ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3022/2012

Asupra cererii de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal reclamantul A.H. alias R.R.K., cetățean pakistanez, născut la data de 15 mai 1986, a formulat plângere împotriva hotărârii nr. 2437920/h/CC din 23 ianuarie 2012, pronunțată de pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări - Direcția de Azil și Integrare - Centrul Regional de Cazare și Proceduri pentru Azil Timișoara, solicitând și acordarea permisiunii de a rămâne pe teritoriul României pe perioada soluționării cererii de azil, conform art. 93 pct. 4 din Legea nr. 122/2006.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a solicitat acordarea statutului de refugiat, deoarece este cetățean pakistanez și a părăsit țara de origine datorită persecuțiilor la care a fost supus atât el, cât și membrii familiei sale, ca urmare a faptului că au opinii politice diferite față de partidul aflat la putere. În concluzie, reclamantul a arătat că, deoarece este cetățean pakistanez și în țara sa, Pakistan, îi este pusă viața în pericol, solicită permisiunea de a rămâne pe teritoriul României. În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 93 alin. (1) și (4) din Legea privind azilul în România nr. 122/2006. Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., excepția necompetenței materiale invocată din oficiu de către instanță, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite, cu consecința trimiterii cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Timișoara, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În conformitate cu dispozițiile art. 158 alin. (1) C. proc. civ., „când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, ea este obligată să stabilească instanța competentă, ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent", iar, potrivit dispozițiilor art. 159 pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad.

Așa cum rezultă din analiza lucrărilor dosarului, prin cererea dedusă judecății, reclamantul a formulat plângere împotriva hotărârii nr. 2437920/h/CC din 23 ianuarie 2012, pronunțată de pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări - Direcția de Azil și Integrare - Centrul Regional de Cazare și Proceduri pentru Azil Timișoara, prin care i-a fost respinsă cererea de acordare a accesului la o nouă procedură de azil, precum și acordarea permisiunii de a rămâne pe teritoriul României. Pe de o parte, competența de judecată a Înaltei Curți de Casație și Justiție se referă, conform art. 4 pct. 1 C. proc. civ., la recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, instanța supremă neputând fi sesizată direct cu soluționarea pe fond a unei cereri de chemare în judecată.

Pe de altă parte, conform art. 93 din Legea privind azilul în România nr. 122/2006: „(1) împotriva hotărârii prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de acordare a accesului la o nouă procedură de azil se poate face plângere în termen de 10 zile de la comunicare. (2) Soluționarea plângerii este de competența judecătoriei în a cărei rază teritorială se află structura specializată pe probleme de azil a Oficiului Român pentru Imigrări care a emis hotărârea (...). (4) În cazul depunerii plângerii, străinul poate cere să i se acorde permisiunea de a rămâne pe teritoriul României.

Cererea de acordare a permisiunii de a rămâne pe teritoriul statului român se soluționează în regim de urgență de către instanța de judecată competentă, care se va pronunța în camera de consiliu, fără citarea părților, printr-o încheiere irevocabilă (...)." Astfel, prin dispozițiile art. 93 din Legea nr. 122/2006 se stabilește o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, în ceea ce privește judecarea plângerii formulate împotriva hotărârii pronunțate de Oficiul Român pentru Imigrări, prin care este respinsă cererea de acordare a accesului la o nouă procedură de azil, precum și solicitarea de acordare a permisiunii de a rămâne pe teritoriul României.

Pe cale de consecință, în cauza dedusă judecății devin incidente normele speciale care reglementează competența exclusivă a judecătoriei în a cărei rază teritorială se află structura specializată pe probleme de azil a Oficiului Român pentru Imigrări care a emis hotărârea, în speță Direcția de Azil și Integrare - Centrul Regional de Cazare și Proceduri de Azil, cu sediul în Timișoara. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 137, cu referire la art. 158 alin. (1) și (3) și art. 159 pct. 2 C. proc. civ. și ale art. 93 din Legea nr. 122/2006, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale a instanței și va trimite cauza privind pe petentul A.H. alias R.R.K. și pe pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări - Direcția de Azil și Integrare - Centrul Regional de Cazare și Proceduri de Azil, spre competentă soluționare, Judecătoriei Timișoara.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Trimite cauza privind pe reclamantul A.H. alias R.R.K. și Oficiul Român pentru Imigrări - Direcția Azil și Integrare spre competentă soluționare Judecătoriei Timișoara. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 14 iunie 2012.