ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2200/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 2832/ D din 26 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în dosar

nr. 7892/83/2010, s-a respins plângerea petentului D.I.T., deținut în

Penitenciarul Satu Mare, în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin

M.F.P.; fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța în

acest mod, tribunalul a reținut următoarele:

Prin rezoluția din 22

iunie 2010 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a

soluționat plângerea formulată de petentul D.I.T. împotriva magistratului

procuror F.M., aceasta fiind respinsă pentru neîndeplinirea condițiilor

prevăzute de art. 222 C. proc. pen.

Soluția a fost

comunicată petentului la data de 28 iunie 2010, fapt recunoscut de către acesta

în ședința publică cu ocazia prezentării spre vedere a actului depus în

probațiune.

În consecință, s-a

constatat că argumentele invocate sunt infirmate prin probele administrate.

În consecință, s-a

apreciat că dreptul de acces la justiție al petentului nu a fost obstrucționat

în nici un fel.

Pentru aceste

considerente, tribunalul a respins plângerea petentului, având ca obiect daune

morale.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal a declarat apel (în ședința publică din 22 martie

2011 s-a recalificat prezenta cale de atac din recurs în apel, avându-se în

vedere dispozițiile art. 282

1

C. proc. civ., respectiv faptul că

obiectul litigiului depășește 100.000 lei, petentul solicitând instanței de

fond 200.000 lei daune morale), petentul D.I.T. arătând prin motivele scrise

că, a depus o cerere de chemare în judecată a Statului Român pentru motiv că

s-au încălcat dispozițiile art. 21, 22 din Constituție și art. 23 pct. 1 precum

și art. 3, 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În motivare a

învederat că a formulat o plângere penală împotriva unui procuror de la Curtea

de Apel Cluj, înregistrată sub nr. 10.814/27211/VIII-1/2010 la Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care a fost respinsă fără a i se

comunica rezoluția sau ordonanța dată pentru a o putea contesta conform art.

278 C. proc. civ. A menționat că i s-a trimis doar o simplă comunicare datată

28 iunie 2010, pe care procurorii care au emis-o nici măcar nu și-au scris

numele. Ca urmare, a susținut că necomunicându-i-se rezoluția sau ordonanța

dată, nu a avut posibilitatea de a o contesta conform art. 278 C. proc. pen.,

interzicându-i-se astfel dreptul de a se adresa justiției și de a beneficia de

un proces echitabil în România. A mai arătat că abia după ce a depus plângeri

penale s-a adresat C.S.M.-ului, a depus cerere de chemare în judecată și a

adresat două cereri Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

și a solicitat eliberarea de copii după acest dosar, a primit de la Parchet

cele două comunicări din 31 august 2010 și 08 septembrie 2010, primind o copie

și o rezoluție din 22 iunie 2010.

Petentul arată că a

chemat Statul Român în judecată în acest dosar pe motiv că nu se simte în

siguranță datorită celor menționate anterior.

Prin decizia civilă

nr. 77/ A din 22 martie 2011 Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a

respins ca nefondat apelul civil declarat de reclamantul D.I.T., în

contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin M.F.P. București și

reprezentant legal Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva

sentinței civile nr. 2832/ D din 26 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul

Satu Mare pe care o menține în întregime.

În motivarea deciziei

s-a reținut că în mod corect și judicios instanța de fond a respins plângerea

formulată de petentul D.I.T., apreciind că dreptul de acces la justiție al

petentului nu a fost obstrucționat în nici un fel.

S-a constatat că

într-adevăr petentului nu i s-a comunicat rezoluția din 22 iunie 2010 dată în

dosarul nr. 10814/2721/VIII-1/2010, dar soluția pronunțată în acest dosar,

respectiv faptul că i s-a respins plângerea formulată pe motivă că nu

întrunește dispozițiile art. 222 C. proc. pen., i-a fost comunicată petentului

în data de 28 iunie 2010. Astfel acesta a luat cunoștință de soluția

pronunțată, și chiar dacă nu i s-a comunicat în extenso rezoluția din 22 iunie

2010 dată în dosar nr. 10814/2721/VIII-1/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, putea, dacă dorea, să o atace în instanță. Mai

mult, la solicitarea petentului, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție i-a trimis acestuia, în copie xerox, dosarul nr.

10814/2721/VIII/1/2010.

Față de toate

acestea, și instanța de apel a apreciat că petentului nu i-a fost obstrucționat

în nici un fel dreptul de acces la justiție, astfel încât, urmează să respingă

ca nefondat apelul și să mențină în întregime hotărârea atacată.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul D.I.T., criticând-o ca

nelegală.

Recurentul reclamant

a expus situația de fapt invocată și a susținut că a făcut dovada că i-a fost

încălcat dreptul de petiționare și de acces la justiție și că în cauză s-au

încălcat și prevederile art. 6 din C.E.D.O.

Recursul nu este

fondat pentru următoarele considerente:

Petiția este

modalitatea prin care cetățeanul are posibilitatea de a-și valorifica un drept,

de a cere o explicație cu privire la orice problemă personală sau de interes

general. Dispozițiile privitoare la petiții sunt prevăzute de O.G. nr. 27/2002

iar conform art. 2 petiția apare sub patru forme: cererea, reclamația,

sesizarea și propunerea.

Legea prevede și care

sunt autoritățile publice cărora li se pot adresa petiții, procedura de

soluționare a acestora, controlul acestei activități și răspunderile ce revin

funcționarilor publici.

Sub acest aspect se

constată că petentului nu i-a fost încălcat dreptul de petiționare întrucât

solicitarea acestuia nu se încadrează în prevederile O.G. nr. 27/2002, cererea

acestuia fiind fundamentată pe dispozițiile codului de procedură penală,

urmarea formulării unei plângeri penale împotriva unui magistrat.

Analizând acțiunea

reclamantului din perspectiva încălcării dreptului de acces la justiție se

constată pe de o parte că nu s-a făcut dovada încălcării acestui drept și

totodată că reglementarea națională respectă prevederile art. 6 din Convenție.

Ca mijloc procedural

concret de care pot uza cetățenii pentru a accede la justiția penală, codul de

procedură penală prevede plângerea sau denunțul.

Potrivit

dispozițiilor art. 222 atât plângerea cât și denunțul trebuie să cuprindă

obligatoriu anumite elemente și date. Lipsa acestor elemente și date pot

constituit impedimente legală pentru sesizarea legală a organului de cercetare

penală.

Prin rezoluția din 22

iunie, s-a constatat că plângerea nu îndeplinește condițiile legale,

neimpunându-se înregistrarea în evidența penală și respectiv închiderea

lucrării.

Această soluție

adoptată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost

comunicată reclamantului iar ulterior s-a comunicat și rezoluția în extenso,

astfel că nu se poate reține că reclamantului i s-a încălcat dreptul de acces

la justiție, codul de procedură penală prevăzând și dreptul persoanei de a

formula plângere împotriva măsurilor luate prin rezoluție.

Se constată că nu

exista neconcordanțe de semnificație juridică a contradictorialității între

dispozițiile Convenției și dispozițiile din legea națională, față de garanțiile

pe care aceasta din urmă le instituie pentru asigurarea dreptului de acces la

justiție.

Pentru toate aceste

considerente constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală,

nefiind incidente dispozițiile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca

în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul D.I.T. împotriva deciziei nr. 77/ A

din 22 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2012.