ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1971/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1971/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin notificarea înregistrată la

nr. 27228/2001 reclamanții F.S. și F.E., reprezentați de mandatarul B.I. au

solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bacău.

Prin dispoziția nr. 3195

din 27 august 2004 Primarul municipiului Bacău a respins cererea reclamanților,

considerând că preluarea de către statul român a imobilului nu a fost abuzivă,

întrucât a operat în baza Decretului nr. 223/1974.

Reclamanții au

contestat în instanță această dispoziție, solicitând, prin cererea

modificatoare (filele 24-26 dosar tribunal) să fie obligată pârâta Primăria

municipiului Bacău să le restituie în natură imobilul și să stabilească sumele

pe care trebuie să le restituie în temeiul dispoz. art. 12 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001.

La termenul de

judecată din data de 27 octombrie 2004 au formulat cerere de intervenție în

interes propriu și în interesul Primăriei municipiului Bacău, P.M. și P.V.

În motivarea acestei

cereri au arătat că au avut calitatea de chiriași ai imobilului în litigiu, că

prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1441 din 27 ianuarie 1992 au cumpărat

acest apartament la care, pe parcursul anilor, au efectuat numeroase modificări

la structura imobilului și l-au transformat astfel încât a devenit un imobil

nou, în raport cu cel preluat de la stat. Au arătat că prin sentința civilă nr.

1557 din 27 februarie 2002 Judecătoria Bacău, rămasă definitivă și irevocabilă,

a anulat contractul lor de cumpărare, astfel încât au formulat o acțiune civilă

de restituire a prețului dat la momentul vânzării precum și a sporului de valoare.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul Bacău, secția civilă, prin sentința nr. 406 din

14 iunie 2005 a admis acțiunea reclamanților, a anulat dispoziția contestată nr.

3195/2004 emisă de Primarul municipiului Bacău și a obligat pârâta să emită o nouă

dispoziție prin care să restituie în natură imobilul reclamanților. A respins

cererea de intervenție formulată de P.M. și P.V., în interesul propriu și al

Primăriei municipiului Bacău.

Prima instanță a

reținut, ca situație de fapt că imobilul, proprietatea reclamanților a fost

preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 cu plata de

despăgubiri, motivat de împrejurarea că reclamanții au plecat definitiv în

Israel.

Prima instanță a

apreciat că, în speță, apartamentul a fost preluat abuziv și că din probele

administrate a rezultat că intervențiile aduse acestuia de către intervenienți

nu l-au transformat structural.

Hotărârea primei

instanțe a fost apelată de către pârâtul Primarul municipiului Bacău și

intervenienți, iar Curtea de Apel Bacău, prin decizia civilă nr. 547 din 14 noiembrie

2005 a menținut soluția primei instanțe.

După in prim ciclu procesual,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

prin decizia nr. 5655 din 8 iunie 2006 admițând recursurile declarate de

pârâtul Primarul municipiului Bacău și de intervenienții P.M., P.V. a casat

decizia civilă nr. 547 din 14 noiembrie 2005 a Curții de Apel Bacău, secția

civilă, reținând că hotărârea atacată cuprinde o motivare sumară.

Curtea de Apel Bacău, secția

civilă, prin decizia civilă nr. 321 din 23 iulie 2007, în rejudecare, a admis

apelurile, a desființat sentința civilă nr. 406 din 14 iunie 2005 și a trimis

cauza spre rejudecare tribunalului.

Reclamanții au atacat

cu recurs această hotărâre, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

decizia nr. 3283 din 22 mai 2008 a admis recursurile, a casat decizia recurată

și a trimis cauza Curții de apel, în baza dispoz. art. 297 C. proc. civ.

În fond, după casare,

Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze cu minori, familie, conflicte de

muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 6 din 25 ianuarie 2010 a respins apelul formulat de intervenienți, a admis apelul formulat de pârâtul Primarul

municipiului Bacău, a schimbat, în parte, sentința apelată, sentința nr. 406

din 14 iunie 2005 a Tribunalului Bacău, a dispus restituirea în natură a

imobilului revendicat, a obligat reclamanții la restituirea sumei de 84283 lei,

contravaloarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare,

conform art. 12 din Legea nr. 10/2001 și a menținut celelalte dispoziții ale

hotărârii apelate.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut calitatea de persoane îndreptățite a

reclamanților, faptul că imobilul a fost preluat în mod abuziv de statul român

și că restituirea acestuia în natură este condiționată de rambursarea unei sume

reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de

actualizare stabilit.

Curtea a apreciat că,

în raport de decizia nr. XX pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

într-un recurs în interesul legii, instanța de judecată este competentă să

soluționeze ea însăși pe fond acțiunea persoanei îndreptățite, nefiind nevoie

de o nouă decizie administrativă a unității deținătoare în acest sens.

Cu privire la

rambursarea despăgubirilor, instanța de apel a înlăturat expertiza efectuată

prin care s-a reactualizat suma primita cu acest titlu, întrucât nu a fost

calculată potrivit prevederilor art. 12.1 din Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, reținând valoarea despăgubirilor la valoarea

apartamentului de la momentul înstrăinării.

Cu privire la apelul

intervenienților, Curtea a reținut că prin cererea de apel aceștia nu au

invocat motive care să vizeze susținerile referitoare la transformarea

imobilului prin lucrările de îmbunătățire aduse.

Împotriva deciziei au

declarat recurs intervenienții P.M., P.V. și pârâtul Primarul municipiului

Bacău.

Critica formulată de

pârâtul Primarul municipiului Bacău privește greșita reținere de către instanța

de apel a caracterului abuziv al preluării imobilului în baza Decretului nr. 223/1974,

deoarece persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din țară și au

înstrăinat imobilul către stat primeau o reparație îndestulătoare.

Intervenienții P.M.

și P.V. și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., susținând că decizia atacată nu a analizat susținerile și apărările pe

care le-au formulat, fiind astfel nemotivată cu privire la apelul lor. Au

criticat și faptul că instanța de apel nu a ținut cont că prin decizia nr. 662

din 31 mai 2002 pronunțată de Tribunalul Bacău, irevocabilă, s-a statuat că

reclamanții nu au dovedit calitatea lor de proprietari ai imobilului, susținând

că a stabili în sens contrar ar însemna să determini o incertitudine

jurisprudențială, fapt ce ar încălca asigurarea unui proces echitabil. În

sprijinul acestei rațiuni juridice au invocat decizia nr. 1055 din 9 octombrie 2008

a Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituțional art. 47 din

Legea nr. 10/2001.

Recursurile nu sunt

fondate.

În analiza recursului

formulat de pârâtul Primarul municipiului Bacău, Înalta Curte va avea în vedere

situația de fapt stabilită de instanța de apel, a cărei reapreciere în recurs

nu mai este posibilă prin abrogarea pct. 11 din art. 304 C. proc. civ. ce viza

criticile de netemeinicie.

Curtea a reținut că

prin decizia nr. 372 din 1 decembrie 1988 emisă de Comitetul executiv al

Consiliului Popular al județului Bacău, apartamentul proprietatea reclamanților,

nr. 9, din imobilul situat în Bacău, județul Bacău a trecut în proprietatea

statului în temeiul Decretului nr. 223/1974, cu plata către aceștia a unei

despăgubiri.

Critica de

nelegalitate a pârâtului, care se poate încadra în dispoz. art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., vizează faptul că imobilul nu a fost preluat abuziv și că în

situația în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a

înstrăinat locuința către stat, stabilirea conduitei acesteia era atributul său

exclusiv, urmând a se considera că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind

îndestulată rezonabil prin prețul primit sau având vocația de a fi îndestulată

rezonabil dacă înstrăina imobilul respectiv înainte de formalizarea intenției

de a părăsi definitiv țara, astfel că, în acest caz, rezolvarea cererii de

restituire a imobilului nu se poate realiza decât în sensul respingerii ei.

Potrivit art. 6 din

Legea nr. 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al

unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada

6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în

temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data

preluării lor de către stat [alin. (1)]; bunurile preluate de stat fără un

titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari [alin. (2)]; instanțele

judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului [alin. (3)].

Făcând aplicarea acestor

dispoziții legale, Curtea Supremă de Justiție, Secțiile Unite, prin decizia în

interesul legii nr. V/2000, a statuat că persoanele care consideră că, în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, au fost deposedate nelegitim de

proprietățile lor imobiliare, inclusiv în baza prevederilor Decretului nr.

223/1974, pot cere în justiție, pe calea acțiunii în revendicare, recunoașterea

dreptului lor de proprietate asupra acestor bunuri și, ca urmare, restituirea

lor.

Decretul nr. 223/1974

contravenea Constituției din 1965 potrivit căreia dreptul de proprietate

personală era ocrotit de lege, iar terenurile și construcțiile puteau fi

expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste

despăgubiri.

Același decret

contravenea și Codului civil, potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda

proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o

dreaptă și prealabilă despăgubire, precum și Declarației Universale a

Drepturilor Omului.

Deși legea specială

nu definește noțiunea de "preluare abuzivă", în art. 2 alin. (1) enumeră

situațiile juridice care constituie preluări cu acest caracter.

Susținerea pârâtului

ignoră împrejurarea că, în situația părăsirii definitive a țării, reclamanții,

ca de altfel toți cei aflați în situații similare, au fost obligați să

procedeze la înstrăinarea construcției către stat, în schimbul unei sume pe

care tot statul o stabilea și care, din acest motiv, nu putea să reprezinte

valoarea reală a bunului, mai exact despăgubirea rezonabilă la care se face

referire în text.

Premisa textului în

sensul că persoana avea vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina

imobilul înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara este pur

teoretică pentru că practic, era imposibilă în condițiile în care, potrivit

art. 5 din Decretul nr. 223/1974 actele juridice încheiate în scopul eludării

acestui decret erau nule de drept, ceea ce constituia o încălcare a

principiului libertății contractuale.

Din cele ce preced

rezultă că preluarea în proprietatea statului a imobilului în litigiu nu a fost

făcută cu titlu valabil, ci se încadrează în ipoteza descrisă de art. 2 alin.

(1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 deoarece, chiar dacă autoritatea de stat a

emis decizia administrativă și a stabilit o sumă de bani cu titlu de preț

pentru imobil, statul a preluat bunul fără titlu valabil, încălcând regimul

constituțional al ocrotirii proprietății prin obligația pe care a impus-o

proprietarilor, de a înstrăina imobilul.

În același sens

dispun și actualele Norme metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, care în art. 1.4 lit. B) care prevăd că

preluarea dispusă în temeiul Decretului nr. 223/974 este abuzivă atât în cazul

trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului, cât și în cazul în

care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în

mod obligatoriu locuința sa către stat.

Așa fiind, nu se

poate imputa instanței de apel că ar fi interpretat și aplicat greșit

dispozițiile din Legea nr. 10/2001, criticile formulate pe acest aspect sunt

nefondate, cu consecința inaplicabilității în speță a cazului de casare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Critica intervenienților

P.M. și P.V. ce vizează motivul de casare prevăzut de dipoz. art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. nu poate fi primită.

Astfel, deși pretinde

că instanța a ignorat din analiză anumite motive de apel – vizând modalitatea

de soluționare a capătului de cerere privind stabilirea cuantumului sumei ce

trebuie achitată de Primăria Bacău, critica este nesusținută și combătută prin

chiar considerentele deciziei atacate.

Sub acest aspect, ca

răspuns la motivele de nelegalitate din cererea de apel, instanța a reținut

corect în sarcina reclamanților obligația rambursării sumei reprezentând

valoarea despăgubirii primite actualizată conform art. 12 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a

reținut în mod corect, pentru considerentele anterior expuse, faptul ca textul

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se referă la imobilele preluate abuziv, fără

a distinge pentru fiecare dintre cazurile din enumerarea exemplificativa pe

care o conține după cum preluarea este una cu titlu, fără titlu sau fără titlu

valabil (așa cum au făcut-o parțial si insuficient însă, reglementările legale

anterioare).

Preluarea imobilului în

baza Decretului nr. 223/1974 nu poate fi decât una abuzivă, rezultat al

interpretării sistematice si istorico-teleologice a textului legal menționat.

Ceea ce poate cerceta

instanța civilă învestită cu o acțiune în revendicarea imobilului preluat de

statul român în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 este legea aplicabilă

preluării, la momentul respectiv, sub aspectul concordanței acesteia cu

reglementările prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în ordine

etapelor reglementate de textul legal.

Or, urmând aceste

etape în aprecierea valabilității preluării, prevăzute de art. 6 alin. (1) din

Legea nr. 213/1998, Curtea a apreciat că prevederile Decretului nr. 223/1974 nu

erau în concordanță cu reglementările constituționale în vigoare la momentul

preluării.

Sub acest aspect,

instanța de apel a reținut în mod legal si temeinic caracterul nevalabil al

preluării în baza Decretului nr. 223/1974, nefiind vorba de argumente

contradictorii în expunerea de motive.

Potrivit

reglementărilor constituționale în vigoare la momentul preluării, respectiv

art. 12 si art. 36 din Constituția din 1965 (republicată în 1986), în

proprietatea statului nu puteau trece decât terenurile si construcțiile expropriate

pentru lucrări de interes public si numai cu plata unei juste despăgubiri,

dreptul de proprietate personală asupra casei de locuit si asupra terenului

aferent acesteia fiind ocrotit de lege, iar art. 17 din aceeași Constituție

consacra principiul nediscriminării cetățenilor.

Decretul nr. 223/1974

a reglementat neconstituțional, preluarea, fără vreo justificare, a imobilelor,

inclusiv a unicei locuințe (cum este cazul în speță), aparținând cetățenilor

români care părăseau țara, operând o deposedare abuzivă, o încălcare flagranta

a dreptului de proprietate particulară imobiliară, garantat constituțional, așa

cum în mod corect a apreciat instanța de apel sub acest aspect.

Indiferent dacă

imobilul era preluat cu plata, prin "vânzarea" către stat, sau fără plată

(în funcție de ipotezele de preluare reglementate de decret), preluarea era una

abuzivă.

Preluarea fără plată

nu comporta discuții, discriminarea făcută între cetățenii cu domiciliul în țară

și cei cu domiciliul în străinătate, sub aspectul dreptului de a deține în

proprietate imobile pe teritoriul României, fiind evidentă, dar, în aceeași

măsură și în cazul preluării cu plată, discriminarea era evidentă, pentru

aceleași considerente.

Restrângerea

nejustificată a dreptului de dispoziție juridică asupra imobilului-locuință,

sub aspectul libertății contractuale, din perspectiva alegerii cumpărătorului

(ce nu putea fi decât statul), era întemeiată pe o obligație legală implicită

de a vinde statului, reglementarea legală ce instituia o astfel de obligație fiind

neconstituțională, aducând atingere dreptului de proprietate personală asupra

imobilului cu destinația de locuință, garantat constituțional, cât timp nu era

justificată de o cauză de utilitate publică sau privind siguranța naționala ori

securitatea publica.

Regăsindu-se așadar,

argumentele soluției adoptate în considerentele deciziei recurate, fără ca

acestea să aibă caracter contradictoriu sau străin de natura pricinii, critica

bazată pe dispoz. art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primită.

Nici critica

intervenienților, care vizează neanalizarea de către instanța de apel a

apărării formulate de către aceștia, în sensul că, acțiunea în revendicare a

reclamanților a fost respinsă întrucât nu și-au dovedit calitatea de

proprietari, operând puterea pozitivă a puterii de lucru judecat în baza

deciziei nr. 662 din 31 mai 2002 a Tribunalului Bacău, nu se poate primi.

Chiar dacă această

susținere nu a constituit motiv de critică în apel, Înalta Curte, în temeiul

dispoz. art. 306 alin. (2) C. proc. civ., o va analiza întrucât prin invocarea

puterii de lucru judecat, vizează o chestiune de ordine publică.

Pentru a se reține

efectul pozitiv al lucrului judecat, este necesar ca modalitatea în care au

fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți într-un

prim proces să fie menținută într-un al doilea proces, astfel încât, în

legătură cu chestiunea litigioasă, anterior tranșată, să nu existe

posibilitatea unei contraziceri, în ideea de ordine și stabilitate juridică.

Astfel, în litigiul soluționat

prin decizia nr. 662 din 31 mai 2002, Tribunalul Bacău a respins acțiunea în

revendicare, ca neavenită, reținând că nu au fost invocate motive de natură să

justifice deposedarea nelegitimă, instanța nefăcând o analiză dacă reclamanții

au sau nu calitatea de proprietari a imobilului revendicat.

Totodată, tribunalul a

menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, în sensul că, a fost

declarat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare nr. 1441/1992 prin care

intervenienții au dobândit imobilul în litigiu, doar această ultimă chestiune

fiind, așadar, soluționată cu autoritate de lucru judecat.

În acest context al

analizei, se reține că instanțele de fond nu puteau aprecia că în speță

operează autoritatea de lucru judecat, în ceea ce privește dovedirea dreptului

de proprietate al reclamanților asupra imobilului, pornind de la manifestarea

sa procesuală ca prezumție, respectiv ca mijloc de probă care poate demonstra

în legătură cu raporturile juridice existente între părți, în conformitate cu

dispoz. art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ., atât timp cât această

chestiune nu a fost dezlegată în litigiul anterior, finalizat prin decizia nr. 662

din 31 mai 2002 a Tribunalului Bacău.

Pe cale de

consecință, ambele recursuri vor fi respins, ca nefondate, conform art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâtul Primarul Municipiului Bacău și

intervenienții P.M., P.V. împotriva deciziei nr. 6 din 25 ianuarie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 martie 2011.