ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 894/2011

Reclamanta H.C. a chemat în

judecată pe pârâții Primarul municipiului Constanța, Municipiul Constanța, prin

primar, Consiliul local Constanța solicitând obligarea acestora la restituirea

în natură a imobilului situat în Constanța, și plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta a arătat

că împreună cu defunctul său soț a edificat o casă la adresa menționată, imobil

care ulterior a fost preluat de stat, în baza Decretului nr. 223/1974, ca

urmare a plecării sale în S.U.A.

A inițiat demersul

judiciar din cauza faptului că unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea

nr. 51 din 21 ianuarie 2002, prin care solicitase restituirea în natură a

imobilului.

Pe parcursul

procedurii judiciare, la data de 20 iulie 2008 a decedat reclamanta, litigiul

fiind continuat de moștenitorul său H.L.V.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul Constanța prin sentința civilă nr. 1057 din 21

octombrie 2009 a respins acțiunea, reținând că reclamantul și autoarea sa nu și-au

dovedit calitatea de proprietari, ci doar că sunt titularii unui drept de

uzufruct.

Curtea de Apel

Constanța, Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale, prin decizia civilă nr. 58C din 22 martie 2010 a admis apelul

reclamantului H.L.V., a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că, a admis

acțiunea și a restituit în natură imobilul reclamantului.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a apreciat incidente speței dispozițiile art. 24 din

Legea nr. 10/2001, raportat la situație de fapt reținută, și anume că imobilul

a fost preluat, fără despăgubiri, de la familia H. în baza deciziei nr. 128/1988

emisă conform Decretului nr. 223/1974, ca urmare a plecării autoarei în S.U.A.,

iar prin certificatul de moștenitor nr. 43 din 29 mai 2001 emis de B.N.P M.M.,

reclamantul H.L.V. a făcut dovada că este succesorul legal al autorilor săi.

Împotriva acestei decizii

au formulat recurs pârâții invocând ca motiv de casare dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În combaterea

legalității deciziei atacate, au arătat că instanța de apel a făcut o incorectă

aplicare a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul că, în speță

nu se putea prezuma că autorii reclamantului erau proprietari atât timp cât, ca

probă contrară, avocatul reclamantului la termenul de judecată din 24 aprilie 2009

a învederat că aceștia au edificat construcția, fără autorizație, pe terenul

statului.

Înalta Curte urmează

a constata nul recursul, excepție invocată în ședința publică din data de 4

februarie 2011, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea

greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea

acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304

C. proc. civ.

Per a contrario, dacă

dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din

cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc.

civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

În speță,

nemulțumirea recurenților vizează modul de apreciere a probelor administrate

care au condus la stabilirea unei anumite situații de fapt, critică de

netemeinicie care nu mai poate constitui motiv de recurs în actuala

reglementare a instituției acestei căi de atac extraordinare.

Astfel, recurenții nu

combat cu argumente structurate juridic considerentele reținute de instanța de

apel prin decizia recurată, din conținutul criticilor formulate nu rezultă clar

de ce ar fi trebuit înlăturate dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, în

raport de situația de fapt reținută de Curte.

Recurenții solicită,

însă, cenzurarea deciziei în ceea ce privește însăși situația de fapt reținută

de instanța de apel.

Potrivit

dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001„(1) În absența unor probe contrare,

existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi

cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În

aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana

individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus, sau,

după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că

deține imobilul sub nume de proprietar.”

Așadar, legiuitorul a

instituit o prezumție de proprietate în favoarea persoanei înscrise în actul de

preluare, prezumție pe care, în speță, recurenții-pârâți nu au răsturnat-o

printr-o probă contrară.

Deși în domeniul

reglementat de acest act normativ, există norme derogatorii de la regimul

probațiunii în materia drepturilor reale imobiliare (în sensul art. 24 din

Legea nr. 10/2001, fiind suficientă prezumția de proprietate, în absența unor

probe contrare), nu au fost depuse la dosar înscrisuri apte să răstoarne o

asemenea prezumție, simpla susținere că autorii reclamantului au construit pe

un teren care aparținea statului nefiind o probă contrară și care să fi rezultat

din evidențele autorităților, contemporane momentului naționalizări.

Conform dispozițiilor

art. 23. 1 din Normele metodologice la lit. d) și g) sunt acte doveditoare, în

sensul art. 24 din Legea nr. 10/2001 „(d) orice acte juridice care atestă

deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau

ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras de carte

funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării,

orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă

direct sau indirect faptul că bunul aparținea persoanei respective; (g) orice

alte înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în

dovedirea cererii sale.”

Instanța de apel a

avut în vedere înscrisurile depuse atât în dosarul administrativ cât și în

dosarul instanței și le-a interpretat prin raportare la toate celelalte dovezi

administrate cât și la dispozițiile cuprinse în art. 24 din Legea 10/2001 sub

aspectul modalității de dovedire a dreptului de proprietate în condițiile

acestei legi speciale.

Prin urmare, neprecizând

în ce ar consta greșita aplicare a legii susținerea recurenților în sensul

menționat nu se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ. și nu permite cenzurarea deciziei instanței de apel din

perspectiva acestui motiv de recurs.

Pentru aceste

considerente, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 303

din același cod, Înalta Curte va constata nulitatea recursului, neexistând

motive de ordine publică, care să poată fi cenzurate și din oficiu, de către

instanță, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de pârâții Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin

primar și Consiliul Local Constanța împotriva deciziei civile nr. 58/C din 22

martie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 februarie 2011.