ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3022/2012

Asupra cererii de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal reclamantul A.H. alias R.R.K., cetățean

pakistanez, născut la data de 15 mai 1986, a formulat plângere împotriva

hotărârii nr. 2437920/h/CC din 23 ianuarie 2012, pronunțată de pârâtul Oficiul

Român pentru Imigrări - Direcția de Azil și Integrare - Centrul Regional de

Cazare și Proceduri pentru Azil Timișoara, solicitând și acordarea permisiunii

de a rămâne pe teritoriul României pe perioada soluționării cererii de azil,

conform art. 93 pct. 4 din Legea nr. 122/2006.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a

solicitat acordarea statutului de refugiat, deoarece este cetățean pakistanez

și a părăsit țara de origine datorită persecuțiilor la care a fost supus atât

el, cât și membrii familiei sale, ca urmare a faptului că au opinii politice

diferite față de partidul aflat la putere.

În concluzie, reclamantul a arătat că,

deoarece este cetățean pakistanez și în țara sa, Pakistan, îi este pusă viața

în pericol, solicită permisiunea de a rămâne pe teritoriul României.

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea

pe dispozițiile art. 93 alin. (1) și (4) din Legea privind azilul în România

nr. 122/2006.

Examinând cu prioritate, în conformitate cu

dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția necompetenței materiale

invocată din oficiu de către instanță, Înalta Curte constată că aceasta este

întemeiată și urmează a o admite, cu consecința trimiterii cauzei spre

competentă soluționare Judecătoriei Timișoara, pentru considerentele ce vor fi

expuse în continuare.

În conformitate cu dispozițiile art. 158

alin. (1) C. proc. civ., „când în fața instanței de judecată se pune în

discuție competența acesteia, ea este obligată să stabilească instanța

competentă, ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională

competent", iar, potrivit dispozițiilor art. 159 pct. 2 C. proc. civ.,

necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale,

când procesul este de competența unei instanțe de alt grad.

Așa cum rezultă din analiza lucrărilor

dosarului, prin cererea dedusă judecății, reclamantul a formulat plângere

împotriva hotărârii nr. 2437920/h/CC din 23 ianuarie 2012, pronunțată de

pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări - Direcția de Azil și Integrare - Centrul

Regional de Cazare și Proceduri pentru Azil Timișoara, prin care i-a fost

respinsă cererea de acordare a accesului la o nouă procedură de azil, precum și

acordarea permisiunii de a rămâne pe teritoriul României.

Pe de o parte, competența de judecată a

Înaltei Curți de Casație și Justiție se referă, conform art. 4 pct. 1 C. proc.

civ., la recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a

altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, instanța supremă neputând fi

sesizată direct cu soluționarea pe fond a unei cereri de chemare în judecată.

Pe de altă parte, conform art. 93 din Legea

privind azilul în România nr. 122/2006:

„(1) împotriva hotărârii prin care a fost

respinsă ca inadmisibilă cererea de acordare a accesului la o nouă procedură de

azil se poate face plângere în termen de 10 zile de la comunicare.

(2) Soluționarea plângerii este de competența

judecătoriei în a cărei rază teritorială se află structura specializată pe

probleme de azil a Oficiului Român pentru Imigrări care a emis hotărârea (...).

(4) În cazul depunerii plângerii, străinul

poate cere să i se acorde permisiunea de a rămâne pe teritoriul României.

Cererea de acordare a permisiunii de a rămâne pe teritoriul statului român se

soluționează în regim de urgență de către instanța de judecată competentă, care

se va pronunța în camera de consiliu, fără citarea părților, printr-o încheiere

irevocabilă (...)."

Astfel, prin dispozițiile art. 93 din Legea

nr. 122/2006 se stabilește o procedură specială, derogatorie de la dreptul

comun, în ceea ce privește judecarea plângerii formulate împotriva hotărârii

pronunțate de Oficiul Român pentru Imigrări, prin care este respinsă cererea de

acordare a accesului la o nouă procedură de azil, precum și solicitarea de

acordare a permisiunii de a rămâne pe teritoriul României.

Pe cale de consecință, în cauza dedusă

judecății devin incidente normele speciale care reglementează competența

exclusivă a judecătoriei în a cărei rază teritorială se află structura

specializată pe probleme de azil a Oficiului Român pentru Imigrări care a emis

hotărârea, în speță Direcția de Azil și Integrare - Centrul Regional de Cazare

și Proceduri de Azil, cu sediul în Timișoara.

Pentru

considerentele arătate, în temeiul art. 137, cu referire la art. 158 alin. (1)

și (3) și art. 159 pct. 2 C. proc. civ. și ale art. 93 din Legea nr. 122/2006,

Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale a instanței și va

trimite cauza privind pe petentul A.H. alias R.R.K. și pe pârâtul Oficiul Român

pentru Imigrări - Direcția de Azil și Integrare - Centrul Regional de Cazare și

Proceduri de Azil, spre competentă soluționare, Judecătoriei Timișoara.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Trimite cauza privind pe reclamantul A.H.

alias R.R.K. și Oficiul Român pentru Imigrări - Direcția Azil și Integrare spre

competentă soluționare Judecătoriei Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 14

iunie 2012.