecății, să se aplice și în cazul

procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituțional

al neretroactivității legii noi,

astfel că persoana care a solicitat aplicarea

dispozițiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un drept câștigat,

atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă

și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse

judecății.

În speța

de față, nu se aplică o nouă lege, ci s-a declarat neconstituționalitatea

textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretențiilor deduse

judecății, astfel că nu se poate aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în

continuare a acelei norme legale neconstituționale, neputându-se susține că, la

momentul la care deciziile Curții Constituționale își produc efectele

obligatorii, prin pronunțarea sentinței apelate, nedefinitive, ne-am găsi în

prezența unei situații juridice consumate, și nici chiar faptul că o atare situație

juridică ar putea fi opusă principiului supremației Constituției în cadrul

legislației naționale, având în vedere, ca argument suplimentar, procedura

excepției de neconstituționalitate, prin care Curtea Constituțională poate fi

sesizată oricând în cursul unui proces pentru stabilirea constituționalității

unei legi aplicabile în litigiul respectiv și efectul constatării

neconstituționalității chiar și în cazul pronunțării între timp a unei

hotărârii definitive de către instanța de judecată.

Curtea a reținut,

totodată, că

jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe

calea controlului de neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi

legale cu Constituția a fost deja în atenția Curții Constituționale, astfel că

nu este de natură a conduce la alte concluzii, decât cele deja expuse.

În același sens, Curtea a reținut că, așa cum s-a

statuat în

cauza

Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008,

spre deosebire de

restituirea în natură a bunurilor care au rămas intacte, dreptul la despăgubire

nu se naște ex lege, ci este condiționat de depunerea cererilor și de aprobarea

lor de către autoritățile administrative competente,

astfel că r

eclamanții nu se

puteau aștepta ca dreptul lor la despăgubire să se materializeze înainte de

finalizarea cu succes a procedurilor administrative, în cursul cărora

autoritățile trebuie să verifice dacă îndeplinesc toate condițiile.

În același timp, în cauză,

nu este

vorba de o intervenție a legiuitorului

sau a

executivului, în vederea influențării soluționării litigiului, de natură să

aducă atingere principiului preeminenței dreptului și noțiunii de proces

echitabil sau principiului egalității și nediscriminării,

ci a Curții Constituționale, care, potrivit statutului său, este o

autoritate

publică independentă, al cărei scop este

garantarea supremației Constituției, iar intervenția a avut loc, în principal,

pentru a înlătura un paralelism legislativ, apreciat, de autoritatea cu

competențe în această materie, contrar normelor de tehnică legislativă și

principiilor constituționale.

Or,

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului admite o atare intervenție,

în acele situații de excepție,

în care există

motive extrem de importante de interes general,

„umplerea

unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații, create printr-o eroare sau

lacună a legiuitorului

(cauza Zielinski, Pradal,

Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999,

cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10

noiembrie 2005, cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1

aprilie 2008

).

Prin urmare, Curtea,

văzând considerentele celor două decizii de neconstituționalitate, a apreciat,

prin prisma art. 51 din Constituția României, că, în aplicarea legii interne,

trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituțională în

analiza compatibilității sale cu norma constituțională, prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituție, având în vedere

rolul Curții Constituționale de unică autoritate de jurisdicție

constituțională, ce are ca scop garantarea respectării Constituției și,

implicit, efectele deciziilor sale pronunțate în această materie.

Tot astfel,

precizările formulate de apelantul reclamant, sub

aspectul solicitării soluționării cauzei, prin raportare la art. 998 C. civ.,

urmează fi analizate de către instanța de apel, prin referire la temeiul de

drept invocat în prima instanța și la art. 294 C. proc. civ., care dispune că,

,,în apel, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii

de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi”.

Or, instanța de apel

a constatat că instanța de fond a analizat cauza sub temeiul juridic cu care a

fost învestită, acesta neputând fi schimbat în calea de atac.

Față de cele

stabilite de Curtea Constituțională, în considerentele și dispozitivul

deciziilor enunțate, obligatorii atât pentru instanțe, cât și pentru persoanele

care au solicitat instanțelor să li se recunoască și stabilească despăgubiri

morale, constând în sume de bani, în baza Legii nr. 221/2009, cum este și

situația din speța analizată, Curtea a statuat că argumentele expuse urmează să

reprezinte un răspuns la motivele de apel formulate de către toți

apelanții, în ceea ce privește daunele morale solicitate de

reclamant,

examinarea criticilor referitoare la cuantumul prea mare, în

opinia apelantului pârât si a Ministerului Public, respectiv, insuficient, în

opinia reclamantului, al daunelor morale acordate de prima instanță apărând ca

fiind inutilă.

De asemenea, Curtea a

observat că prima critică formulată de reclamant s-a raportat la faptul că, în

prima instanță, nu s-ar fi avut în vedere faptul că reclamantul a fost lipsit

de întreținere, pe perioada de timp în care tatăl său s-a aflat în detenție,

astfel că, în opinia apelantului reclamant, lipsa salariului tatălui său, pe

perioada detenției, este un prejudiciu material ce se impunea a fi acoperit.

Curtea, verificând

petitul acțiunii introductive, prin care titularul acțiunii a stabilit limitele

cercetării judecătorești în cauză, a constatat că, în cuprinsul acesteia, deși

reclamantul a solicitat, în conformitate cu prevederile legale înscrise în

Legea nr. 221/2009, despăgubiri materiale, a precizat că acestea derivă din prejudiciul

produs ca efect al măsurii confiscării totale a averii autorului său, dispusă

prin hotărârea de condamnare și lipsirea acestuia de salariul pe care îl

obținea anterior condamnării, în intervalul de timp în care s-a aflat în detenție.

Așadar, potrivit

acțiunii introductive, cauza cererii reclamantului a fost reprezentată de

prejudiciul material suferit de autorul său, ca efect al condamnării dispuse împotriva

sa, în cuprinsul cererii, reclamantul nefăcând vreo referire la un prejudiciu material

pe care să-l fi înregistrat personal, ca efect al lipsirii sale de întreținere,

așa cum se invocă în prezenta cale de atac.

În consecință, câtă

vreme în apel, reclamantul invocă un alt titlu al dreptului dedus judecății,

Curtea a constatat că, în ceea ce privește această critică, sunt pe deplin

incidente prevederile art. 294 C. proc. civ., potrivit cărora, în apel, nu se

poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.

Critica vizând modul de

soluționare al cererii având ca obiect daune materiale, Curtea a apreciat-o ca

nefondată, câta vreme aceste daune au fost solicitate, inițial, ca efect al lipsirii

autorului reclamantului de salariu pe durata detenției.

Potrivit art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele vizate pot cere „acordarea de

despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin

hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile

respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent,

în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind

reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.

Or, în raport de

această dispoziție legală, câtă vreme acest prejudiciu material iese din câmpul

de aplicare al Legii nr. 221/2009, care a constituit temeiul juridic al cererii

de chemare în judecată, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanță a

apreciat această cerere, ca nefondată.

Pe de altă parte,

nici în fața primei instanțe și nici în prezenta cale de atac, reclamantul nu a

înțeles să administreze dovezi, din care să rezulte contravaloarea bunurilor confiscate,

în urma condamnării, deși sarcina acestei probe îi revenea, conform art. 1169 C.

civ. și art. 129 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, în raport de aceste

constatări, Curtea a respins, ca nefondată, și critica vizând modul de

soluționare al acestui petit.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul L.G.M., solicitând

admiterea recursului,

modificarea

în tot a hotărârii instanței de apel, respingerea apelurilor formulate de

apelantul-parat Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice si apelantul

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, ca nefondate si

menținerea hotărârii instanței de fond ca temeinică si legală.

În motivarea

criticilor, reclamantul a arătat, în esență, următoarele:

Soluția aleasa de

instanța de apel este greșită atât din perspective legii române, cat si a art.

1 din Protocolul 1 la CEDO.

Astfel, instanța de

apel trebuia sa observe că, prin declararea neconstituționalității

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, devin incidente dispozițiile art. 147 alin.

(1) si (4) din Constituția României.

Aceste dispoziții nu

prevăd un efect retroactiv al deciziei prin care este declarată

neconstituționalitatea unei dispoziții legale. Dimpotrivă, se prevede expres că

o astfel de decizie are efecte numai pentru viitor. De asemenea, se prevede

expres că dispoziția legală constatată neconstituțională își încetează efectele

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, între momentul

publicării si momentul expirării termenului de 45 de zile, dispoziția legală in

cauza fiind suspendata de drept.

Prin urmare,

dispozițiile citate reglementează o modalitate de ieșire din vigoare a unei

dispoziții legale, ieșire din vigoare care este condiționata de neintervenirea

unei modificări legislative operate de Parlament sau Guvern, după caz, prin

care dispoziția legala menționata să fie pusa in acord cu prevederile

constituționale.

Aceasta din urma

ipoteza nu se regăsește in cauza, neintervenind vreo modificare a dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, in termenul de 45 de zile

analizat.

Fiind vorba de o

ieșire din vigoare la un anumit moment si cu efecte numai pentru viitor, aceasta

modalitate de ieșire din vigoare este in totalitate similara abrogării.

A considera că

declararea neconstituționalității acestor dispoziții afectează dreptul deja

exercitat in temeiul acestor dispoziții legale prin formularea cererii de

chemare in judecata reprezintă o interpretare contrara cerințelor art. 1 din

Protocolul 1 la CEDO.

O astfel de

interpretare este conforma cerințelor impuse de art. 1 din Protocol 1 la CEDO doar atâta timp cat, pe calea excepției de neconstituționalitate, sunt înlăturate

limitări sau piedici în exercitarea unor drepturi prevăzute de lege, aceasta

situație fiind si cea care s-a regăsit in practica Curții Constituționale pana la Decizia nr. 1358/2010.

Însă, prin decizia

nr. 1358/2010, s-a constatat neconstituționalitatea unei dispoziții prin care

era recunoscut un drept la despăgubiri, drept care, din perspectiva art. 1 din

Protocolul 1 la CEDO constituie un bun sau, cel puțin, o speranța legitimă.

Ca atare, daca si in

privința Deciziei nr. 1358/2010 s-ar accepta interpretarea instanței de apel,

s-ar ajunge la eliminarea, cu efect retroactiv, a unui drept, născut ex lege,

efect contrar dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituția României, care

dispun ca deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor.

Totodată, s-ar ajunge

la încălcarea cerințelor impuse de art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, fiind vorba de o "lipsire de bun", fără temei in lege.

Or, pentru a accepta

o astfel de ingerința in dreptul ocrotit de art. 1 din Protocolul 1, ingerința

constând in lipsirea de bun, este necesar ca aceasta ingerința sa fie prevăzuta

de lege. Prin urmare, declararea neconstituționalității dispozițiilor prin care

se recunoștea dreptul la despăgubiri morale trebuie sa producă efecte numai

pentru viitor, efecte echivalente abrogării acestei dispoziții, urmând ca, in

cazul in care dreptul la despăgubiri pentru prejudicii morale, prevăzut de art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, l-a exercitat prin formularea

cererii de chemare in judecata, anterior publicării Deciziei nr. 1358/2010, sa

fie soluționat potrivit legii in vigoare la momentul formulării cererii - 02

noiembrie 2009.

Așadar, instanța de

apel trebuia sa observe că, pentru persoanele care au suferit condamnări cu

caracter politic, precum si soțul si descendenții acestora, in perioada 06

martie 1945-22 decembrie 1989, dreptul la despăgubiri rezultă din lege si nu

este supus nici unei alte condiții, la latitudinea instanțelor fiind lăsata

doar aprecierea asupra cuantumului, nu insa aprecierea asupra existentei

acestui drept.

Recurentul a invocat și

faptul că, în prezenta cauză, nu se regăsesc premisele avute in vedere de

Curtea Europeana in cauza Slavov contra Bulgariei, dimpotrivă, premisele din

aceasta cauza sunt exact contrarii celor din cauza Slavov.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva

deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța reține următoarele:

Problema de drept

care se pune în speță este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Conform art. 147

alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale, de la data

publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții se regăsesc și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege, printr-o decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și

erga omnes

, se

aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă

o cerere în acest sens, aspect invocat în cauză și de către recurent.

Această problemă de

drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M.Of. al

României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanțe de la data

publicării, conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte

a stabilit că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data

publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care, la

această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă, prin care se recunoștea

dreptul persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință,

astfel cum corect a apreciat și instanța de apel, inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, invocat chiar

de reclamantul din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja

constituite.

În acest

context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act

juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus

regit actum

. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi

juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite,

pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat

naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea

raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă,

astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare

a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în

conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați

politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea

specială si succesorii acestora).

Nu este

însă vorba, astfel cum s-a menționat anterior și contrar opiniei recurentului,

de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate, nu exista o statuare, cel puțin definitivă, din partea

instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun

sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1, adițional la Convenție.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamantul L.G.M., norma juridică pe care acesta se întemeia nu mai exista,

prin declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin

urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel,

soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la

un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive, care

să îi fi confirmat acestuia dreptul de creanță.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv, la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în Monitorul Oficial.”

Cum deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul

Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel

a fost pronunțată la data de 10 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un

tribunal al reclamantului și nici nu i-a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în

recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a statuat, de asemenea, că:

prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De

aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc

, ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție

de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost

determinate, tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al

stabilității juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană

a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are

niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar

din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

În

situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o

astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de

temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În acest

cadru normativ si în acest context procesual, Înalta Curte

constată că, în

cauză, este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M.Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 330 ind. 7

alin. (4) C. proc. civ.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.G.M.

împotriva deciziei nr. 256A din 10 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul L.G.M. împotriva deciziei nr. 256A din 10

martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 29 februarie 2012.