ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 716/2020

Ședința publică din data de 26 martie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău la 24 noiembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin administrator B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. - Agenția Istrița, a solicitat instanței să constate că pârâta a declarat abuziv și cu rea-credință scadența anticipată a creditului acordat prin contractul de credit nr. x/22.11.2012, cu încălcarea clauzelor contractuale și să dispună repunerea părților în situația anterioară declarării anticipate a scadenței creditului la data de 16 aprilie 2015.

La 22 februarie 2017, intervenientul accesoriu D. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul reclamantei.

Prin sentința nr. 1345 din 28 februarie 2017, Judecătoria Buzău a admis excepția de necompetență materială a instanței și a declinat competența de soluționare a cererii, în favoarea Tribunalului Buzău.

În cadrul Tribunalului Buzău, între secția a II-a Civilă și secția I Civilă s-a ivit un conflict negativ de competență, soluționat de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă prin sentința nr. 82 din 8 august 2017, în sensul stabilirii competenței de soluționare a cauzei, în favoarea secției a II-a Civile.

Pe rolul acestei secții, cauza a fost înregistrată la 27 septembrie 2017 sub nr. x/2017.

Prin sentința nr. 142 din 9 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Buzău au fost respinse ca neîntemeiate cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., precum și cererea de intervenție accesorie formulată în interesul reclamantei de intervenientul accesoriu D..

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L..

Prin decizia nr. 169 din 4 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin administrator special B. și administrator judiciar CII E. împotriva sentinței civile nr. 142 din 9 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimatul-intervenient D. și intimata-pârâtă C. S.A. - prin Sucursala Buzău. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L..

Prin memoriul de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar pe fondul cauzei admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta consideră că cele două instanțe au pronunțat hotărâri cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, prevăzute în art. 1170 C. civ., care dispun că "părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea cât și la încheierea contractului, precum și pe timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație".

În acest context, se critică soluțiile pronunțate, recurenta apreciind că instanțele nu au analizat semnificația și relevanța juridică a comportamentului de rea-credință al băncii prin declararea scadenței anticipate a creditului la data de 15.04.2015, în concordanță cu dispozițiile art. 1170 C. civ. și în raport cu situația de fapt a executării contractului de credit rezultată din probe.

Prin contractul de garanție mobiliară, accesoriu contractului de credit nr. x din 24.12.2012, cei doi asociați au constituit garanții constând în cash colateral în valoare de 330.000 Euro aflat la dispoziția băncii pentru a fi plătite rate și dobânzi în situația neexecutării plății de către societatea împrumutată.

In temeiul prevederilor contractului de garanție cash colateral, banca avea dreptul și obligația ca, începând cu luna aprilie 2014, să încaseze lunar din depozitele la care avea acces, fără nici o îngrădire, toate obligațiile de plată restante ale împrumutatului.

Prin acest contract, părțile au convenit ca în momentul încheierii contractului de credit să autorizeze banca să încaseze fără nici o formalitate sume din aceste depozite, în situația în care societatea împrumutătoare nu-și executa obligațiile de plată.

Astfel, instanța de control judiciar a omis să se pronunțe cu privire la motivul de apel referitor la dispozițiile art. 1170 C. civ. prin raportare la convenția părților prevăzută de art. 5.1. din contractul de garanție accesorie mobiliară nr. 81418 din 24.12.2012, care consacră dreptul și obligația băncii de a retrage din depozitele bancare, total sau parțial, sumele necesare plății obligațiilor neexecutate în perioada în care din motive obiective imputabile și băncii, investiția nu a fost finalizată.

În considerentele hotărârii nu poate fi identificată nici o analiză referitoare la buna credință a băncii în raport de convenția părților de a fi executate, fără nici o formalitate, depozitele bancare aflate la dispoziția sa.

Înlăturarea obligației de bună-credință în executarea contractului de credit din litigiu rezultă din faptul că instanța nu a analizat nici ignorarea de către bancă a propriilor proceduri pentru declararea scadenței anticipate a creditului făcând astfel o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1170 C. civ.

Mai susține recurenta, că instanțele nu au observat acordul dat de asociați prin adresele olografe nr. 2589 din 15.04.2105 și nr. 2475 din 09.05.2015 pentru utilizarea depozitelor de cash colateral pentru rambursarea obligațiilor restante, acord care consemna și faptul că "după lichidarea depozitelor banca urma să constate că creditul a ajuns la zi, iar executarea silită a societății și a garanților urma să înceteze".

În opinia recurentei, interpretarea dată celor două adrese este greșită, întrucât acordul expres al asociaților trebuia solicitat de bancă.

Banca, dacă ar fi fost un împrumutător care respecta principiul obligatoriu al bune-credințe, nu ar fi suferit nici un prejudiciu dacă încasa ratele și dobânzile scadente în perioada aprilie 2014- aprilie 2015, din suma de 330.000 Euro aflată la dispoziția sa.

De asemenea, nu ar fi suferit nici un prejudiciu dacă încasa la data de 9 aprilie 2015, sau 15 aprilie 2015, suma de 211.612 Euro prevăzută în Notificarea nr. x din 3 aprilie 2015, fără nici o altă formalitate conform art. 5.1 din contractul de ipotecă mobiliară.

Buna-credință impunea băncii cu putere de lege tot ce era rațional pentru a se asigura executarea contractului de credit fără prejudicierea patrimoniului sau intereselor sale.

Cu încălcarea dispozițiilor art. 1170 C. civ., banca a declarat scadența anticipată a creanțelor la data de 15 aprilie 2015, iar la data de 16 aprilie 2015 a încasat în totalitate cash-ul colateral de 330.000 Euro în scopul ilicit al încasării dobânzii și dobânzii majorate la valoarea întregului credit și îmbogățirii fără just temei.

Clauzele contractului trebuiau îndeplinite cu totală bună-credință, iar activarea clauzelor prevăzute de art. 9 din contractul de credit este rezultatul unei intenții răuvoitoare având în vedere că banca nu a respectat convenția stabilită de părți prin art. 5.1. din contractul de garanție mobiliară.

Procedând astfel, banca nu a dat dovadă de loialitate în executarea contractului de credit întrucât a avut intenția vădită de a vătăma societatea prin crearea unei situații financiare insurmontabile care nu putea fi depășită.

Astfel, a declarat scadența anticipată a creditului, având cunoștință că proiectul nu s-a finalizat din cauza fraudării sumei de 681.000 Euro.

Intenția băncii, concretizată în neîndeplinirea obligației prevăzută de art. 5.1. din contractul de garanție mobiliară este contrară voinței reale a părților de a executa contractul pe toată perioada convenită, iar lipsa de loialitate și de bună intenție a băncii rezidă în scopul ilicit de a calcula dobânzi la soldul integral al creditului și de a executa averea societății și a terților garanți.

Prin întâmpinarea depusă, la 23 septembrie 2019, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat în principal, anularea recursului ca nemotivat, în temeiul art. 489 alin. (1) C. proc. civ., în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată a cererii de recurs și obligarea recurentei la acoperirea cheltuielilor de judecată suportate de C. în prezentul litigiu.

Prin răspunsul la întâmpinare, depus la 18 octombrie 2019, recurenta a solicitat înlăturarea susținerilor intimatei și admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 17 decembrie 2019, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 29 decembrie 2019, părțile depunând concluzii scrise pe aspectul nulității cererii de recurs.

La termenul din 26 martie 2020, completul de filtru, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, a luat în examinare excepția nulității recursului invocată din oficiu și, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerința nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Așadar, pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Din analiza memoriului de recurs, se constată că motivele invocate prin memoriul de recurs nu pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., conform cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

În speță, se constată că recurenta-reclamanta S.C. A. S.R.L. a invocat doar în mod formal motivul de casare evocat, având în vedere că aceasta nu aduce în mod efectiv argumente în susținerea temeiului de drept, ci dezvoltă critici ce vizează netemeinicia pe fond a hotărârilor atacate, fără a se referi la nelegalitatea deciziei atacate, așa cum impune art. 488 C. proc. civ.

Astfel, recurenta nu dezvoltă, în cuprinsul cererii de recurs, motivul de casare invocat, limitându-se la simpla reluare a argumentelor care țin exclusiv de fondul litigiului dintre părți și care, oricum, au fost soluționate de instanțe în ciclurile procesuale anterioare.

În acest context, se apreciază că, în motivarea cererii de recurs nu se arată, în mod concret, cum au încălcat sau cum au aplicat greșit instanțele inferioare normele de drept material de la art. 1170 din C. civ., referitoare la buna-credință a părților, respectiv care ar fi fost interpretarea/aplicarea corectă a acestor prevederi legale.

Astfel, simpla nemulțumire a părții cu privire la modul în care instanța a răspuns referitor la anumite aspecte de fapt în ciclul procesual precedent nu reprezintă un veritabil motiv de nelegalitate care să poată fi încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deși dezvoltarea motivului de casare evocat, reprezintă o cerință imperativă, recurenta se rezumă în exclusivitate la reluarea situației de fapt, astfel cum a fost prezentată inclusiv în fața instanței de apel, urmărind să o obțină nouă interpretare a faptelor prezentate și a probatoriului administrat în cauză.

Așadar, motivarea cererii de recurs se rezumă exclusiv la prezentarea acelorași susțineri din fața instanței de apel cu privire la problema bunei-credințe a C., fără ca acestea să se raporteze în mod real la hotărârea dată în apel și fără a fi indicate în mod concret motive de nelegalitate a acesteia sub aspectul încălcării unor dispoziții de drept material sau a greșitei aplicări a acestora.

Totodată, prin argumentele dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, recurenta contrazice elementele de fapt reținute de instanța de apel și modul de apreciere al probelor, ceea ce contravine specificului acestei căi de atac.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o rejudecare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

În consecință, se constată că recurenta-reclamantă nu indică în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și ce dispoziții legale au fost încălcate de către instanța de apel în raport cu soluția pronunțată de către instanța de apel.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea nulității, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar potrivit art. 493 alin. (5) din același cod va anula recursul declarat de recurenta-reclamanta S.C. A. SRL

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. și administrator judiciar CII E. împotriva deciziei nr. 169 din 4 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A., prin Sucursala Buzău și intimatul-intervenient în numele altei persoane D..

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată astăzi, 26 martie 2020, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.