ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2320/2020

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. x/2017, la 10 august 2017,reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, caracterul abuziv al clauzei de la art. 6.1 privind comisionul de acordare și al clauzei de la art. 6.2 privind comisionul de administrare; să fie obligată pârâta la stabilizarea/înghețarea cursului valutar, la restituirea diferențelor de bani încasate, iar, în subsidiar, a solicitat adaptarea clauzei de risc valutar și obligarea pârâtei la încasarea ratelor lunare egale cu jumatate din diferența dintre cursul CHF de la momentul plății și valoarea CHF de la momentul contractării.

Prin sentința civilă nr. 12742/28.11.2017 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, secția civilă a fost admisă excepția necompetenței materiale și s-a dispus declinarea competenței de solutionare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 398/15.022018, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

În motivarea soluției, tribunalul a reținut că,potrivit art. 1.1 lit. b) din contract, comisionul de procesare este în suma de 6,147,97 CHF ca atare, modalitatea de redactare a clauzei este neechivocă, fiind menționată expres suma datorată cu acest titlu, astfel încât întinderea obligației este cunoscută clar chiar din momentul încheierii contractului. De aceea, nu poate fi încadrat acest comision în prevederile pct. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, consumatorul nefiind obligat să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea de-a lua cunoștință efectiv la data încheierii contractului.

Potrivit art. 6.2 din contractul de credit, pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de către acesta în executarea contractului de credit, împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrare de 0,15% ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului, suma de plată urmând a fi achitată la data scadenței fiecărei rate lunare.

Cercetând modul în care este reglementat în contract comisionul de administrare, prima instanță a constatat că modalitatea de redactare a clauzei este neechivocă, fiind menționată expres cota procentuală, raportată la valoarea soldului care este datorată cu acest titlu, astfel încât întinderea obligației este cunoscută clar chiar din momentul încheierii contractului. De aceea, nu se poate încadra acest comision în prevederile pct. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, consumatorul nefiind obligat să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea de-a lua cunoștință efectiv la data încheierii contractului. Dimpotrivă, clauza contestată a fost redactată în mod clar prin exprimarea unui procent matematic a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea consecințelor patrimoniale ale obligațiilor asumate prin contract.

Cu referire la solicitarea de obligare a pârâtei la stabilizarea/înghețarea cursului valutar, la restituirea diferentelor de bani încasate, iar în subsidiar la adaptarea clauzei de risc valutar și obligarea pârâtei la încasarea ratelor lunare egale cu jumătate din diferența dintre cursul CHF de la momentul plății și valoarea CHF de la momentul contractării, tribunalul a reținut că potrivit art. 5.1 din contract, orice plată efectuată de împrumutat în baza contractului se va face în moneda în care a fost acordat creditul, așadar a existat acordul părților pentru ca operațiunile să se realizeze într-o altă monedă decât cea națională.

Împrejurarea că pentru reclamantă costurile de procurare a francilor elvețieni au crescut nu poate fi imputată băncii, care nu a avut vreo putere de influență în această privință, de aceea, nu poate fi vorba despre un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților pe care clauza contestată să îl provoace. De la momentul contractării creditului și până în prezent valoarea unui franc a crescut, aceasta fiind împrejurarea care a schimbat în rău situația financiară a reclamantei. Dezechilibrul pe care o clauză îl provoacă în raportul dintre părți se analizează prin raportare la momentul încheierii contractului, iar nu prin luarea în considerare a unor împrejurări ulterioare aflate în afara ariei de influență a vreuneia dintre părți.

Principiul echivalenței prestațiilor nu poate însemna că, în cazul în care moneda națională se devalorizează, instanța este obligată să intervină. În lipsa unor criterii prevăzute în lege sau contract, referitoare la un prag al variației cursului care nu poate fi depășit, intervenția instanței ar fi lipsită de orice coordonate și ar putea fi cu ușurință calificată drept arbitrară. Instanța nu poate interveni în contractul încheiat între doi particulari decât pentru a face aplicarea unei dispoziții legale sau contractuale, iar nu pentru a modifica coordonatele raportului juridic pe baza unor elemente alese pe criterii de oportunitate.

Reclamanta A. a formulat apel prin care a solicitat admiterea căii de atac, schimbarea în totalitate a sentinței, în sensul: constatării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar prevăzută la art. 5.1. în contractul de credit nr. x/18.08.2008 și eliminarea acesteia, pentru viitor; constatării caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 6. lit. 1, care reglementează comisionul de acordare în cuantum de 1,9%, respectiv 6147,97 CHF; constatării caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 6. lit. 2, care reglementează comisionul de administrare în cuantum de 0,15 7 %; obligarea pârâtei la înghețarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului existent la momentul încheierii contractului de credit, ca efect al constatării ca abuzive a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor; obligarea pârâtei la restituirea diferențelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulității absolute a clauzei de risc valutar.

Prin decizia civilă nr. 1947 din 12 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins apelul formulat de apelanta - reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 398/15.02.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata - pârâtă B. S.A., ca nefondat.

Curtea a apreciat că, în mod corect, tribunalul nu a considerat incidentă instituția impreviziunii în lipsa probelor necesare reținând că,pentru aplicarea acestei instituții, partea trebuia să indice în concret momentul la careraportul contractual valabil încheiat a fost dezechilibrat ca urmare a apariției unor evenimente externe părților dar și de ce, în maniera solicitată, echilibrul contractual s-ar fi restabilit.

Curtea a reținut că impreviziunea este fundamentată pe apariția unui eveniment excepțional și exterior voinței părților ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului.

Evoluția crescătoare/descrescătoare a valutei raportat la perioada contractuală, nu este un aspect care în mod rezonabil nu putea fi prevăzut. O creștere exacerbată, determinată de situații faptice excepționale, respectiv inflație galopantă, război etc., ar fi putut teoretic constitui un astfel de eveniment excepțional. Dar nu acesta este cazul în speță, apelanta criticând doar creșterea cursului de schimb fără a dovedi riscul supraadăugat care să îi permită să pretindă aplicarea acestei instituții. Or, partea apelantă nu a probat condițiile cu caracter obiectiv referitor la cauza schimbării circumstanțelor constând în existența situației neprevăzute și nici condițiile cu caracter subiectiv referitoare la conduita părților contractante, lipsa culpei debitorului în executarea contractului, la efectele schimbării circumstanțelor sau la caracterul licit al neexecutării obligațiilor contractuale. Limitându-se doar să indice o creștere a CHF, apelanta nu a făcut dovezile necesare pentru aplicarea în concret a acestei instituții, solicitând în realitate nu o adaptare a contractului ci o înghețare a cursului la momentul încheierii contractului, motiv pentru care nici aceste critici nu au fost primite.

Caracterul abuziv al unei clauze și anularea sa, se analizează pentru motive concomitente încheieri contractului, chiar dacă efectele se vor produce pe parcursul derulării contactului.

Impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări ulterioare, independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile, apelanta realizând un amalgam al celor două instituții juridice, invocând Legea nr. 296/2004, norma BNR nr. 17/2003 și C. civ.

Cât privește solicitarea de anulare a celor două comisioane, Curtea a reținut că tribunalul a soluționatîn mod corect aceste petite, având în vedere că din analiza clauzelor 6.1 și 6.2 din convenție, nu rezultă atitudini discreționare ale pârâtei, conținutul contestat necuprinzând exprimările pretinse în sensul că "…Banca își rezervă dreptul" iar dacă, ulterior încheierii convenției, a apărut o lege care nu permitea perceperea unui comision de acordare, aceasta se aplică doar pentru viitor și nu echivalează cu o obligație de restituire a comisioanelor încasate anterior și nici cu o anulare implicită a convențiilor precedente care conțineau o astfel de prestație.

Prețul efectiv al serviciului prestat excedează competențelor instanței, așa cum a subliniat și tribunalul, nerezultând dolul pretins cât timp cuantumul a fost în mod clar evidențiat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. solicitând casarea deciziei atacate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel nu a prezentat niciun argument cu privire la îndeplinirea condițiilor impreviziunii, astfel cum acestea au fost formulate, iar dispoziția contractuală ce nu a fost negociată direct este abuzivă în raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prin prisma faptului că, prin ea însăși, în lipsa altor prevederi contractuale, creează, în detrimentul reclamantei și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Acest dezechilibru este dat de suportarea în integralitate a riscului valutar de către reclamantă, risc ce nu este reglementat în contract, obligația de a rambursa creditului în moneda CHF indiferent de evoluția parității acestei monede străine cu moneda națională, ducând la un efort financiar enorm din partea recurentei, aceasta plătind o rată lunară ce reprezintă dublu față de data încheierii contractului de credit.

Se mai susține că nu a putut să prevadă în mod rezonabil apariția crizei economice mondiale, ceea ce a determinat o valorizare extremă a monedei elvețiene ceea ce a generat un risc supraadăugat riscului deja asumat.

Intimata-pârâtă a invocat prin întâmpinare nulitatea recursului, arătând că motivele nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 31 martie2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ. însă părțile nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 21 iulie 2020 a fost respinsă excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă B. S.A. cu motivarea că prin cererea de recurs s-au formulat critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Totodată,a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1947 din 12 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de ApelBucurești, secția a V-a civilă.

Înalta Curte, la termenul din 17 noiembrie 2020, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respingepentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că dispozițiile instanței de apel în ceea ce privește respingerea apelului sub aspectul constatării caracterului abuziv al clauzelor de la art. 6.1 și 6.2 privind comisioanele de administrare și procesare, au intrat în autoritate de lucru judecat, având în vedere că recurenta nu a criticat decizia și sub aceste aspecte.

Așadar, instanța de recurs este învestită doar cu examinarea criticilor privindobligarea pârâtei la stabilizarea/înghețarea cursului valutar, iar în subsidiar, cu cele care privesc adaptarea clauzei de risc valutar și obligarea pârâtei la încasarea ratelor lunare egale cu jumatate din diferența dintre cursul CHF de la momentul plății și valoarea CHF de la momentul contractării.

Recurenta-reclamantă a criticat lipsa argumentelor instanței de apel în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor impreviziunii considerând că, în cauză, este incidentă această instituție în raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, dezechilibrul semnificativ fiind generat de suportarea în integralitate a riscului valutar de către aceasta, invocându-se în acest sens motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Această critică este nefondată deoarece, din considerentele deciziei atacate, rezultă că instanța de apel a analizat impreviziunea reținând faptul că această instituție juridică este fundamentată pe apariția unui eveniment excepțional și exterior voinței părților ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului, argumentând că evoluția crescătoare sau descrescătoare a valutei, raportat la perioada contractuală, nu este un aspect care în mod rezonabil nu putea fi prevăzut întrucât nu este determinată de evenimente cu caracter excepțional.

De asemenea, prin decizia recurată s-a mai reținut că nu au fost probate condițiile cu caracter obiectiv referitor la cauza schimbării circumstanțelor respectiv existența situației neprevăzute și nici condițiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părților contractante, respectiv lipsa culpei debitorului în executarea contractului sau la efectele schimbării circumstanțelor în ceea privește caracterul licit al neexecutării obligațiilor contractuale, ca atare motivarea instanței de apel este conformă exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Considerentele deciziei atacate au avut în vedere respectarea principiului disponibilității, sens în care s-a reținut că recurenta a invocat incidența a două instituții juridice cu finalitate diferită respectiv,impreviziunea, care vizează o clauză contractuală validă dar și caracterul abuziv unei clauze, care vizează nelegalitatea acesteia, situație contradictoriedin punct de vedere juridic întrucât nu se poate reține totodată atât validitatea cât și nulitatea aceleiași clauze.

Într-adevăr, raportat la finalitatea invocării celor două instituții, se observă că, în cazul impreviziunii se urmărește adaptarea contractului ca urmare a situației excepționale survenite în derularea acestuia, în timp ce, prin procedura reglementată de Legea nr. 193/2000, se urmărește îndepărtarea clauzei considerate abuzive.

Or, recurenta a invocat caracterul abuziv al clauzei privind riscul valutar din perspectiva impreviziunii, ipoteze care se exclud reciproc, astfel cum s-a fost reținut în mod corect prin decizia atacată.

Chiar și în condițiile formulării în această modalitate a motivelor de apel, instanța de apel a subliniat faptul că recurenta s-a limitat doar să indice o creștere a CHF, fără a face dovezile necesare pentru aplicarea în concret a instituției impreviziunii, aceasta solicitând în realitate nu adaptarea contractului ci înghețarea cursului valutar existent la data încheierii contractului.

Această susținere a fost înlăturată deoarece condiția esențială a impreviziunii este să apară în derularea contractului ca eveniment imprevizibil ulterior, iar nu la data încheierii acestuia pentru că la acest moment părțile cunosc toate elementele contractuale, deci nu pot exista situații imprevizibile chiar la începutul derulării contractului.

În ceea ce privește susținerea recurentei privind caracterul abuziv alclauzei contractuale care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii sau deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, Înalta Curte reține că aceasta reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, respectiv a principiului nominalismului monetar reglementat de art. 1578 C. civ., într-o atare situație, ambele părți asumându-și riscul ca, pe parcursul executării contractului, suma împrumutată să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

De altfel, în jurisprudența sa recentă, respectiv, cauza C81/19 Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în același sens, și anume că, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În raport cu această interpretare rezultă că,dispozițiile art. 1578 C. civ., care reglementează restituirea împrumutului în aceeași monedă cu cea primită de împrumutat, au caracter supletiv, în sensul că părțile pot să deroge de la acestea.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenței unui acord al părților, diferit de dispozițiile art. 1578 C. civ., clauza contractuală în discuție nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, ca atare, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și la cele din directivă, respectiv la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acestora este exclusă.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1947 din 12 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1947 din 12 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 noiembrie 2020.