ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1424/2011

Ședința publică de la 31 martie 2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI a comercială, reclamanta SC A.R.A. SA

București, în contradictoriu cu pârâta SC A.S.I.C. din Emiratele Arabe Unite, a

solicitat ca în conformitate cu dispozițiile art. 111 C. proc. civ. să se

constate că a intervenit rezilierea contractului de reasigurare încheiat la

data de 2 mai 2007 între reclamantă, în calitate de reasigurator și pârâtă, în

calitate de reasigurat, prin intermediul brokerului Z.S., cu cheltuieli de

judecată.

Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, prin sentința comercială nr. 1394 din 26 ianuarie 2009 a respins

acțiunea reclamantei SC A.R.A. SA București, reținându-se, în esență, că în

cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 154 din Legea nr. 105/1992 și art. 23

alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 privind competența judiciară,

recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

Apelul declarat de reclamanta SC A.R.A.

SA București împotriva acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 540 din 9

decembrie 2009 când a fost desființată sentința apelată și a fost trimisă cauza

spre rejudecare la aceeași instanță.

În argumentarea acestei soluții instanța de apel

a apreciat că problema competenței materiale în soluționarea litigiului trebuie

dezlegată în raport de clauza MAR 91 inserată în polița de asigurare legitimă a

Institutului Asigurătorilor Maritime din Londra și de prevederile Legii nr. 105/1992

privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

Instanța de apel a apreciat că părțile litigante

nu se află în niciuna dintre situațiile de excepție prevăzute de art. 154 din

Legea nr. 105/1992, iar în funcție de referirea la clauza MAR 91 s-a apreciat

că acestea se încadrează în situația tip prevăzută de art. 154 și că ar fi

exclusivă competența materială a instanțelor române și în raport de modul în

care sunt redactate atât clauza respectivă cât și art. 154, nu se poate vorbi

despre convenția făcută de părți în legătură cu o anumită instanță, deoarece în

clauza MAR 91 se prevede generic „Jurisdicția exclusivă a instanțelor

judecătorești din Anglia”.

În concluzie, s-a considerat că în raport de

prevederile art. 149 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 105/1992, competența de

soluționare a pricinii revine instanței de judecată române luând în considerare

și locul plății primei de asigurare conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâta SC A.S.I.C. întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc .

civ.

În

dezvoltarea motivelor de nelegalitate indicate recurenta a susținut că în mod

eronat instanța de apel statuează că, în fapt, nu se poate face vorbire despre

convenția făcută de părți în legătură cu o anumită instanță, deoarece clauza

MAR 91 prevede generic jurisdicția exclusivă a instanțelor judecătorești din

Anglia.

Recurenta susține că prin încheierea

contractului de reasigurare în forma MAR 91 și prin stabilirea condițiilor de

asigurare prin trimitere la „Institute clauses” părțile au ales prin convenție,

în mod indirect, legea și jurisdicția britanică.

Astfel, arată recurenta, polița MAR

91 cuprinde elemente (prima pagină – „Jacket – schendule” și clauzele

asigurării ce formează un tot ce nu pot fi analizate separat astfel că, doar în

ipoteza în care părțile aleg o altă jurisdicție decât cea engleză atunci acest

aspect trebuia prevăzut în mod expres în cuprinsul asigurării.

Or, în cauză, părțile semnatare ale

contractului de asigurare nu au înțeles să aleagă o altă jurisdicție decât cea

engleză, pârâta apreciind ca rămânând aplicabilă norma de alegere a competenței

cuprinsă în prima pagină a asigurării, respectiv competența instanței

britanice.

De asemenea, recurenta susține că

instanța de apel în mod greșit a reținut faptul că, competența de a judeca

litigiul revine instanțelor române, în temeiul art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992

în considerarea locului plății primei de asigurare, ori în considerentul

dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 și aceasta deoarece

întreg contractul este guvernat de legea engleză în temeiul formei MAR 91 în

care a fost încheiat.

Din corespondența purtată între

părți rezultă cu claritate că părțile au convenit asupra acceptării

formularului de poliță de asigurare MAR 91 dar nu au făcut dovada eliberării

unei astfel de polițe.

Contractele de asigurare și cele

încheiate în condițiile prevăzute de clauzele MAR 91 sunt supuse jurisdicției

engleze. Astfel, corect ar fi fost să se rețină în cauză dispozițiile art. 154

din Legea nr. 105/1992, pentru că părțile au supus, prin convenție, litigiile

ce se vor naște din actul pe care l-au încheiat, competenței unei anumite

instanțe și doar aceasta va fi investită cu competența jurisdicțională.

Conchide recurenta că voința

părților a fost clar aceea de a stabili că formularul MAR 91 este supus legii

și jurisdicției britanice iar nu într-o manieră „generică” precum a susținut

instanța de apel reasiguratul și reasiguratorul nu au negociat niciodată un alt

element al poliței, rămânând aplicabilă norma de alegere a competenței cuprinsă

în polița MAR 91.

Pentru aceste motive recurenta a

solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în

sensul respingerii apelului reclamantei și pe cale de consecință respingerea

acțiunii ca inadmisibilă întrucât nu este de competența instanțelor

judecătorești din România.

Prin întâmpinarea formulată

reclamanta a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea

deciziei recurate ca temeinică și legală susținând că determinarea competenței

jurisdicționale a instanțelor române se face cu aplicarea prevederilor art. 157

din Legea nr. 105/1992 lege care reglementează raporturile de drept

internațional privat.

Recursul este fondat.

Contractul de reasigurare din

litigiu are în vedere o poliță de asigurare de timp, care trimite la formularul

tip de poliță de asigurare clauza MAR 91 și la clauzele tip elaborate de

Institutul Asiguratorilor Maritimi, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse

la dosarul cauzei.

Astfel, se constată că părțile

semnatare ale contractului de reasigurare au înțeles, implicit, să aibă în

vedere conținutul poliței tip MAR 91 la care fac referire clauzele Institutului

Asigurătorilor Maritimi, polița în care se prevede competența instanțelor

engleze și aplicarea legii engleze fără ca părțile să precizeze clauzele pe

care înțeleg să nu le aplice sau să le modifice așa cum, în alte situații,

pentru anumite clauze tip chiar au făcut mențiunea că nu se aplică, fiind

incidente dispozițiile art. 75 din Legea nr. 105/1992 care prevăd că părțile

pot alege legea aplicabilă totalității sau numai unei anumite părți a

contractului, alegere ce trebuie prevăzută și precizată în mod expres în

acțiune.

Instanța apelului trebuia să se

raporteze – în soluționarea cauzei – la prevederile art. 74 din Legea nr. 105/1992

cât și la cele ale art. 3 alin. (1) din Convenția de la Roma din 1980 privind

legea aplicabilă dispozițiilor contractuale – în vigoare la momentul

contractului de reasigurare potrivit cărora, legea aplicabilă poate fi

convenită în mod expres sau prin trimitere la un formular tip în raport de

natura contractului dintre părți, așa cum este cazul – în cauza dedusă

judecății – formularului tip clauza MAR 91.

Față de considerentele expuse Înalta

Curte constată că sunt fondate criticile recurentei motiv pentru care se va da

eficiență dispozițiilor art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 punctele 8 și 9

C. proc . civ. și pe cale de consecință se va admite recursul pârâtei, se va

modifica decizia recurată în sensul că se va respinge apelul reclamantei ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC

A.S.I.C. București împotriva deciziei comerciale nr. 540 din 9 decembrie 2009 a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Modifică decizia recurată în sensul

că respinge apelul reclamantei SC A.R.A. SA București formulat împotriva

sentinței comerciale nr. 1394 din 26 ianuarie 2009 a Tribunalului București, secția

a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 31 martie 2011.