ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 894/2011

Reclamanta H.C. a chemat în judecată pe pârâții Primarul municipiului Constanța, Municipiul Constanța, prin primar, Consiliul local Constanța solicitând obligarea acestora la restituirea în natură a imobilului situat în Constanța, și plata cheltuielilor de judecată. Reclamanta a arătat că împreună cu defunctul său soț a edificat o casă la adresa menționată, imobil care ulterior a fost preluat de stat, în baza Decretului nr. 223/1974, ca urmare a plecării sale în S.U.A. A inițiat demersul judiciar din cauza faptului că unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea nr. 51 din 21 ianuarie 2002, prin care solicitase restituirea în natură a imobilului. Pe parcursul procedurii judiciare, la data de 20 iulie 2008 a decedat reclamanta, litigiul fiind continuat de moștenitorul său H.L.V.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Constanța prin sentința civilă nr. 1057 din 21 octombrie 2009 a respins acțiunea, reținând că reclamantul și autoarea sa nu și-au dovedit calitatea de proprietari, ci doar că sunt titularii unui drept de uzufruct. Curtea de Apel Constanța, Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 58C din 22 martie 2010 a admis apelul reclamantului H.L.V., a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că, a admis acțiunea și a restituit în natură imobilul reclamantului.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a apreciat incidente speței dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, raportat la situație de fapt reținută, și anume că imobilul a fost preluat, fără despăgubiri, de la familia H. în baza deciziei nr. 128/1988 emisă conform Decretului nr. 223/1974, ca urmare a plecării autoarei în S.U.A., iar prin certificatul de moștenitor nr. 43 din 29 mai 2001 emis de B.N.P M.M., reclamantul H.L.V. a făcut dovada că este succesorul legal al autorilor săi. Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții invocând ca motiv de casare dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În combaterea legalității deciziei atacate, au arătat că instanța de apel a făcut o incorectă aplicare a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul că, în speță nu se putea prezuma că autorii reclamantului erau proprietari atât timp cât, ca probă contrară, avocatul reclamantului la termenul de judecată din 24 aprilie 2009 a învederat că aceștia au edificat construcția, fără autorizație, pe terenul statului. Înalta Curte urmează a constata nul recursul, excepție invocată în ședința publică din data de 4 februarie 2011, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului. În speță, nemulțumirea recurenților vizează modul de apreciere a probelor administrate care au condus la stabilirea unei anumite situații de fapt, critică de netemeinicie care nu mai poate constitui motiv de recurs în actuala reglementare a instituției acestei căi de atac extraordinare.

Astfel, recurenții nu combat cu argumente structurate juridic considerentele reținute de instanța de apel prin decizia recurată, din conținutul criticilor formulate nu rezultă clar de ce ar fi trebuit înlăturate dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, în raport de situația de fapt reținută de Curte. Recurenții solicită, însă, cenzurarea deciziei în ceea ce privește însăși situația de fapt reținută de instanța de apel. Potrivit dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001„(1) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(2) În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus, sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.” Așadar, legiuitorul a instituit o prezumție de proprietate în favoarea persoanei înscrise în actul de preluare, prezumție pe care, în speță, recurenții-pârâți nu au răsturnat-o printr-o probă contrară.

Deși în domeniul reglementat de acest act normativ, există norme derogatorii de la regimul probațiunii în materia drepturilor reale imobiliare (în sensul art. 24 din Legea nr. 10/2001, fiind suficientă prezumția de proprietate, în absența unor probe contrare), nu au fost depuse la dosar înscrisuri apte să răstoarne o asemenea prezumție, simpla susținere că autorii reclamantului au construit pe un teren care aparținea statului nefiind o probă contrară și care să fi rezultat din evidențele autorităților, contemporane momentului naționalizări.

Conform dispozițiilor art. 23. 1 din Normele metodologice la lit. d) și g) sunt acte doveditoare, în sensul art. 24 din Legea nr. 10/2001 „(d) orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul aparținea persoanei respective; (g) orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale.” Instanța de apel a avut în vedere înscrisurile depuse atât în dosarul administrativ cât și în dosarul instanței și le-a interpretat prin raportare la toate celelalte dovezi administrate cât și la dispozițiile cuprinse în art. 24 din Legea 10/2001 sub aspectul modalității de dovedire a dreptului de proprietate în condițiile acestei legi speciale.

Prin urmare, neprecizând în ce ar consta greșita aplicare a legii susținerea recurenților în sensul menționat nu se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nu permite cenzurarea deciziei instanței de apel din perspectiva acestui motiv de recurs. Pentru aceste considerente, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 303 din același cod, Înalta Curte va constata nulitatea recursului, neexistând motive de ordine publică, care să poată fi cenzurate și din oficiu, de către instanță, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâții Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin primar și Consiliul Local Constanța împotriva deciziei civile nr. 58/C din 22 martie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2011.