ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4448/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, astfel cum a fost precizată în ședința publică de la 27 noiembrie 2009, reclamanta D.G.V.T., în calitate de moștenitoare a soțului D.D.P.C., a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, să îi achite suma de 700.000 Euro, cu titlu de despăgubiri morale pentru condamnarea cu caracter politic a soțului acesteia și executarea de 5 ani închisoare. Reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 242 din 19 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta D.G.V.T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri către reclamantă în cuantum de 25.000 Euro, echivalent în lei la data plății la cursul oficial al BNR. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, prin sentința penală nr. 237 din 10 mai 1950 a Tribunalului Militar Brașov, D.P.C.

a fost condamnat la 8 ani închisoare și 5 ani interdicție pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, în baza art. 209 pct. III C. pen., 6 ani închisoare pentru infracțiunea de deținere ilegală de armament și răspândire de publicații interzise, în baza art. 33, art. 35 din Legea 190/1947 și art. 325 lit. c) C. pen., urmând să execute pedeapsa cea mai grea, reținându-se că inculpatul a făcut parte din fostul Partid Național Țărănist din Județul Prahova și, în cursul lunii decembrie 1948, împreună cu alți coinculpați, a participat la ședințe, a procurat și a deținut la domiciliul armament și a tipărit manifeste cu caracter antidemocratic, pe care apoi le-a răspândit.

De asemenea, prin decizia nr. 119/2139 din 14 aprilie 1998, emisă de Direcția Generală de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București, s-a constatat că reclamanta are calitatea de urmașă a soțului decedat la data de 14 februarie 1996, situația încadrându-se în art. 4 alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, iar drepturile cuvenite au fost acordate de la data de 1 mai 1998, în prezent reclamanta încasând o indemnizație lunară de 200 lei. În raport de prevederile art. 1 și art. 5 din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a considerat că este de necontestat prejudiciul moral suferit de soțul reclamantei prin condamnarea cu caracter politic a acestuia la pedeapsa închisorii, fiindu-i încălcate drepturile fundamentale ale omului, dar și prin consecințele pe care această condamnare le-a produs, atât asupra lui, cât și asupra familiei acestuia.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, Tribunalul a reținut că, orice arestare și inculpare pe nedrept produc celor în cauză suferințe, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturile personale nepatrimoniale ocrotite de lege și că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale. În stabilirea și acordarea despăgubirilor, Tribunalul a apreciat că se impune a se avea în vedere principiul echității, care implică înainte de toate o anumită flexibilitate și o analiză obiectivă a ceea ce este just, echitabil și rezonabil, ținând cont de ansamblul circumstanțelor cauzei, adică nu numai de situația reclamantei, ci și de contextul general în care încălcarea s-a produs.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., ambele părți. Reclamanta a criticat sentința primei instanțe sub aspectul cuantumului prea mic al daunelor morale acordate. Apelanta-reclamantă a susținut că atingerile aduse onoarei, reputației, numelui și încrederii de care se bucurau în societate, atât soțul condamnat cât și soția reclamantă, justificau acordarea unor daune morale mai mari, care să asigure o reparație pecuniară rezonabilă.

La stabilirea întinderii daunelor instanța nu a avut în vedere traumele la care soțul său a fost supus și nici repercursiunile condamnării soțului asupra reclamantei, în calitate de soție, în plan social și profesional (împiedicarea reclamantei de a se înscrie la examenele pentru obținerea gradelor didactice, efortul moral și fizic depus de reclamantă pentru a-și sprijini soțul după ieșirea din închisoare, temerile, frământările, depresiile care au afectat familia, chemările periodice la securitate, boala soțului și, ulterior, boala reclamantei). Examinând sentința civilă apelată, prin prisma motivelor de apel invocate de ambele părți, care vizează cuantumul daunelor morale, Curtea de Apel a reținut următoarele: Susținerea reclamantei, în sensul că este îndreptățită să beneficieze de daune morale atât pentru prejudiciul suferit de soțul său prin condamnarea cu caracter politic, cât și pentru prejudiciul suferit personal de reclamantă, nu a fost primită.

Calitatea procesuală activă de a formula astfel de cereri revine persoanei care a suferit condamnări cu caracter politic, iar în cazul decesului acesteia, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv. În consecință, Curtea a apreciat că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri morale, exclusiv pentru prejudiciul suferit de soțul său prin condamnare, la stabilirea cuantumului acestor despăgubiri urmând a fi avute în vedere împrejurările invocate de reclamantă, de natură a dovedi existența și întinderea acestui prejudiciu. În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, critica apelantului pârât cu privire la cuantumul exagerat al acestora a fost respinsă. De asemenea, Curtea a considerat întemeiată critica apelantei reclamante în ceea ce privește cuantumul prea redus al daunelor morale.

Dimpotrivă, Curtea a apreciat ca fiind fondată critica formulată de reclamantă privind întinderea despăgubirii acordate și, urmare a reevaluării circumstanțelor cauzei, în raport de argumentele de mai sus, a dispus obligarea pârâtului la despăgubiri în cuantum de 50.000 Euro echivalent în lei la data plății la cursul oficial al BNR, reprezentând daune morale. În raport de aceste considerente, Curtea a admis apelul reclamantei și a majorat cuantumul daunelor morale, iar apelul pârâtului a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 446 din 22 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Împotriva deciziei civile au declarat recurs atât reclamanta D.V.T., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Recurentul Ministerul Public a susținut că s-au încălcat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța de apel și-a argumentat în mod eronat soluția arătând că metodele folosite de autoritățile comuniste, supraaglomerarea, stresul, înfometarea, frigul, torturile fizice și psihice, lipsa îngrijirilor medicale, pedepsele corporale sau izolarea severă, caracteristice regimului de detenție din acea perioadă, justifică majorarea cuantumului daunelor morale. Or, din actele aflate la dosar rezultă că la data arestării, numitul D.P.C. era la începutul afirmării sale pe plan profesional și social, având 17 ani, iar după eliberare a reușit să-și continue studiile, să aibă o profesie onorabilă și să-și întemeieze o familie.

De asemenea, instanța de apel nu a avut în vedere împrejurarea că de la data condamnării și până în prezent au trecut 50 de ani și, în mod evident, prin trecerea timpului, prejudiciul moral s-a atenuat semnificativ. Se consideră că instanța de control judiciar nu a acordat semnificația cuvenită nici împrejurării că beneficiarul despăgubirilor este soțul supraviețuitor și nu persoana condamnată, deși prejudiciul moral semnificativ s-a produs asupra persoanei condamnate și într-o mai mică măsură asupra familiei. Totodată, la stabilirea sumelor ce pot acoperi prejudiciul moral, instanța era obligată să țină seama, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (vechea reglementare) de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor condamnate politic.

Având în vedere că în ultimii ani de viață, persoana condamnată, iar în prezent soția sa, au beneficiat deja de măsuri reparatorii, inclusiv de despăgubiri bănești, instanța era obligată să țină cont de acest aspect și să nu majoreze cuantumul despăgubirilor stabilite de prima instanță. Recurenta D.V.T. a invocat următoarele motive de nelegalitate împotriva deciziei civile nr. 446 A pronunțată la data de 22 iunie 2010 de către Curtea de Apel București. Se consideră că, decizia recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), deoarece se impunea acordarea unei sume mult mai mari, având în vedere suferințele soțului său si implicit suferințele indurate de către ea.

Stabilirea unui cuantum satisfăcător nu presupune stabilirea prețului suferințelor fizice și psihice ale soțului său cât și ale sale personale, care sunt inestimabile, ci trebuie să reprezinte aprecierea tuturor consecințelor negative produse. Arestarea abuzivă a condus la lezarea drepturilor fundamentale ale soțului său, respectiv onoarea, reputația, nume, încrederea acordata în societate, cât și la lezarea acelorași drepturi ale reclamantei. Mai mult, trăind alături de fostul deținut, după eliberarea sa din penitenciar, reclamanta a fost martora și părtașa tuturor frământărilor, depresiilor provocate de arestarea sa. Se consideră că prin acordarea sumei solicitate de către reclamanta, prin cererea introductivă, nu conduce la o îmbogățire fără justă cauză, având în vedere traumele suferite de către soțul său Recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut că decizia recurată este nelegală pentru următoarele considerente.

Este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece dispozițiile art. 5 nu pot fi rupte de cadrul normativ in care au fost inserate de legiuitor, iar înțelesul acestui text trebuie sa concorde cu finalitatea urmărita de legiuitor prin adoptarea legii. Se precizează că despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) au la baza prejudiciul moral suferit de condamnat, iar nu către soțul sau descendenții acestuia, reclamanți în cadrul acțiunii. Dacă s-ar accepta ca descendenții sau soțul celui condamnat ar putea introduce personal acțiune pentru repararea prejudiciului moral suferit de condamnat, atunci aceasta soluție ar trebui sa aibă ca fundament o transmisiune a acestui drept la reparație din patrimoniul defunctului, în patrimoniul soțului sau descendenților defunctului.

Beneficiarii acestei legi sunt persoanele care au suferit condamnări politice, legiuitorul referindu-se în mod evident, la persoanele în viață, deoarece doar acestea mai pot exercita drepturi. Rațiunea dispozițiilor legale cuprinse în Legea nr. 221/2009 constă, în despăgubirile morale, care se acordă în considerarea persoanei ce a suferit efectiv, acțiunea în plata daunelor morale fiind o acțiune personală. În consecință, instanța trebuia să respingă acțiunea reclamantei ca fiind neîntemeiată, având în vedere și faptul, că aceasta nu a făcut dovada faptului că ar fi fost privată de un sprijin moral, material al fostului său soț sau ar fi pricinuit reclamantei suferite psihice . În altă ordine, se susține că hotărârea este criticabilă și în ceea ce privește cuantumul sumei acordate, respectiv 50.000 Euro, sumă exagerat de mare.

Totodată însă, trebuia să se aibă în vedere și faptul că persoana condamnată a decedat, prin urmare nu este beneficiarul direct al despăgubirilor, deși prejudiciul moral semnificativ s-a produs asupra sa și într-o mai mică măsură asupra familiei sale. Relativ la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, Curtea Europeană Drepturilor Omului are o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate. Ținând seama de echivalentul real al consecințelor negative la care s-a făcut referire și al suferințelor suportate de către soțul reclamantei, în prezent decedat, pe perioada de 5 ani cât a fost închis în închisorile comuniste, se impune să fie cenzurat și reapreciat cuantumul daunelor morale acordate în cuantum de 50.000 Euro, această sumă fiind exagerat de mare.

Analizând recursurile declarate prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed: Recurenta reclamantă și recurenții – pârâți susțin greșita interpretare a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, în ceea ce privește aprecierea criteriilor de acordare a daunelor solicitate. Aceste critici nu pot fi primite. Pentru a fi incident motivul de modificare a deciziei recurate este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. În cauză instanța de apel a interpretat și aplicat în mod just dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, criticile recurenților neputând conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate nici sistemul nostru legislativ și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, iar acest principiu al reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi chiar și o sumă de bani de natura a permite victimei să-și aline prin anumite avantaje rezultatul faptei ilicite exercitată împotriva sa.

De aceea, ce trebuie în concret evaluat în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanța sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situație similară cu acea avută anterior, ci de a-i procura acele satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. La cuantificarea sumei ce se va acorda, instanța trebuie să pună accentul pe importanța prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei, în mod repetat jurisprudența Înaltei Curți statuând că cea mai în măsură a cuantifica un astfel de prejudiciu este chiar persoana în cauză, victima unui asemenea prejudiciu.

În cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși nu există criterii obiective și nici legale de apreciere a prejudiciului și implicit nici a cuantumului reparației, cu atât mai mult cu cât libertatea, viața și demnitatea sunt noțiuni ce nu pot fi echivalate financiar, suma de 50.000 Euro este justificată, avându-se în vedere consecințele negative suferite pe plan psihic de către reclamant, prin raportare la importanța valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care acesta a perceput consecințele vătămării. Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind prin însăși destinația ei aceea de a acorda persoanei lezate o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilității de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor morale trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop e acela că, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție - pe căi indirecte oarecum - pentru suferințele îndurate. De altfel, în termenii Convenției Europene a Dreptului Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persona vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victimă.

Nici criticile recurenților pârâți privind ignorarea faptului că persona condamnată a decedat și astfel, reclamanta nu este beneficiarul direct al dispozițiilor, nu pot conduce la reținerea nelegalități deciziei recurate, instanța de apel procedând la o interpretare și aplicare justă a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, conform cărora și soțul persoanei care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic poate beneficia de aceste despăgubiri în virtutea legii speciale. Pentru aceste considerente, se vor respinge recursurile declarate de reclamantă și pârâți și în baza art. 312 C. proc.

civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta D.V.T. și pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei civile nr. 446 A din 22 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2011.