ÎCCJ, Decizia nr. 374/2011

Ședința publică de la 20 iunie 2011

Asupra recursurilor

de față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin decizia nr. 1639

din 27 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de petenții N.N. și P.E.

împotriva sentinței penale nr. 31/PI din 11 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Au fost obligați

recurenții la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța

această decizie instanța de recurs a reținut, în esență, că petenții N.N. și P.E.

au formulat plângere penală împotriva magistraților intimați C.A., R.M. și C.E.,

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 289 și art. 249 C.

pen., constând în aceea că prin încheierea de ședință din 2 iunie 2009 nu au

consemnat mai multe solicitări formulate de petenți. Referitor la intimata I.A.

au arătat că magistratul se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor prevăzute

de art. 289 și art. 249 C. pen., întrucât prin încheierea din 19 noiembrie 2008

s-au consemnat aspecte neadevărate care au condus la pierderea procesului.

Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Timișoara prin rezoluția nr. 592/P/2009 a dispus neînceperea

urmăririi penale față de intimați, soluție menținută și de procurorul ierarhic

superior.

Împotriva acestei

rezoluții petenții au formulat plângere la instanță solicitând desființarea

rezoluției cu consecința începerii urmăririi penale a intimatelor. Curtea de

Apel Timișoara prin sentința penală nr. 32/PI din 11 februarie 2010 în temeiul

art. 278

1

alin. (2) lit. a) C. proc. pen. a respins, ca nefondată,

plângerea petenților.

Cu privire la

recursurile cu soluționarea cărora a fost învestită instanța de control

judiciar a reținut, în esență, că hotărârea recurată este legală și temeinică,

faptele reclamate neexistând în materialitatea lor, soluția dispusă fiind

motivată în fapt și în drept, iar a admite faptul că împotriva judecătorilor

care au pronunțat anumite soluții se pot formula plângeri penale echivalează cu

a accepta instituirea unor noi căi de atac, neprevăzute de lege, ceea ce este

inadmisibil.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, petenții au declarat un nou recurs.

Recursul este

inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Dând eficiență

principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită,

privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum

și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea

fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legea

procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru

persoane aflate în situații identice.

Revine așadar, părții

interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual

penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al

hotărârii atacate.

Potrivit

dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II

C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea

acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost

reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și

ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere

reformarea hotărârii atacate.

Astfel, potrivit art.

385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea

recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de

lege.

Așadar, limitând

calea de atac menționată exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de

lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, în

raport de care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este

exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.

În cauză, se constată

că recurenții și-au exercitat deja dreptul la recurs, iar cele cu soluționarea

căruia Completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întrunesc cerințele

textului de lege menționat, încalcă principiul unicității acestei căi de atac

și, ca atare, nu sunt admisibile potrivit dreptului comun.

Pe de altă parte, cum

Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a soluționat cauza

penală în primă instanță, soluționarea acestui din urmă recurs excede

competenței atribuite Completului de 9 judecători prin art. 24 alin. (1) din

Legea nr. 304/2004, republicată, așa încât nu este admisibil nici potrivit

legii speciale.

Or, recunoașterea

unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual

penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest

motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așa fiind,

constatându-se întemeiată excepția invocată, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. a), teza a II a C. proc. pen., recursurile declarate vor fi respinse,

ca inadmisibile.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibile, recursurile declarate de petenții N.N. și P.E. împotriva deciziei

nr. 1639 din 27 aprilie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în dosarul nr. 1361/59/2009.

Obligă recurenții

petenți la plata sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 20 iunie 2011.