ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2321/2020

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 24.10.2018 și înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar C.I.I. B., a chemat în judecată pârâta S.C. Electroputere S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la restituirea bunurilor, proprietatea societății falite, cumpărate conform Acordului cadru nr. 560/12.11.2010.

În temeiul art. 1461 C. civ., a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii bunurilor în cuantum total de 765,625.60 RON cu TVA inclus, în ipoteza pierii ori deteriorării acestora, cu cheltuieli de judecată.

Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 563 C. civ. raportat la art. 1674 C. civ. și la art. 1461 C. civ.

Prin sentința nr. 19/2019 de la 18 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., prin reprezentant legal Cabinet Individual de Insolvență B., în contradictoriu cu pârâta Electroputere S.A..

Tribunalul a constatat că reclamanta A. S.A., prin acțiunea formulată, a recunoscut că nu a achitat prețul produselor achiziționate și, cu toate acestea, a invocat dispozițiile art. 1674 C. civ., conform cărora a operat transferul dreptului de proprietate de la vânzător către cumpărător. Pârâta Electroputere S.A. a invocat neexecutarea obligaței de plată după încheierea actului și cea de preluare a bunurilor, deci neîndeplinirea unei obligații pe durata executării contractului, care ar duce la desființarea convenției părților în temeiul un pactului comisoriu expres.

Tribunalul a arătat că apărarea pârâtei Electroputere S.A. este întemeiată, deoarece printr-un pact comisoriu de gradul patru, în caz de neexecutare, contractul se consideră desființat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere și vreo altă formalitate prealabilă. Acest tip de pact este cel mai eficient din punct de vedere al efectelor. Astfel, contractul se desființează de plin drept din clipa în care a expirat termenul de executare, fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire. Desființarea are loc fără ca debitorul să fie pus în întârziere de către creditor. Numai creditorul care își executată sau se declară gata să-și execute obligațiile are dreptul să aprecieze dacă este cazul să se aplice rezoluțiunea. Chiar dacă în contract este înscris un pact comisoriu de gradul IV, creditorul are în continuare facultatea de a opta între rezoluțiune de plin drept sau de a solicita executarea silită a contractului.

Prima instanță a reținut existența unei neexecutări culpabile a convenției, deoarece bunurile nu au fost livrate la destinația finală, unde trebuia să aibă loc o recepție finală cu plata prețului în termenul convenit de părți, motiv pentru care, în virtutea pactului comisoriu de grad IV, pârâta Electroputere S.A. a considerat acordul cadru și contractul subsecvent ca fiind rezolvite de drept, ca o consecință a rezoluțiunii contractului, astfel încât tribunalul a considerat că reclamata A. S.A. nu mai are vreun drept asupra bunurilor ce au făcut obiectul contractului subsecvent și, pe cale de consecință, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 19/2019 din 18 februarie 2019, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 458/2019 de la 19 iunie 2019, a respins ca nefondat apelul reclamantei S.C. A. S.A., prin reprezentant legal Cabinet Individual de Insolvență B..

S-a constatat că, în mod corect, prima instanță a reținut că este fondată apărarea intimatei-pârâte Electroputere S.A. cu privire la excepția de neexecutare a contractului, deoarece, în temeiul caracterului sinalagmatic al convențiilor, doar creditorul, care își execută sau care este gata să-și execute obligația, poate pretinde, la rândul său, executarea obligațiilor corelative de către cocontractant.

Or, în speță, apelanta-reclamantă A. S.A. nu numai că nu și-a îndeplinit obligația contractuală de plată a prețului produselor, ce au făcut obiectul contractului cadru nr. 560, încheiat între părți la data de 12.11.2010, astfel cum acesta a recunoscut, însă nici nu afirmă că ar fi de acord să o execute.

În consecință, instanța de apel a constatat că susținerile apelantei reclamante A. S.A. sunt nefondate, deoarece, potrivit principiului de drept civil, conținut de art. 1170 C. civ., convențiile trebuie executate cu bună credință de ambii cocontractanți, iar, în speță, contractul cadru nr. x, încheiat între părți la data de 12.11.2010, nu poate fi interpretat ca reglementând obligații doar pentru intimata pârâtă Electroputere S.A., de a preda produsele, în condițiile în care apelanta reclamantă nu a plătit prețul acestora.

La data de 16 iulie 2019 reclamanta S.C. A. S.A., prin reprezentant legal Cabinet Individual de Insolvență B., a declarat recurs împotriva deciziei nr. 458/2019 de la 19 iunie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în conformitate cu dispozițiile art. 497 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susținând că prin decizia recurată au fost interpretate și aplicate greșit de către instanța de apel a art. 563 C. civ.

A arătat recurenta că, în măsura în care, instanța de apel și-a fundamentat decizia pe considerentul că una dintre premisele esențiale ale admisibilității acțiunii în revendicare este aceea a posedării prealabile a bunului revendicat, a adăugat la lege, în raport cu prevederile art. 563 C. civ. care nu stipulează o atare condiție.

În opinia recurentei, legiuitorul nu a condiționat exercitarea prerogativelor de proprietar de posesiunea de fapt iar recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a manifestat acel animus possidenti, propriu calității de proprietar care a fost recunoscută de intimată în măsura în care, ulterior datei la care ar fi putut să își producă efectele pactul comisoriu de ultim grad prevăzut de contractul dintre părți, acestea au consimțit la încheierea unui contract de depozit probat prin intermediul procesului-verbal de custodie.

S-a arătat că factura de achiziție era scadentă la 100 de zile de la emiterea sa, respectiv la data de 21.02.2011, că la data de 28.02.2011 intimata a ales executarea contractului și nicidecum rezoluțiunea acestuia în virtutea pactului comisoriu de ultim grad care devenise perfect la data de 21.02.2011, cu 7 zile anterior încheierii procesului-verbal de custodie.

A considerat recurenta că, în virtutea principiului de drept "electa una via non datur recursus ad alteram"opțiunea intimatei între a executa contractul sau a-l rezolvi cu despăgubiri nu mai era posibilă, aceasta fiind rațiunea pentru care, în pofida neplății prețului și în virtutea caracterului consensual al vânzării bunurilor mobile, recurenta este îndreptățită să invoce calitatea sa de proprietar în opoziție cu de cea de detentor precar al intimatei.

O altă critică a vizat faptul că nulitatea hotărârii atacate derivă și din modalitatea în care instanța de apel nu a avut în vedere prevederile art. 1266 alin. (2) teza finală C. civ., potrivit cărora "comportamentul părților, după încheierea contractului este un criteriu esențial în interpretarea convenției".

Recurenta și-a argumentat această critică invocând faptul că susținerile sale referitoare la conservarea calității de creditor al intimatei, precum și pe aceea de proprietar, sunt fundamentate și se coroborează cu înregistrările contabile ale ambelor părți, că, prin art. 7 pct. 1 din Acordul cadru de furnizare nr. x din data de 12.11.2010, se stipulează faptul ca rezilierea trebuie cerută, ea neoperând de plin drept, ipoteza contrazisă ulterior de prevederile art. 7 pct. IV din aceeași convenție care instituie un pact comisoriu expres, situație în care, potrivit regulilor proprii interpretării convențiilor civile, clauzele contradictorii dintr-un contract se interpretează în favoarea celui care se obligă, în speța recurenta.

Intenția neechivocă a părților a fost aceea de a suspenda efectele contractului, aspect probat cu adresa emisă de recurentă sub nr. x din data de 20.03.2012, răspuns la adresa nr. x din data de 10.01.2012 emisă de intimată, prin care se solicitau lămuriri cu privire la data predării bunurilor și a plății facturii.

Recurenta a precizat că, ulterior acestui moment, intimata nu a notificat niciodată recurentei intenția de a rezolvi contractul, părțile comportându-se în continuare ca vânzător, respectiv cumpărător, conform referatului înregistrat sub nr. x/12.06.2013 întocmit de intimată prin intermediul căruia recurenta era calificată în continuare ca și client, aceasta fiind dovada indubitabilă a faptului ca rezoluțiunea nu a operat deși termenul de plată fusese cu mult depășit.

A apreciat recurenta că aplicarea acestei sancțiuni juridice a fost exclusă de intimata însăși care, la mai bine de doi ani de la apariția cazului ce justifică ipotetica rezoluțiune, prin referatul menționat își afirma aceeași calitate de creditor al recurentei, recunoscând implicit eficacitatea contractului dintre părți.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 3 martie 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., însă părțile nu au înțeles să-și exerciate acest drept.

Prin încheierea din 7 iulie 2020 a fost a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., împotriva deciziei civile nr. 458/2019 din 19 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Înalta Curte, la termenul din 17 noiembrie 2020 a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, potrivit considerentelor expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., argumentând faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 563 C. civ. în măsura în care soluția de respingere a apelului este fundamentată pe considerentul că una dintre premisele esențiale ale admisibilității acțiunii în revendicare este aceea a posedării prealabile a bunului revendicat, textul de lege menționat neprevăzând o atare condiție.

A susținut în esență că instanța nu a avut în vedere calitatea sa de proprietar al bunurilor revendicate deși comportamentul părților și încheierea procesului-verbal de custodie relevă existența acestui drept ce se impune a fi recunoscut în condițiile art. 563 alin. (3) C. civ.

Înalta Curte are în vedere că obiectul dedus judecății în primă instanță îl reprezintă acțiunea în revendicare mobiliară formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 563 C. civ., bunurile solicitate a fi predate și care formează obiectul material al revendicării, fiind descrise în cererea introductivă.

Situația de fapt, reținută de instanța de fond și confirmată de instanța de apel pe baza probatoriul administrat, care nu mai poate fi reevaluată în calea de atac a recursului în care se exercită exclusiv un control de legalitate al hotărârii atacate, relevă faptul că părțile au încheiat un Acord cadru de furnizare nr. x din 12.11.2010, în baza O.U.G. nr. 34/2006, potrivit căruia A. S.A., în calitate de promitent achizitor, și Electroputere S.A., în calitate de promitent furnizor, au convenit ca, în baza contractelor subsecvente, promitentul furnizor să furnizeze produsele menționate în Anexa 1, care urmau să fie însoțite de accesoriile care să le garanteze funcționalitatea.

Deși reclamanta, conform propriilor susțineri, nu a achitat prețul bunurilor, arată că, în aplicarea prevederilor art. 1674 C. civ., a operat transferul dreptului de proprietate de la vanzator către cumpărător, aceasta fiind rațiunea în virtutea căreia între părți s-a încheiat la data de 28.02.2011 procesul-verbal de custodie nr. x, act care consfințește calitatea de proprietar a reclamantei, precum și pe cea de detentor precar a pârâtei în ceea ce privește bunurile revendicate.

Înalta Curte are în vedere că acțiunea în revendicare, ca mijloc specific de apărare a dreptului de proprietate, consacrată în art. 563 C. civ. este acțiunea prin care cel care se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui bun, dar nu are stăpânirea materială a acestuia, îl cheamă în judecată pe cel care are stăpânirea materială a bunului, cerând instanței de judecată să îi recunoască dreptul de proprietate și, ca urmare a acestei recunoașteri, să i se restituie stăpânirea materială a bunului respectiv.

Conform art. 563 din C. civ. proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept.

Exercitarea acțiunii în revendicare presupune dovedirea calității de proprietar, condiție esențială.

În cauză, recurenta-reclamantă și-a fundamentat dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile revendicate, pe contractul subsecvent contractului de livrare și al facturii fiscale emise în vederea efectuării plății însă, recunoaște că nu a plătit prețul convenit.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante semnarea procesului-verbal de custodie nu are aptitudinea legală de a produce efecte juridice în privința transmiterii proprietății și, în egală măsură, nici interpretarea comportamentului de bună-credință al pârâtei care a realizat produsele conform celor agreate de părți fără însă a primi prețul din partea recurentei-reclamante care nu și-a îndeplinit obligația de plată și de preluare a acestora.

În consecință, acțiunea în revendicare reglementată de art. 563 alin. (1) C. civ. exercitată pentru pretinsa redobândire a dreptului de proprietate asupra produselor ce reprezentau însăși realizarea obiectului contractului subsecvent nu poate fi mijlocul specific de apărare a unui drept de proprietate ce nu a fost niciodată în patrimoniul recurentei-reclamante și nici asupra unui pretins drept de creanță ce ar rezulta din convertirea bunurilor, pierite sau care nu mai pot fi restituite în natură, în bani, cum s-a solicitat prin acțiunea introductivă.

Potrivit dispozițiilor legale, cel ce revendică bunul trebuie să dovedească faptul că el a fost posesor al bunului revendicat, că acel lucru a ieșit din patrimoniul lui fără voința sa și că bunul respectiv este identic cu acela aflat în detenția ilegală a pârâtei.

În mod corect a reținut instanța de apel că reclamanta A. S.A. nu a dovedit niciuna din condițiile legale, ce trebuie întrunite cumulativ, respectiv nu a făcut dovada că a fost posesor al bunurilor revendicate, menționate în anexa 1, ce a făcut obiectul contractului cadru nr. 560, încheiat între părți la data de 12.11.2010 și a actului subsecvent nr. 1 din aceeași dată și nici că bunurile au ieșit din patrimoniul său fără voința sa. Dimpotrivă, potrivit procesului-verbal de custodie, încheiat la data de 28.02.2011, bunurile au rămas în continuare în posesia intimatei pârâte Electroputere S.A. iar prețul produselor menționate în anexa 1 din contractul cadru, conform facturii nr. x din 28.02.2011, nu a fost achitat de către apelanta reclamantă A. S.A., astfel cum s-a confirmat și prin recunoașterea expresă a acesteia.

Ca atare, este corectă concluzia curții de apel, în sensul că reclamanta nu a făcut dovada intrării legale a bunurilor în patrimoniul său, în vreun mod de dobândire a proprietății care să poată fi opus cu succes demersului judiciar declanșat de aceasta.

Dimpotrivă, criticând soluția curții de apel și descriind modalitatea concretă de dobândire a dreptului său de proprietate, considerată a fi fost ignorată de către instanțele de fond, recurenta-reclamantă solicită protecția judiciară a unui drept prin invocarea propriei turpitudini, ceea ce contravine unui principiu general al dreptului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, potrivit cu care nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obține protecția judiciară a unui drept.

În acest sens, Înalta Curte are a observa faptul că recurenta-reclamantă, se prevalează de o pretinsă calitate de proprietar pentru a introduce acțiune în revendicare în condițiile în care nu și-a respectat propriile obligații de plată a prețului și de preluare a bunurilor comandate la termenele convenite.

Este nefondată și critica privind nulitatea hotărârii atacate ca urmare a faptului că instanța de apel nu a avut în vedere prevederile art. 1266 alin. (2) teza finală C. civ., recurenta invocând faptul că susținerile sale referitoare la conservarea calității de creditor al intimatei, precum și pe aceea de proprietar, sunt fundamentate și se coroborează cu înregistrările contabile ale ambelor părți, intenția neechivocă a părților fiind aceea de a suspenda efectele contractului.

Înalta Curte, reține că prevederile art. 1266 alin. (2) teza finală C. civ. au fost corect interpretate de instanța de apel în condițiile în care, analizând cu prioritate dispozițiile art. 563 C. civ., care constituie temeiul acțiunii, a reținut că recurenta-reclamantă nu a dovedit că este proprietar al bunurilor revendicate, legea neprevăzând că această calitate poate fi dedusă doar din comportamentul părților, cum greșit susține recurenta.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., împotriva deciziei civile nr. 458/2019 din 19 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., împotriva deciziei civile nr. 458/2019 din 19 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 noiembrie 2020.