ÎCCJ, Decizia nr. 374/2011

Ședința publică de la 20 iunie 2011 Asupra recursurilor de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin decizia nr. 1639 din 27 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de petenții N.N. și P.E. împotriva sentinței penale nr. 31/PI din 11 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Au fost obligați recurenții la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această decizie instanța de recurs a reținut, în esență, că petenții N.N. și P.E. au formulat plângere penală împotriva magistraților intimați C.A., R.M. și C.E., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 289 și art. 249 C. pen., constând în aceea că prin încheierea de ședință din 2 iunie 2009 nu au consemnat mai multe solicitări formulate de petenți.

Referitor la intimata I.A. au arătat că magistratul se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 289 și art. 249 C. pen., întrucât prin încheierea din 19 noiembrie 2008 s-au consemnat aspecte neadevărate care au condus la pierderea procesului. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara prin rezoluția nr. 592/P/2009 a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimați, soluție menținută și de procurorul ierarhic superior. Împotriva acestei rezoluții petenții au formulat plângere la instanță solicitând desființarea rezoluției cu consecința începerii urmăririi penale a intimatelor. Curtea de Apel Timișoara prin sentința penală nr. 32/PI din 11 februarie 2010 în temeiul art. 278 1 alin. (2) lit. a) C. proc.

pen. a respins, ca nefondată, plângerea petenților. Cu privire la recursurile cu soluționarea cărora a fost învestită instanța de control judiciar a reținut, în esență, că hotărârea recurată este legală și temeinică, faptele reclamate neexistând în materialitatea lor, soluția dispusă fiind motivată în fapt și în drept, iar a admite faptul că împotriva judecătorilor care au pronunțat anumite soluții se pot formula plângeri penale echivalează cu a accepta instituirea unor noi căi de atac, neprevăzute de lege, ceea ce este inadmisibil. Împotriva acestei decizii, în termen legal, petenții au declarat un nou recurs.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice. Revine așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate. Astfel, potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege. Așadar, limitând calea de atac menționată exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, în raport de care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.

În cauză, se constată că recurenții și-au exercitat deja dreptul la recurs, iar cele cu soluționarea căruia Completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întrunesc cerințele textului de lege menționat, încalcă principiul unicității acestei căi de atac și, ca atare, nu sunt admisibile potrivit dreptului comun. Pe de altă parte, cum Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a soluționat cauza penală în primă instanță, soluționarea acestui din urmă recurs excede competenței atribuite Completului de 9 judecători prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, așa încât nu este admisibil nici potrivit legii speciale. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așa fiind, constatându-se întemeiată excepția invocată, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. a), teza a II a C. proc. pen., recursurile declarate vor fi respinse, ca inadmisibile. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de petenții N.N. și P.E. împotriva deciziei nr. 1639 din 27 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 1361/59/2009. Obligă recurenții petenți la plata sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 iunie 2011.