ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2230/2020

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 8.02.2019, sub numărul x/2017/a76, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu B.., în calitate de administrator judiciar al C. S.A., în temeiul art. 997 și următoarele din C. proc. civ., în temeiul art. 42 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, precum și în temeiul art. 2495 C. civ., a formulat cerere de emitere a unei ordonanțe președințiale prin care să se constate, în principal, existența dreptului de retenție al reclamantei asupra imobilului ce face obiectul contractului de locațiune nr. x/14.08.2013 sau, în subsidiar, să se constate existența dreptului la preaviz cu privire la denunțarea unilaterală a contractului, datată 22.06.2018, comunicată reclamantei la 06.07.2018, până la soluționarea dosarului de fond ce are ca obiect stabilirea dreptului de retenție sau a dreptului la preaviz.

Prin sentința nr. 82 din 19 februarie 2019, Tribunalul Buzău a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei de obiect a cererii având ca obiect ordonanță președințială, invocată de intervenientul principal C. S.A., prin administrator special și excepția lipsei de interes a cererii având ca obiect ordonanță președințială, invocată de intervenientul principal C. S.A., prin administrator special, a respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect ordonanță președințială privind pe reclamanta A. S.R.L., pe intervenientul principal C. S.A., prin administrator special D. și pe pârâtul E., administrator judiciar al C. S.A., în procedura insolvenței și a admis cererea de intervenție principală formulată de C. S.A., prin administrator special D..

Împotriva sentinței nr. 82 din 19 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul Buzău, A. S.R.L. a formulat apel, ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017/a76.

La termenul de judecată din 22 aprilie 2019, apărătorul apelantei-reclamante A. S.R.L. a formulat cerere de recuzare a membrilor completului de judecată, judecătorii F. și G..

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, prin încheierea din 7 mai 2019, a respins, ca neîntemeiată, cererea de abținere formulată de domnii judecători F. și G., membri ai completului de judecată IA LPI, în cadrul dosarului nr. x/2017 Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea de recuzare formulată de petenta A. S.R.L. împotriva domnilor judecători F. și G., membri ai completului de judecată IA LPI, învestiți cu soluționarea apelului declarat de reclamanta A. S.R.L., împotriva sentinței nr. 82 din 19 februarie 2019 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimata-intervenientă debitoare C. S.A., prin administrator special D. și intimatul-pârât E., lichidator judiciar al C. S.A.

Împotriva încheierii din 7 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, A. S.R.L. a declarat recurs, la 14 mai 2019 .

Motivele de recurs au fost depuse la 17 mai 2019 (plic-fila x), recurenta solicitând admiterea recursului și casarea încheierii recurate prin care a fost respinsă cererea de recuzare cu privire la judecătorii F. și G..

În susținerea cererii de recurs, recurenta învederează faptul că judecătorii F. și G. și-au exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care au fost desemnați să o judece, aceștia devenind incompatibili în raport de art. 42 alin. (1) C. proc. civ.

În esență, recurenta susține că cei doi judecători au pronunțat decizia nr. 29/30.01.2019 în dosarul asociat nr. x/2017, în cadrul căreia au respins excepția lipsei calității de reprezentant al societății debitoare C. S.A., prin administrator special D., excepție invocată și în prezenta cauză atât la fond, cât și în apel și asupra căreia judecătorii sunt chemați să se pronunțe.

Acest aspect a fost avut în vedere chiar de judecători, care au înțeles să formuleze cerere de abținere, în raport de aceleași motive invocate în cererea de recuzare.

Recurenta invocă în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține ca hotărârea recurată conține motive contradictorii, deoarece, pe de o parte, se reține că "domnii judecători au analizat și și-au spus părerea...într-o altă cauză, iar nu în cea pendinte...", pentru ca apoi să se rețină că "dispozițiile art. 42 alin. (1) C. proc. civ., privind incompatibilitatea nu sunt aplicabile judecătorului sindic care pronunță succesiv hotărâri în același dosar."

Referitor la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta apreciază că au fost aplicate în mod greșit normele de drept material reprezentate de art. 142 din Regulamantul de ordine interioară al instanțelor judecătorești din 17.12.2015, art. 5 alin. (1) pct. 8, art. 7, art. 8, art. 9, art. 40, art. 43, art. 45 și art. 46 din Legea nr. 85/2014, precum și de art. 42 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, recurenta consideră că s-a reținut în mod greșit incidența dispozițiilor deciziei nr. 1506/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în mod extras din context, precum și a deciziei nr. 546/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, care nu conține o motivare în sensul reținut în încheierea recurată, textul fiind preluat din considerentele deciziei nr. 2277 din 20.10.2015 a aceleiași instanțe.

La 10 iunie 2019, respectiv 11 iunie 2019, s-a comunicat cererea de recurs către intimata C. S.A., prin administrator special D. și prin administratori judiciari H.. și B..

Intimata nu a depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 30 iunie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, care nu au înțeles să depună un punct de vedere cu privire la acesta.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția prematurității recursului, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a respinge ca prematur recursul declarat de recurenta-reclamantă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recursul are ca obiect încheierea din 7 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, prin care s-a respins cererea de recuzare formulată de petenta A. S.R.L. împotriva domnilor judecători F. și G., membri ai completului de judecată IA LPI, învestiți cu soluționarea apelului.

Obiectul litigiului îl reprezintă o cerere vizând emiterea unei ordonanțe președințiale, în sensul constatării existenței dreptului de retenție al reclamantei A. S.R.L. asupra imobilului ce face obiectul contractului de locațiune nr. x/14.08.2013 sau, în subsidiar, emiterea a unei ordonanțe președințiale prin care să se constate existența dreptului la preaviz cu privire la denunțarea unilaterală a contractului, datată 22.06.2018, comunicată reclamantei la 06.07.2018, până la soluționarea dosarului de fond ce are ca obiect stabilirea dreptului de retenție sau a dreptului la preaviz.

Potrivit dispozițiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri.

Aceasta este situația și în speță, întrucât cauza dedusă judecății are ca obiect o cerere de emitere a unei ordonanțe președințiale, iar decizia pronunțată în apel este o hotărâre definitivă, prin urmare, nesusceptibilă de recurs, față de dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. raportat la art. 1000 alin. (1) din același cod.

Înalta Curte constată că la momentul promovării recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, cauza nu era soluționată, fiind astfel atacată cu recurs o încheiere intermediară, prin care s-a respins o cerere de recuzare a completului învestit cu judecarea apelului, ceea ce înseamnă că recursul declarat împotriva acestei încheieri, înainte de soluționarea cauzei, este prematur.

Prin urmare, în condițiile în care art. 53 alin. (1) C. proc. civ. stipulează expres ca încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii definitive, recursul dedus judecății este prematur formulat.

Totodată, față de dispozițiile art. 457 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși dispozitivul încheierii atacate cuprinde mențiunea cu drept de recurs în termen de 5 zile de la comunicare, în sensul că hotărârea pronunțată de instanța de apel este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, mențiunea inexactă nu îndreptățește recurenții să declare calea de atac a recursului pentru că aceasta nu este prevăzută de lege.

Recunoașterea unei căii de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport de prevederile art. 493 alin. (5), va respinge ca prematur recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din 7 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.1.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din 7 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.1, ca fiind prematur formulat.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 noiembrie 2020.