ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2200/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2832/ D din 26 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în dosar nr. 7892/83/2010, s-a respins plângerea petentului D.I.T., deținut în Penitenciarul Satu Mare, în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin M.F.P.; fără cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța în acest mod, tribunalul a reținut următoarele: Prin rezoluția din 22 iunie 2010 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat plângerea formulată de petentul D.I.T. împotriva magistratului procuror F.M., aceasta fiind respinsă pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 222 C. proc. pen. Soluția a fost comunicată petentului la data de 28 iunie 2010, fapt recunoscut de către acesta în ședința publică cu ocazia prezentării spre vedere a actului depus în probațiune.

În consecință, s-a constatat că argumentele invocate sunt infirmate prin probele administrate. În consecință, s-a apreciat că dreptul de acces la justiție al petentului nu a fost obstrucționat în nici un fel. Pentru aceste considerente, tribunalul a respins plângerea petentului, având ca obiect daune morale. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat apel (în ședința publică din 22 martie 2011 s-a recalificat prezenta cale de atac din recurs în apel, avându-se în vedere dispozițiile art. 282 1 C. proc. civ., respectiv faptul că obiectul litigiului depășește 100.000 lei, petentul solicitând instanței de fond 200.000 lei daune morale), petentul D.I.T. arătând prin motivele scrise că, a depus o cerere de chemare în judecată a Statului Român pentru motiv că s-au încălcat dispozițiile art. 21, 22 din Constituție și art. 23 pct. 1 precum și art. 3, 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În motivare a învederat că a formulat o plângere penală împotriva unui procuror de la Curtea de Apel Cluj, înregistrată sub nr. 10.814/27211/VIII-1/2010 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care a fost respinsă fără a i se comunica rezoluția sau ordonanța dată pentru a o putea contesta conform art. 278 C. proc. civ. A menționat că i s-a trimis doar o simplă comunicare datată 28 iunie 2010, pe care procurorii care au emis-o nici măcar nu și-au scris numele. Ca urmare, a susținut că necomunicându-i-se rezoluția sau ordonanța dată, nu a avut posibilitatea de a o contesta conform art. 278 C. proc. pen., interzicându-i-se astfel dreptul de a se adresa justiției și de a beneficia de un proces echitabil în România.

A mai arătat că abia după ce a depus plângeri penale s-a adresat C.S.M.-ului, a depus cerere de chemare în judecată și a adresat două cereri Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a solicitat eliberarea de copii după acest dosar, a primit de la Parchet cele două comunicări din 31 august 2010 și 08 septembrie 2010, primind o copie și o rezoluție din 22 iunie 2010. Petentul arată că a chemat Statul Român în judecată în acest dosar pe motiv că nu se simte în siguranță datorită celor menționate anterior. Prin decizia civilă nr. 77/ A din 22 martie 2011 Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a respins ca nefondat apelul civil declarat de reclamantul D.I.T., în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin M.F.P.

București și reprezentant legal Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva sentinței civile nr. 2832/ D din 26 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare pe care o menține în întregime. În motivarea deciziei s-a reținut că în mod corect și judicios instanța de fond a respins plângerea formulată de petentul D.I.T., apreciind că dreptul de acces la justiție al petentului nu a fost obstrucționat în nici un fel. S-a constatat că într-adevăr petentului nu i s-a comunicat rezoluția din 22 iunie 2010 dată în dosarul nr. 10814/2721/VIII-1/2010, dar soluția pronunțată în acest dosar, respectiv faptul că i s-a respins plângerea formulată pe motivă că nu întrunește dispozițiile art. 222 C. proc.

pen., i-a fost comunicată petentului în data de 28 iunie 2010. Astfel acesta a luat cunoștință de soluția pronunțată, și chiar dacă nu i s-a comunicat în extenso rezoluția din 22 iunie 2010 dată în dosar nr. 10814/2721/VIII-1/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, putea, dacă dorea, să o atace în instanță. Mai mult, la solicitarea petentului, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție i-a trimis acestuia, în copie xerox, dosarul nr. 10814/2721/VIII/1/2010. Față de toate acestea, și instanța de apel a apreciat că petentului nu i-a fost obstrucționat în nici un fel dreptul de acces la justiție, astfel încât, urmează să respingă ca nefondat apelul și să mențină în întregime hotărârea atacată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul D.I.T., criticând-o ca nelegală. Recurentul reclamant a expus situația de fapt invocată și a susținut că a făcut dovada că i-a fost încălcat dreptul de petiționare și de acces la justiție și că în cauză s-au încălcat și prevederile art. 6 din C.E.D.O. Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Petiția este modalitatea prin care cetățeanul are posibilitatea de a-și valorifica un drept, de a cere o explicație cu privire la orice problemă personală sau de interes general. Dispozițiile privitoare la petiții sunt prevăzute de O.G. nr. 27/2002 iar conform art. 2 petiția apare sub patru forme: cererea, reclamația, sesizarea și propunerea.

Legea prevede și care sunt autoritățile publice cărora li se pot adresa petiții, procedura de soluționare a acestora, controlul acestei activități și răspunderile ce revin funcționarilor publici. Sub acest aspect se constată că petentului nu i-a fost încălcat dreptul de petiționare întrucât solicitarea acestuia nu se încadrează în prevederile O.G. nr. 27/2002, cererea acestuia fiind fundamentată pe dispozițiile codului de procedură penală, urmarea formulării unei plângeri penale împotriva unui magistrat. Analizând acțiunea reclamantului din perspectiva încălcării dreptului de acces la justiție se constată pe de o parte că nu s-a făcut dovada încălcării acestui drept și totodată că reglementarea națională respectă prevederile art. 6 din Convenție.

Ca mijloc procedural concret de care pot uza cetățenii pentru a accede la justiția penală, codul de procedură penală prevede plângerea sau denunțul. Potrivit dispozițiilor art. 222 atât plângerea cât și denunțul trebuie să cuprindă obligatoriu anumite elemente și date. Lipsa acestor elemente și date pot constituit impedimente legală pentru sesizarea legală a organului de cercetare penală. Prin rezoluția din 22 iunie, s-a constatat că plângerea nu îndeplinește condițiile legale, neimpunându-se înregistrarea în evidența penală și respectiv închiderea lucrării. Această soluție adoptată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost comunicată reclamantului iar ulterior s-a comunicat și rezoluția în extenso, astfel că nu se poate reține că reclamantului i s-a încălcat dreptul de acces la justiție, codul de procedură penală prevăzând și dreptul persoanei de a formula plângere împotriva măsurilor luate prin rezoluție.

Se constată că nu exista neconcordanțe de semnificație juridică a contradictorialității între dispozițiile Convenției și dispozițiile din legea națională, față de garanțiile pe care aceasta din urmă le instituie pentru asigurarea dreptului de acces la justiție. Pentru toate aceste considerente constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind incidente dispozițiile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.I.T. împotriva deciziei nr. 77/ A din 22 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2012.