ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4448/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4448/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, astfel cum a fost

precizată în ședința publică de la 27 noiembrie 2009, reclamanta D.G.V.T., în

calitate de moștenitoare a soțului D.D.P.C., a solicitat obligarea pârâtului

Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, să îi achite suma

de 700.000 Euro, cu titlu de despăgubiri morale pentru condamnarea cu caracter

politic a soțului acesteia și executarea de 5 ani închisoare. Reclamanta și-a

întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 242 din 19

februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a

admis în parte cererea formulată de reclamanta D.G.V.T., în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat pârâtul

la acordarea de despăgubiri către reclamantă în cuantum de 25.000 Euro,

echivalent în lei la data plății la cursul oficial al BNR.

Pentru a pronunța această

hotărâre, tribunalul a reținut că, prin sentința penală nr. 237 din 10 mai 1950

a Tribunalului Militar Brașov, D.P.C. a fost condamnat la 8 ani închisoare și 5

ani interdicție pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, în baza

art. 209 pct. III C. pen., 6 ani închisoare pentru infracțiunea de deținere

ilegală de armament și răspândire de publicații interzise, în baza art. 33, art.

35 din Legea 190/1947 și art. 325 lit. c) C. pen., urmând să execute pedeapsa

cea mai grea, reținându-se că inculpatul a făcut parte din fostul Partid

Național Țărănist din Județul Prahova și, în cursul lunii decembrie 1948,

împreună cu alți coinculpați, a participat la ședințe, a procurat și a deținut

la domiciliul armament și a tipărit manifeste cu caracter antidemocratic, pe

care apoi le-a răspândit.

De asemenea, prin decizia nr.

119/2139 din 14 aprilie 1998, emisă de Direcția Generală de Muncă și Protecție

Socială a Municipiului București, s-a constatat că reclamanta are calitatea de

urmașă a soțului decedat la data de 14 februarie 1996, situația încadrându-se

în art. 4 alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, iar drepturile cuvenite au

fost acordate de la data de 1 mai 1998, în prezent reclamanta încasând o

indemnizație lunară de 200 lei.

În raport de prevederile art. 1

și art. 5 din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a considerat că este de

necontestat prejudiciul moral suferit de soțul reclamantei prin condamnarea cu

caracter politic a acestuia la pedeapsa închisorii, fiindu-i încălcate

drepturile fundamentale ale omului, dar și prin consecințele pe care această

condamnare le-a produs, atât asupra lui, cât și asupra familiei acestuia.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, Tribunalul a reținut că, orice

arestare și inculpare pe nedrept produc celor în cauză suferințe, că astfel de

măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturile

personale nepatrimoniale ocrotite de lege și că, din acest punct de vedere, le

produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații

materiale.

În stabilirea și acordarea

despăgubirilor, Tribunalul a apreciat că se impune a se avea în vedere

principiul echității, care implică înainte de toate o anumită flexibilitate și

o analiză obiectivă a ceea ce este just, echitabil și rezonabil, ținând cont de

ansamblul circumstanțelor cauzei, adică nu numai de situația reclamantei, ci și

de contextul general în care încălcarea s-a produs.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel, în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., ambele

părți.

Reclamanta a criticat sentința

primei instanțe sub aspectul cuantumului prea mic al daunelor morale acordate.

Apelanta-reclamantă a susținut că atingerile aduse onoarei, reputației, numelui

și încrederii de care se bucurau în societate, atât soțul condamnat cât și

soția reclamantă, justificau acordarea unor daune morale mai mari, care să

asigure o reparație pecuniară rezonabilă. La stabilirea întinderii daunelor

instanța nu a avut în vedere traumele la care soțul său a fost supus și nici

repercursiunile condamnării soțului asupra reclamantei, în calitate de soție,

în plan social și profesional (împiedicarea reclamantei de a se înscrie la

examenele pentru obținerea gradelor didactice, efortul moral și fizic depus de

reclamantă pentru a-și sprijini soțul după ieșirea din închisoare, temerile,

frământările, depresiile care au afectat familia, chemările periodice la

securitate, boala soțului și, ulterior, boala reclamantei).

Examinând sentința civilă

apelată, prin prisma motivelor de apel invocate de ambele părți, care vizează

cuantumul daunelor morale, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Susținerea reclamantei, în sensul

că este îndreptățită să beneficieze de daune morale atât pentru prejudiciul

suferit de soțul său prin condamnarea cu caracter politic, cât și pentru

prejudiciul suferit personal de reclamantă, nu a fost primită.

Calitatea procesuală activă de a

formula astfel de cereri revine persoanei care a suferit condamnări cu caracter

politic, iar în cazul decesului acesteia, soțului sau descendenților până la

gradul al II-lea inclusiv.

În consecință, Curtea a apreciat

că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri morale, exclusiv pentru

prejudiciul suferit de soțul său prin condamnare, la stabilirea cuantumului

acestor despăgubiri urmând a fi avute în vedere împrejurările invocate de

reclamantă, de natură a dovedi existența și întinderea acestui prejudiciu.

În ceea ce privește cuantumul

daunelor morale, critica apelantului pârât cu privire la cuantumul exagerat al

acestora a fost respinsă. De asemenea, Curtea a considerat întemeiată critica apelantei

reclamante în ceea ce privește cuantumul prea redus al daunelor morale.

Dimpotrivă, Curtea a apreciat

ca fiind fondată critica formulată de reclamantă privind întinderea

despăgubirii acordate și, urmare a reevaluării circumstanțelor cauzei, în raport

de argumentele de mai sus, a dispus obligarea pârâtului la despăgubiri în

cuantum de 50.000 Euro echivalent în lei la data plății la cursul oficial al

BNR, reprezentând daune morale.

În raport de aceste considerente,

Curtea a admis apelul reclamantei și a majorat cuantumul daunelor morale, iar

apelul pârâtului a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 446 din 22

iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Împotriva deciziei civile au

declarat recurs atât reclamanta D.V.T., cât și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Recurentul Ministerul Public a

susținut că s-au încălcat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel și-a argumentat în

mod eronat soluția arătând că metodele folosite de autoritățile comuniste,

supraaglomerarea, stresul, înfometarea, frigul, torturile fizice și psihice,

lipsa îngrijirilor medicale, pedepsele corporale sau izolarea severă,

caracteristice regimului de detenție din acea perioadă, justifică majorarea

cuantumului daunelor morale.

Or, din actele aflate la dosar

rezultă că la data arestării, numitul D.P.C. era la începutul afirmării sale pe

plan profesional și social, având 17 ani, iar după eliberare a reușit să-și

continue studiile, să aibă o profesie onorabilă și să-și întemeieze o familie.

De asemenea, instanța de apel nu

a avut în vedere împrejurarea că de la data condamnării și până în prezent au

trecut 50 de ani și, în mod evident, prin trecerea timpului, prejudiciul moral

s-a atenuat semnificativ.

Se consideră că instanța de

control judiciar nu a acordat semnificația cuvenită nici împrejurării că

beneficiarul despăgubirilor este soțul supraviețuitor și nu persoana

condamnată, deși prejudiciul moral semnificativ s-a produs asupra persoanei

condamnate și într-o mai mică măsură asupra familiei.

Totodată, la stabilirea sumelor

ce pot acoperi prejudiciul moral, instanța era obligată să țină seama, potrivit

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (vechea reglementare) de

măsurile reparatorii deja acordate persoanelor condamnate politic.

Având în vedere că în

ultimii ani de viață, persoana condamnată, iar în prezent soția sa, au

beneficiat deja de măsuri reparatorii, inclusiv de despăgubiri bănești,

instanța era obligată să țină cont de acest aspect și să nu majoreze cuantumul

despăgubirilor stabilite de prima instanță.

Recurenta D.V.T. a invocat

următoarele motive de nelegalitate împotriva deciziei civile nr. 446 A pronunțată la data de 22 iunie 2010 de către Curtea de Apel București.

Se consideră că, decizia recurată

este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), deoarece se impunea acordarea unei sume

mult mai mari, având în vedere suferințele soțului său si implicit suferințele

indurate de către ea.

Stabilirea unui cuantum

satisfăcător nu presupune stabilirea prețului suferințelor fizice și psihice

ale soțului său cât și ale sale personale, care sunt inestimabile, ci trebuie să

reprezinte aprecierea tuturor consecințelor negative produse.

Arestarea abuzivă a condus la

lezarea drepturilor fundamentale ale soțului său, respectiv onoarea, reputația,

nume, încrederea acordata în societate, cât și la lezarea acelorași drepturi

ale reclamantei.

Mai mult, trăind alături de

fostul deținut, după eliberarea sa din penitenciar, reclamanta a fost martora și

părtașa tuturor frământărilor, depresiilor provocate de arestarea sa.

Se consideră că prin acordarea

sumei solicitate de către reclamanta, prin cererea introductivă, nu conduce la

o îmbogățire fără justă cauză, având în vedere traumele suferite de către soțul

său

Recurentul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice a susținut că decizia recurată este nelegală

pentru următoarele considerente.

Este incident motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece dispozițiile

art. 5 nu pot fi rupte de cadrul normativ in care au fost inserate de

legiuitor, iar înțelesul acestui text trebuie sa concorde cu finalitatea

urmărita de legiuitor prin adoptarea legii.

Se precizează că despăgubirile ce

pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) au la baza prejudiciul

moral suferit de condamnat, iar nu către soțul sau descendenții acestuia, reclamanți

în cadrul acțiunii.

Dacă s-ar accepta ca descendenții

sau soțul celui condamnat ar putea introduce personal acțiune pentru repararea

prejudiciului moral suferit de condamnat, atunci aceasta soluție ar trebui sa

aibă ca fundament o transmisiune a acestui drept la reparație din patrimoniul

defunctului, în patrimoniul soțului sau descendenților defunctului.

Beneficiarii acestei legi sunt

persoanele care au suferit condamnări politice, legiuitorul referindu-se în mod

evident, la persoanele în viață, deoarece doar acestea mai pot exercita

drepturi.

Rațiunea dispozițiilor legale

cuprinse în Legea nr. 221/2009 constă, în despăgubirile morale, care se acordă în

considerarea persoanei ce a suferit efectiv, acțiunea în plata daunelor morale

fiind o acțiune personală.

În consecință, instanța trebuia să

respingă acțiunea reclamantei ca fiind neîntemeiată, având în vedere și faptul,

că aceasta nu a făcut dovada faptului că ar fi fost privată de un sprijin

moral, material al fostului său soț sau ar fi pricinuit reclamantei suferite

psihice .

În altă ordine, se susține că

hotărârea este criticabilă și în ceea ce privește cuantumul sumei acordate,

respectiv 50.000 Euro, sumă exagerat de mare.

Totodată însă, trebuia să se aibă

în vedere și faptul că persoana condamnată a decedat, prin urmare nu este

beneficiarul direct al despăgubirilor, deși prejudiciul moral semnificativ s-a

produs asupra sa și într-o mai mică măsură asupra familiei sale.

Relativ la daunele morale în general,

sub aspectul cuantumului, Curtea Europeană Drepturilor Omului are o jurisprudență

constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând

o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate.

Ținând seama de echivalentul real

al consecințelor negative la care s-a făcut referire și al suferințelor

suportate de către soțul reclamantei, în prezent decedat, pe perioada de 5 ani

cât a fost închis în închisorile comuniste, se impune să fie cenzurat și

reapreciat cuantumul daunelor morale acordate în cuantum de 50.000 Euro, această

sumă fiind exagerat de mare.

Analizând recursurile declarate

prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

Recurenta reclamantă și

recurenții – pârâți susțin greșita interpretare a dispozițiilor art. 5 din

Legea nr. 221/2009, în ceea ce privește aprecierea criteriilor de acordare a

daunelor solicitate. Aceste critici nu pot fi primite.

Pentru a fi incident motivul de

modificare a deciziei recurate este necesar ca hotărârea recurată să fie dată

cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei

legal.

În cauză instanța de apel a

interpretat și aplicat în mod just dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009,

criticile recurenților neputând conduce la reținerea nelegalității deciziei

recurate.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate nici sistemul nostru legislativ și nici normele

comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale,

iar acest principiu al reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate

avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura

neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. În schimb,

se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu ce ar tinde

la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi chiar și o sumă de

bani de natura a permite victimei să-și aline prin anumite avantaje rezultatul

faptei ilicite exercitată împotriva sa. De aceea, ce trebuie în concret evaluat

în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să

compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanța sesizată cu o astfel de

cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să

stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situație similară

cu acea avută anterior, ci de a-i procura acele satisfacții de ordin moral

susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

La cuantificarea sumei ce se va

acorda, instanța trebuie să pună accentul pe importanța prejudiciului din punct

de vedere chiar al victimei, în mod repetat jurisprudența Înaltei Curți

statuând că cea mai în măsură a cuantifica un astfel de prejudiciu este chiar

persoana în cauză, victima unui asemenea prejudiciu.

În cauză, Înalta Curte de Casație

și Justiție constată că, deși nu există criterii obiective și nici legale de

apreciere a prejudiciului și implicit nici a cuantumului reparației, cu atât

mai mult cu cât libertatea, viața și demnitatea sunt noțiuni ce nu pot fi echivalate

financiar, suma de 50.000 Euro este justificată, avându-se în vedere

consecințele negative suferite pe plan psihic de către reclamant, prin

raportare la importanța valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate

aceste valori și intensitatea cu care acesta a perceput consecințele vătămării.

Despăgubirea bănească acordată

pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind prin însăși destinația ei

aceea de a acorda persoanei lezate o satisfacție - o categorie juridică cu

caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilității de stabilire a

unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea

prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Repararea

daunelor morale trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o

compensare materială, care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri

nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop e acela că, în funcție de

particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită

satisfacție - pe căi indirecte oarecum - pentru suferințele îndurate.

De altfel, în termenii Convenției

Europene a Dreptului Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor

morale are în vedere necesitatea ca persona vătămată să primească o satisfacție

echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii dar, în

același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii

prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victimă.

Nici criticile

recurenților pârâți privind ignorarea faptului că persona condamnată a decedat

și astfel, reclamanta nu este beneficiarul direct al dispozițiilor, nu pot

conduce la reținerea nelegalități deciziei recurate, instanța de apel procedând

la o interpretare și aplicare justă a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009, conform cărora și soțul persoanei care a suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic poate beneficia de

aceste despăgubiri în virtutea legii speciale.

Pentru aceste

considerente, se vor respinge recursurile declarate de reclamantă și pârâți și

în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de reclamanta D.V.T. și pârâții Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

împotriva deciziei civile nr. 446 A din 22 iunie 2010 a Curții de Apel

București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 26 mai 2011.