ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1971/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin notificarea înregistrată la nr. 27228/2001 reclamanții F.S. și F.E., reprezentați de mandatarul B.I. au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bacău. Prin dispoziția nr. 3195 din 27 august 2004 Primarul municipiului Bacău a respins cererea reclamanților, considerând că preluarea de către statul român a imobilului nu a fost abuzivă, întrucât a operat în baza Decretului nr. 223/1974. Reclamanții au contestat în instanță această dispoziție, solicitând, prin cererea modificatoare (filele 24-26 dosar tribunal) să fie obligată pârâta Primăria municipiului Bacău să le restituie în natură imobilul și să stabilească sumele pe care trebuie să le restituie în temeiul dispoz.

art. 12 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. La termenul de judecată din data de 27 octombrie 2004 au formulat cerere de intervenție în interes propriu și în interesul Primăriei municipiului Bacău, P.M. și P.V. În motivarea acestei cereri au arătat că au avut calitatea de chiriași ai imobilului în litigiu, că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1441 din 27 ianuarie 1992 au cumpărat acest apartament la care, pe parcursul anilor, au efectuat numeroase modificări la structura imobilului și l-au transformat astfel încât a devenit un imobil nou, în raport cu cel preluat de la stat. Au arătat că prin sentința civilă nr. 1557 din 27 februarie 2002 Judecătoria Bacău, rămasă definitivă și irevocabilă, a anulat contractul lor de cumpărare, astfel încât au formulat o acțiune civilă de restituire a prețului dat la momentul vânzării precum și a sporului de valoare.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Bacău, secția civilă, prin sentința nr. 406 din 14 iunie 2005 a admis acțiunea reclamanților, a anulat dispoziția contestată nr. 3195/2004 emisă de Primarul municipiului Bacău și a obligat pârâta să emită o nouă dispoziție prin care să restituie în natură imobilul reclamanților. A respins cererea de intervenție formulată de P.M. și P.V., în interesul propriu și al Primăriei municipiului Bacău. Prima instanță a reținut, ca situație de fapt că imobilul, proprietatea reclamanților a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 cu plata de despăgubiri, motivat de împrejurarea că reclamanții au plecat definitiv în Israel. Prima instanță a apreciat că, în speță, apartamentul a fost preluat abuziv și că din probele administrate a rezultat că intervențiile aduse acestuia de către intervenienți nu l-au transformat structural.

Hotărârea primei instanțe a fost apelată de către pârâtul Primarul municipiului Bacău și intervenienți, iar Curtea de Apel Bacău, prin decizia civilă nr. 547 din 14 noiembrie 2005 a menținut soluția primei instanțe. După in prim ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 5655 din 8 iunie 2006 admițând recursurile declarate de pârâtul Primarul municipiului Bacău și de intervenienții P.M., P.V. a casat decizia civilă nr. 547 din 14 noiembrie 2005 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, reținând că hotărârea atacată cuprinde o motivare sumară. Curtea de Apel Bacău, secția civilă, prin decizia civilă nr. 321 din 23 iulie 2007, în rejudecare, a admis apelurile, a desființat sentința civilă nr. 406 din 14 iunie 2005 și a trimis cauza spre rejudecare tribunalului.

Reclamanții au atacat cu recurs această hotărâre, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 3283 din 22 mai 2008 a admis recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauza Curții de apel, în baza dispoz. art. 297 C. proc. civ. În fond, după casare, Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze cu minori, familie, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 6 din 25 ianuarie 2010 a respins apelul formulat de intervenienți, a admis apelul formulat de pârâtul Primarul municipiului Bacău, a schimbat, în parte, sentința apelată, sentința nr. 406 din 14 iunie 2005 a Tribunalului Bacău, a dispus restituirea în natură a imobilului revendicat, a obligat reclamanții la restituirea sumei de 84283 lei, contravaloarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare, conform art. 12 din Legea nr. 10/2001 și a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților, faptul că imobilul a fost preluat în mod abuziv de statul român și că restituirea acestuia în natură este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit. Curtea a apreciat că, în raport de decizia nr. XX pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, instanța de judecată este competentă să soluționeze ea însăși pe fond acțiunea persoanei îndreptățite, nefiind nevoie de o nouă decizie administrativă a unității deținătoare în acest sens.

Cu privire la rambursarea despăgubirilor, instanța de apel a înlăturat expertiza efectuată prin care s-a reactualizat suma primita cu acest titlu, întrucât nu a fost calculată potrivit prevederilor art. 12.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, reținând valoarea despăgubirilor la valoarea apartamentului de la momentul înstrăinării. Cu privire la apelul intervenienților, Curtea a reținut că prin cererea de apel aceștia nu au invocat motive care să vizeze susținerile referitoare la transformarea imobilului prin lucrările de îmbunătățire aduse. Împotriva deciziei au declarat recurs intervenienții P.M., P.V. și pârâtul Primarul municipiului Bacău.

Critica formulată de pârâtul Primarul municipiului Bacău privește greșita reținere de către instanța de apel a caracterului abuziv al preluării imobilului în baza Decretului nr. 223/1974, deoarece persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din țară și au înstrăinat imobilul către stat primeau o reparație îndestulătoare. Intervenienții P.M. și P.V. și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând că decizia atacată nu a analizat susținerile și apărările pe care le-au formulat, fiind astfel nemotivată cu privire la apelul lor. Au criticat și faptul că instanța de apel nu a ținut cont că prin decizia nr. 662 din 31 mai 2002 pronunțată de Tribunalul Bacău, irevocabilă, s-a statuat că reclamanții nu au dovedit calitatea lor de proprietari ai imobilului, susținând că a stabili în sens contrar ar însemna să determini o incertitudine jurisprudențială, fapt ce ar încălca asigurarea unui proces echitabil.

În sprijinul acestei rațiuni juridice au invocat decizia nr. 1055 din 9 octombrie 2008 a Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituțional art. 47 din Legea nr. 10/2001. Recursurile nu sunt fondate. În analiza recursului formulat de pârâtul Primarul municipiului Bacău, Înalta Curte va avea în vedere situația de fapt stabilită de instanța de apel, a cărei reapreciere în recurs nu mai este posibilă prin abrogarea pct. 11 din art. 304 C. proc. civ. ce viza criticile de netemeinicie. Curtea a reținut că prin decizia nr. 372 din 1 decembrie 1988 emisă de Comitetul executiv al Consiliului Popular al județului Bacău, apartamentul proprietatea reclamanților, nr. 9, din imobilul situat în Bacău, județul Bacău a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974, cu plata către aceștia a unei despăgubiri.

Critica de nelegalitate a pârâtului, care se poate încadra în dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează faptul că imobilul nu a fost preluat abuziv și că în situația în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința către stat, stabilirea conduitei acesteia era atributul său exclusiv, urmând a se considera că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin prețul primit sau având vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul respectiv înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara, astfel că, în acest caz, rezolvarea cererii de restituire a imobilului nu se poate realiza decât în sensul respingerii ei.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat [alin. (1)]; bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari [alin. (2)]; instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului [alin. (3)]. Făcând aplicarea acestor dispoziții legale, Curtea Supremă de Justiție, Secțiile Unite, prin decizia în interesul legii nr. V/2000, a statuat că persoanele care consideră că, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, au fost deposedate nelegitim de proprietățile lor imobiliare, inclusiv în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974, pot cere în justiție, pe calea acțiunii în revendicare, recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra acestor bunuri și, ca urmare, restituirea lor.

Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituției din 1965 potrivit căreia dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, iar terenurile și construcțiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri. Același decret contravenea și Codului civil, potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului. Deși legea specială nu definește noțiunea de "preluare abuzivă", în art. 2 alin. (1) enumeră situațiile juridice care constituie preluări cu acest caracter.

Susținerea pârâtului ignoră împrejurarea că, în situația părăsirii definitive a țării, reclamanții, ca de altfel toți cei aflați în situații similare, au fost obligați să procedeze la înstrăinarea construcției către stat, în schimbul unei sume pe care tot statul o stabilea și care, din acest motiv, nu putea să reprezinte valoarea reală a bunului, mai exact despăgubirea rezonabilă la care se face referire în text. Premisa textului în sensul că persoana avea vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara este pur teoretică pentru că practic, era imposibilă în condițiile în care, potrivit art. 5 din Decretul nr. 223/1974 actele juridice încheiate în scopul eludării acestui decret erau nule de drept, ceea ce constituia o încălcare a principiului libertății contractuale.

Din cele ce preced rezultă că preluarea în proprietatea statului a imobilului în litigiu nu a fost făcută cu titlu valabil, ci se încadrează în ipoteza descrisă de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 deoarece, chiar dacă autoritatea de stat a emis decizia administrativă și a stabilit o sumă de bani cu titlu de preț pentru imobil, statul a preluat bunul fără titlu valabil, încălcând regimul constituțional al ocrotirii proprietății prin obligația pe care a impus-o proprietarilor, de a înstrăina imobilul. În același sens dispun și actualele Norme metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, care în art. 1.4 lit. B) care prevăd că preluarea dispusă în temeiul Decretului nr. 223/974 este abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului, cât și în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat.

Așa fiind, nu se poate imputa instanței de apel că ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile din Legea nr. 10/2001, criticile formulate pe acest aspect sunt nefondate, cu consecința inaplicabilității în speță a cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Critica intervenienților P.M. și P.V. ce vizează motivul de casare prevăzut de dipoz. art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primită. Astfel, deși pretinde că instanța a ignorat din analiză anumite motive de apel – vizând modalitatea de soluționare a capătului de cerere privind stabilirea cuantumului sumei ce trebuie achitată de Primăria Bacău, critica este nesusținută și combătută prin chiar considerentele deciziei atacate.

Sub acest aspect, ca răspuns la motivele de nelegalitate din cererea de apel, instanța a reținut corect în sarcina reclamanților obligația rambursării sumei reprezentând valoarea despăgubirii primite actualizată conform art. 12 din Legea nr. 10/2001. Instanța de apel a reținut în mod corect, pentru considerentele anterior expuse, faptul ca textul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se referă la imobilele preluate abuziv, fără a distinge pentru fiecare dintre cazurile din enumerarea exemplificativa pe care o conține după cum preluarea este una cu titlu, fără titlu sau fără titlu valabil (așa cum au făcut-o parțial si insuficient însă, reglementările legale anterioare). Preluarea imobilului în baza Decretului nr. 223/1974 nu poate fi decât una abuzivă, rezultat al interpretării sistematice si istorico-teleologice a textului legal menționat.

Ceea ce poate cerceta instanța civilă învestită cu o acțiune în revendicarea imobilului preluat de statul român în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 este legea aplicabilă preluării, la momentul respectiv, sub aspectul concordanței acesteia cu reglementările prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în ordine etapelor reglementate de textul legal. Or, urmând aceste etape în aprecierea valabilității preluării, prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, Curtea a apreciat că prevederile Decretului nr. 223/1974 nu erau în concordanță cu reglementările constituționale în vigoare la momentul preluării. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut în mod legal si temeinic caracterul nevalabil al preluării în baza Decretului nr. 223/1974, nefiind vorba de argumente contradictorii în expunerea de motive.

Potrivit reglementărilor constituționale în vigoare la momentul preluării, respectiv art. 12 si art. 36 din Constituția din 1965 (republicată în 1986), în proprietatea statului nu puteau trece decât terenurile si construcțiile expropriate pentru lucrări de interes public si numai cu plata unei juste despăgubiri, dreptul de proprietate personală asupra casei de locuit si asupra terenului aferent acesteia fiind ocrotit de lege, iar art. 17 din aceeași Constituție consacra principiul nediscriminării cetățenilor. Decretul nr. 223/1974 a reglementat neconstituțional, preluarea, fără vreo justificare, a imobilelor, inclusiv a unicei locuințe (cum este cazul în speță), aparținând cetățenilor români care părăseau țara, operând o deposedare abuzivă, o încălcare flagranta a dreptului de proprietate particulară imobiliară, garantat constituțional, așa cum în mod corect a apreciat instanța de apel sub acest aspect.

Indiferent dacă imobilul era preluat cu plata, prin "vânzarea" către stat, sau fără plată (în funcție de ipotezele de preluare reglementate de decret), preluarea era una abuzivă. Preluarea fără plată nu comporta discuții, discriminarea făcută între cetățenii cu domiciliul în țară și cei cu domiciliul în străinătate, sub aspectul dreptului de a deține în proprietate imobile pe teritoriul României, fiind evidentă, dar, în aceeași măsură și în cazul preluării cu plată, discriminarea era evidentă, pentru aceleași considerente.

Restrângerea nejustificată a dreptului de dispoziție juridică asupra imobilului-locuință, sub aspectul libertății contractuale, din perspectiva alegerii cumpărătorului (ce nu putea fi decât statul), era întemeiată pe o obligație legală implicită de a vinde statului, reglementarea legală ce instituia o astfel de obligație fiind neconstituțională, aducând atingere dreptului de proprietate personală asupra imobilului cu destinația de locuință, garantat constituțional, cât timp nu era justificată de o cauză de utilitate publică sau privind siguranța naționala ori securitatea publica. Regăsindu-se așadar, argumentele soluției adoptate în considerentele deciziei recurate, fără ca acestea să aibă caracter contradictoriu sau străin de natura pricinii, critica bazată pe dispoz.

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primită. Nici critica intervenienților, care vizează neanalizarea de către instanța de apel a apărării formulate de către aceștia, în sensul că, acțiunea în revendicare a reclamanților a fost respinsă întrucât nu și-au dovedit calitatea de proprietari, operând puterea pozitivă a puterii de lucru judecat în baza deciziei nr. 662 din 31 mai 2002 a Tribunalului Bacău, nu se poate primi. Chiar dacă această susținere nu a constituit motiv de critică în apel, Înalta Curte, în temeiul dispoz. art. 306 alin. (2) C. proc. civ., o va analiza întrucât prin invocarea puterii de lucru judecat, vizează o chestiune de ordine publică.

Pentru a se reține efectul pozitiv al lucrului judecat, este necesar ca modalitatea în care au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți într-un prim proces să fie menținută într-un al doilea proces, astfel încât, în legătură cu chestiunea litigioasă, anterior tranșată, să nu existe posibilitatea unei contraziceri, în ideea de ordine și stabilitate juridică. Astfel, în litigiul soluționat prin decizia nr. 662 din 31 mai 2002, Tribunalul Bacău a respins acțiunea în revendicare, ca neavenită, reținând că nu au fost invocate motive de natură să justifice deposedarea nelegitimă, instanța nefăcând o analiză dacă reclamanții au sau nu calitatea de proprietari a imobilului revendicat.

Totodată, tribunalul a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, în sensul că, a fost declarat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare nr. 1441/1992 prin care intervenienții au dobândit imobilul în litigiu, doar această ultimă chestiune fiind, așadar, soluționată cu autoritate de lucru judecat. În acest context al analizei, se reține că instanțele de fond nu puteau aprecia că în speță operează autoritatea de lucru judecat, în ceea ce privește dovedirea dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului, pornind de la manifestarea sa procesuală ca prezumție, respectiv ca mijloc de probă care poate demonstra în legătură cu raporturile juridice existente între părți, în conformitate cu dispoz.

art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ., atât timp cât această chestiune nu a fost dezlegată în litigiul anterior, finalizat prin decizia nr. 662 din 31 mai 2002 a Tribunalului Bacău. Pe cale de consecință, ambele recursuri vor fi respins, ca nefondate, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Primarul Municipiului Bacău și intervenienții P.M., P.V. împotriva deciziei nr. 6 din 25 ianuarie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2011.