ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2752/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Satu-Mare, reclamantul M.A.J. a solicitat, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Satu-Mare, anularea dispoziției nr. 1605 din 6 aprilie 2009 emisă de acesta, stabilirea valorii despăgubirii cuvenite ca urmare a preluării abuzive de către Statul Român a imobilului înscris în CF nr. x, ținându-se seama totodată, de cuantumul despăgubirilor (de 80.000 RON) primite de reclamant la momentul deposedării. Prin sentința civilă nr. 600 din 30 iunie 2009 tribunalul a admis contestația, a anulat dispoziția atacată, a constatat dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru cota de ¾ din apartamentul situat în str. A.P.; s-a constatat că la data preluării abuzive de către stat s-a acordat reclamantului suma de 80.000 RON, cu titlu de despăgubiri.

Pentru a hotărî astfel, instanța a constatat că, potrivit dispoziției contestate, a fost respinsă solicitarea reclamantului privind acordarea de despăgubiri pentru imobilul notificat. Or, din extrasul CF nr. x, Satu Mare, a rezultat că pe temeiul Decretului nr. 223/1974 a fost preluată cota de ¾ proprietatea reclamantului (ca urmare a cererii acestuia de plecare din țară), acordându-se despăgubiri în cuantum de 80.000 RON. S-a reținut că reclamantul este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001 și față de împrejurarea că imobilul a fost înstrăinat unor terțe persoane, stabilirea despăgubirilor urmează să se facă prin echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

De asemenea, s-a stabilit ca la determinarea măsurilor prin echivalent să se țină seama de despăgubirile acordate la data preluării bunului, precum și de valoarea de piață a locuinței, conform art. I alin. (1) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002. Împotriva sentinței a declarat apel Primarul Municipiului Satu-Mare, care a susținut caracterul nelegal al soluției, întrucât la aprecierea calității de persoană îndreptățită nu s-a ținut seama de dispoz. art. 5 din Legea nr. 10/2001 și de faptul că reclamantul nu a depus declarația autentificată prevăzută de acest text. Apelul a fost respins ca nefondat conform deciziei civile nr. 146 din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel Oradea.

În considerentele deciziei s-a reținut caracterul legal al soluției primei instanțe, în condițiile în care statul în care a emigrat reclamantul (Germania) nu se regăsește în anexa 1 a legii, pentru a impune obligativitatea declarației autentice reglementate de art. 5 din Legea nr. 10/2001 (în sensul că notificatorul nu a primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie). Decizia a fost atacată cu recurs de către apelantul-pârât, care a formulat critici sub următoarele aspecte: - Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispoz. art. 5 din Legea nr. 10/2001, atunci când a apreciat că Germania, statul în care a emigrat reclamantul, nu se regăsește printre statele enumerate în anexa 1 din Lege.

- Or, în anexa 1 lit. m) se face referire la „orice asemenea acorduri încheiate de România cu alte state pentru reglementarea problemelor financiare în suspensie”. În acest sens, s-a invocat o adresă emisă de Consiliul local Ravensburg prin care o familie care a emigrat în Germania a primit despăgubiri de la statul german pentru un imobil situat în Satu-Mare, imobil preluat cu ocazia părăsirii țării. A susținut recurentul că, dacă nu ar exista nicio convenție româno-germană, nu ar fi existat vreun temei pentru ca respectivele persoane să primească despăgubiri de la statul german pentru un imobil situat în România.

- Cu privire la suma de 4.760 RON cheltuieli de judecată, la plata căreia a fost obligat prin respingerea apelului, s-a arătat că aceasta este nejustificată și nepotrivit de mare, față de munca îndeplinită de avocat, ele putând fi acordate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare și care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil. În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, arătând că decizia atacată este legală, că, prin criticile formulate recurentul încearcă, de fapt, să răstoarne sarcina probei și că adresa de care se prevalează acesta, referitoare la plata unor despăgubiri către o altă persoană, nu are nicio legătură cu speța dedusă judecății.

Examinând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, în sensul următoarelor considerente: Susținând că în cauză a avut loc o greșită apreciere asupra calității de persoană îndreptățită, recurentul face trimitere la dispoz. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, arătând că declarația autentificată prevăzută de acest text era necesară, pentru a rezulta că reclamantului nu i-au fost acordate despăgubiri (potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie). Or, sub acest aspect, instanța de apel a constatat corect că art. 5 alin. (1) face trimitere la acele acorduri internaționale menționate în anexa 1 a legii, unde nu se regăsește însă, vreun acord încheiat de România cu Germania, statul unde a emigrat reclamantul.

Referirea făcută la dispoziția din anexă, lit. m) („orice alte asemenea acorduri încheiate de România cu alte state privind reglementarea problemelor financiare în suspensie”) nu este de natură, cum susține recurentul, să demonstreze nelegalitatea soluției. Nefiind vorba de una acord din cele enumerate în anexă, pentru a se verifica astfel, incidența normei legale, în măsura în care el exista, incumba celui care face afirmația (în speță, recurentului), să demonstreze existența lui. Aceasta, întrucât potrivit regulilor probațiunii (art. 1169 C. civ.), sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă (probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat). De aceea, apărarea intimatului-reclamant, conform căreia, prin motivele formulate, recurentul tinde la răsturnarea sarcinii probațiunii este corectă și va constitui, conform considerentelor expuse, temei pentru respingerea criticii.

Faptul că în recurs se depune un înscris referitor la plata unei sumei de bani (de către autoritățile germane) pentru o altă persoană și vizând un alt imobil, este lipsit de pertinența și de utilitatea mijlocului de probă, câtă vreme nu s-a demonstrat cauza plății acelor despăgubiri, împrejurarea că ea s-ar fi aflat într-un acord internațional (încheiat cu Germania și aplicabil deopotrivă, reclamantului din prezenta cauză. - Critica vizând cheltuielile de judecată nu îmbracă aspecte de nelegalitate care să poată fi primite în recursul exercitat. Astfel, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., obligarea la suportarea cheltuielilor de judecată a fost dată de soluția de respingere a apelului ca nefondat și deci, de „căderea părții în pretenții”.

Referitor la cuantumul acestor cheltuieli, aprecierea lui s-a realizat de către instanța în fața căreia s-a desfășurat prestația avocatului și care nu l-a apreciat „nepotrivit de mare” pentru a proceda la reducerea lui. Întrucât pe calea recursului nu se pretinde nesocotirea unor criterii de legalitate care să facă obiectul cenzurii, ci se critică modalitatea și facultatea de apreciere a instanței de apel, un asemenea aspect nu este încadrabil în motivele reglementate de art. 304 C. proc. civ. Rezultă, potrivit celor expuse, că în cauză nu a avut loc o nesocotire a normelor de drept material (art. 5 din Legea nr. 10/2001), pentru a fi atrasă incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., indicat ca fundament juridic al cererii de recurs.

În același timp, celălalt motiv (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.) a fost invocat formal, nefiind dezvoltate argumente încadrabile în acest text, care să fie supuse analizei instanței de recurs. Față de considerentele arătate, criticile deduse judecății au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință. Vizând și dispoz. art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții Municipiul Satu Mare și Primarul Municipiului Satu-Mare împotriva deciziei nr. 146/A din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Obligă recurenții la 934 RON cheltuieli de judecată către intimatul M.A.J. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2010.