ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2752/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin contestația înregistrată

pe rolul Tribunalului Satu-Mare, reclamantul M.A.J. a solicitat, în contradictoriu

cu Primarul Municipiului Satu-Mare, anularea dispoziției nr. 1605 din 6 aprilie

2009 emisă de acesta, stabilirea valorii despăgubirii cuvenite ca urmare a preluării

abuzive de către Statul Român a imobilului înscris în CF nr. x, ținându-se seama

totodată, de cuantumul despăgubirilor (de 80.000 RON) primite de reclamant la momentul

deposedării.

Prin sentința civilă nr. 600 din 30 iunie 2009

tribunalul a admis contestația, a anulat dispoziția atacată, a constatat dreptul

reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent conform Titlului VII din Legea

nr. 247/2005, pentru cota de ¾ din apartamentul situat în str. A.P.; s-a

constatat că la data preluării abuzive de către stat s-a acordat reclamantului suma

de 80.000 RON, cu titlu de despăgubiri.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a constatat că, potrivit dispoziției contestate, a fost respinsă solicitarea

reclamantului privind acordarea de despăgubiri pentru imobilul notificat.

Or, din extrasul CF

nr. x, Satu Mare, a rezultat că pe temeiul Decretului nr. 223/1974 a fost preluată

cota de ¾ proprietatea reclamantului (ca urmare a cererii acestuia de plecare

din țară), acordându-se despăgubiri în cuantum de 80.000 RON.

S-a reținut că reclamantul

este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul art. 3 lit. a) din Legea

nr. 10/2001 și față de împrejurarea că imobilul a fost înstrăinat unor terțe persoane,

stabilirea despăgubirilor urmează să se facă prin echivalent, conform Titlului VII

din Legea nr. 247/2005.

De asemenea, s-a stabilit

ca la determinarea măsurilor prin echivalent să se țină seama de despăgubirile acordate

la data preluării bunului, precum și de valoarea de piață a locuinței, conform

art. I alin. (1) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002.

Împotriva sentinței a

declarat apel Primarul Municipiului Satu-Mare, care a susținut caracterul nelegal

al soluției, întrucât la aprecierea calității de persoană îndreptățită nu s-a ținut

seama de dispoz. art. 5 din Legea nr. 10/2001 și de faptul că reclamantul nu a depus

declarația autentificată prevăzută de acest text.

Apelul a fost respins

ca nefondat conform deciziei civile nr. 146 din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel

Oradea.

În considerentele deciziei

s-a reținut caracterul legal al soluției primei instanțe, în condițiile în care

statul în care a emigrat reclamantul (Germania) nu se regăsește în anexa 1 a legii,

pentru a impune obligativitatea declarației autentice reglementate de art. 5 din

Legea nr. 10/2001 (în sensul că notificatorul nu a primit despăgubiri potrivit acordurilor

internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare

în suspensie).

Decizia a fost atacată

cu recurs de către apelantul-pârât, care a formulat critici sub următoarele aspecte:

- Instanța de apel a făcut

o greșită aplicare a dispoz. art. 5 din Legea nr. 10/2001, atunci când a apreciat

că Germania, statul în care a emigrat reclamantul, nu se regăsește printre statele

enumerate în anexa 1 din Lege.

- Or, în anexa 1 lit.

m) se face referire la „orice asemenea acorduri încheiate de România cu alte state

pentru reglementarea problemelor financiare în suspensie”.

În acest sens, s-a invocat

o adresă emisă de Consiliul local Ravensburg prin care o familie care a emigrat

în Germania a primit despăgubiri de la statul german pentru un imobil situat în

Satu-Mare, imobil preluat cu ocazia părăsirii țării.

A susținut recurentul

că, dacă nu ar exista nicio convenție româno-germană, nu ar fi existat vreun temei

pentru ca respectivele persoane să primească despăgubiri de la statul german pentru

un imobil situat în România.

- Cu privire la suma de

4.760 RON cheltuieli de judecată, la plata căreia a fost obligat prin respingerea

apelului, s-a arătat că aceasta este nejustificată și nepotrivit de mare, față de

munca îndeplinită de avocat, ele putând fi acordate numai în măsura în care constituie

cheltuieli necesare și care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

În drept, au fost invocate

dispoz. art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant a

formulat întâmpinare, arătând că decizia atacată este legală, că, prin criticile

formulate recurentul încearcă, de fapt, să răstoarne sarcina probei și că adresa

de care se prevalează acesta, referitoare la plata unor despăgubiri către o altă

persoană, nu are nicio legătură cu speța dedusă judecății.

Examinând criticile formulate,

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, în sensul următoarelor considerente:

Susținând că în cauză

a avut loc o greșită apreciere asupra calității de persoană îndreptățită, recurentul

face trimitere la dispoz. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, arătând că declarația

autentificată prevăzută de acest text era necesară, pentru a rezulta că reclamantului

nu i-au fost acordate despăgubiri (potrivit acordurilor internaționale încheiate

de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie).

Or, sub acest aspect,

instanța de apel a constatat corect că art. 5 alin. (1) face trimitere la acele

acorduri internaționale menționate în anexa 1 a legii, unde nu se regăsește însă,

vreun acord încheiat de România cu Germania, statul unde a emigrat reclamantul.

Referirea făcută la dispoziția

din anexă, lit. m) („orice alte asemenea acorduri încheiate de România cu alte state

privind reglementarea problemelor financiare în suspensie”) nu este de natură, cum

susține recurentul, să demonstreze nelegalitatea soluției.

Nefiind vorba de una acord

din cele enumerate în anexă, pentru a se verifica astfel, incidența normei legale,

în măsura în care el exista, incumba celui care face afirmația (în speță, recurentului),

să demonstreze existența lui.

Aceasta, întrucât potrivit

regulilor probațiunii (art. 1169 C. civ.), sarcina probei incumbă celui care afirmă

ceva, iar nu celui care neagă (probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat).

De aceea, apărarea intimatului-reclamant,

conform căreia, prin motivele formulate, recurentul tinde la răsturnarea sarcinii

probațiunii este corectă și va constitui, conform considerentelor expuse, temei

pentru respingerea criticii.

Faptul că în recurs se

depune un înscris referitor la plata unei sumei de bani (de către autoritățile germane)

pentru o altă persoană și vizând un alt imobil, este lipsit de pertinența și de

utilitatea mijlocului de probă, câtă vreme nu s-a demonstrat cauza plății acelor

despăgubiri, împrejurarea că ea s-ar fi aflat într-un acord internațional (încheiat

cu Germania și aplicabil deopotrivă, reclamantului din prezenta cauză.

- Critica vizând cheltuielile

de judecată nu îmbracă aspecte de nelegalitate care să poată fi primite în recursul

exercitat.

Astfel, potrivit art.

274 alin. (1) C. proc. civ., obligarea la suportarea cheltuielilor de judecată a

fost dată de soluția de respingere a apelului ca nefondat și deci, de „căderea părții

în pretenții”.

Referitor la cuantumul

acestor cheltuieli, aprecierea lui s-a realizat de către instanța în fața căreia

s-a desfășurat prestația avocatului și care nu l-a apreciat „nepotrivit de mare”

pentru a proceda la reducerea lui.

Întrucât pe calea recursului

nu se pretinde nesocotirea unor criterii de legalitate care să facă obiectul cenzurii,

ci se critică modalitatea și facultatea de apreciere a instanței de apel, un asemenea

aspect nu este încadrabil în motivele reglementate de art. 304 C. proc. civ.

Rezultă, potrivit celor

expuse, că în cauză nu a avut loc o nesocotire a normelor de drept material (art.

5 din Legea nr. 10/2001), pentru a fi atrasă incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., indicat ca fundament juridic al cererii de recurs.

În același timp, celălalt

motiv (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.) a fost invocat formal, nefiind dezvoltate

argumente încadrabile în acest text, care să fie supuse analizei instanței de recurs.

Față de considerentele

arătate, criticile deduse judecății au fost găsite nefondate, recursul urmând să

fie respins în consecință.

Vizând și dispoz.

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor

de judecată către intimat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâții Municipiul Satu Mare și Primarul Municipiului Satu-Mare

împotriva deciziei

nr. 146/A din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Obligă recurenții

la 934 RON cheltuieli de judecată către intimatul M.A.J.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 mai 2010.