ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1535/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 798 din 9 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. 4379/117/2009 s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta P.M., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință s-a constatat caracterul politic al condamnărilor suferite de P.I, antecesorul în drepturi al reclamantei, decedat la data de 19 iulie 1951. S-a constatat calitatea reclamantei de persoană beneficiară a drepturilor prevăzute de Legea nr. 221/2009. Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 120.000 lei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

S-a constatat că una dintre condamnările suferite de către antecesorul reclamantei, respectiv cea aplicată în temeiul Legii nr. 190/1947 pentru portul și vânzarea armelor de foc, constituie de drept condamnare cu caracter politic potrivit art. 1 alin. (2) lit. c) din Legea 221/2009, iar efectele sale sunt înlăturate de drept, după cum rezultă din prev. art. 2 din același act normativ. Cealaltă infracțiune pentru care a fost condamnat antecesorul reclamantei, respectiv afiliațiune și complicitate la asociațiune contra liniștei publice prev. de art. 316, art. 319 și art. 315 C. pen., nu se află între cele enumerate la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, însă, fiind săvârșită în aceleași împrejurări și în legătură cu fapta pentru care s-a aplicat condamnarea în baza Legii nr. 190/1947, apreciază că și aceasta constituie o condamnare cu caracter politic.

Prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (2), (3) și (4) și art. 4 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a constatat temeinicia cererii formulată de reclamantă în primul petit al acțiunii sale, constatând caracterul politic al condamnărilor suferite de P.I, antecesorul în drepturi al reclamantei, decedat la data de 19 iulie 1951, prin sentința penală nr. 1547/1949, pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, secția I, în dosarul nr. 769/1949 la 3 ani închisoare corecțională și 10.000 lei amendă corecțională pentru afiliațiune și complicitate la asociațiune contra liniștii publice, în baza art. 316, art. 319 coroborat cu art. 315 C. pen. vechi și 3 ani închisoare corecțională și 5000 lei amendă corecțională pentru delictul de deținere ilegală de arme, în baza art. 33, art. 35 din Legea nr. 190/1947.

In temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 a constatat că reclamanta, fiică a condamnatului P.I, este persoana îndreptățită la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009. In ceea ce privește cererea reclamantei de obligare a pârâtului la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea tatălui său, tribunalul a apreciat că cererea este parțial întemeiată. Tribunalul a apreciat că suma de 120.000 lei constituie o reparație rezonabilă pentru prejudiciul suferit de reclamantă, și în consecință, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea 221/2009 a obligat pârâtul la plata acestei sume în favoarea reclamantei. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice și reclamanta P.M.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinței atacate cu consecința respingerii acțiunii. În motivarea apelului arată că, având în vedere că potrivit art. 4 (5) din Legea nr. 221/2009, judecarea cererilor având ca obiect pretenții întemeiate pe prevederile acestei legi se face cu participarea obligatorie a procurorului, solicită instanței de apel să verifice care este motivul pentru care în cuprinsul hotărârii atacate nu se face vorbire despre participarea procurorului, iar în situația în care se va constata că cererea reclamantei s-a soluționat cu încălcarea prevederilor legale, să se constate nulitatea sentinței. Mai arată că, la acordarea către reclamantă a sumei de 120.000 lei, instanța de fond nu a arătat în niciun fel modalitatea în care a realizat cuantificarea daunelor morale, fiind vorba doar de aprecieri pur subiective, imposibil de controlat judiciar, supraevaluând astfel prejudiciul.

Apreciază că raționamentul instanței în ceea ce privește faptul că lipsirea de libertate a antecesorului reclamantei timp de 3 ani, cu consecința afectării standardului de viață, nu are la bază suport probator temeinic și nu este în acord cu practica judiciară. Reclamanta P.M. a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței în partea privitoare la cuantumul despăgubirilor ce i-au fost acordate pentru prejudiciul moral suferit, cât și în partea privitoare la cheltuielile de judecată. În motivarea apelului, se arată că apelul se referă la diferența dintre suma acordată de instanță de 120.000 lei și suma solicitată de 150.000 lei, considerând că, din probele administrate rezultă aspecte deosebit de tragice care ar fi putut duce la obligarea pârâtului la o sumă mult mai mare cu titlul de despăgubiri, decât cea pe care a solicitat reclamanta.

Instanța de fond nu și-a motivat opinia de reducere a sumei solicitate arătând doar că suma de 120.000 lei constituie o reparație rezonabilă pentru prejudiciul suferit de reclamantă fără a detalia modul și aspectele care au condus la această opinie. Cu privire la cheltuielile de judecată arată că a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, însă instanța nu s-a pronunțat cu privire la acest aspect. Analizând apelurile formulate, prin prisma motivelor invocate, Curtea a reținut următoarele considerente: motivul de apel privind neparticiparea procurorului nu denotă decât lipsa interesului pentru un minim studiu al dosarului, dat fiind că, în încheierea în care s-au consemnat dezbaterile pe fond ale cauzei din data de 25 noiembrie 2009 (fila 202 dosar fond) s-a consemnat prezența reprezentantului Ministerului Public, procuror M.P.D.

și concluziile acestuia. În concret, instanța a avut în vedere corect durata lipsirii de libertate, decesul antecesorului reclamantei în penitenciar și afectarea pe o perioadă lungă de timp a condițiilor de viață ale reclamantei. La pronunțarea hotărârii atacate, instanța de fond s-a întemeiat pe prezumții cu luarea în considerare a dispozițiilor art. 1203 C. civ., dat fiind că soluția s-a bazat pe probele administrate în cauză, pe concluziile ce au rezultat din acestea, fiind completate și cu prezumții.

In concret, având în vedere durata lipsirii de libertate, decesul antecesorului reclamantei în penitenciar, care este un fapt iremediabil, și cu consecințe ce afectează în cel mai înalt grad o persoană, cât și schimbarea negativă pe o perioadă lungă de timp a condițiilor de viață ale reclamantei, unele chiar iremediabile, Curtea a apreciat că suma solicitată de 150.000 lei acoperă prejudiciul moral rezultat din anii de detenție ai tatălui reclamantei, decesul acestuia în aceste condiții și lipsirea iremediabilă a reclamantei de prezența acestuia, care a dus la o modificare considerabilă a parcursului vieții acesteia. Cu privire la motivul de apel ce privește cheltuielile de judecată, apelanta arată că a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, însă instanța nu s-a pronunțat cu privire la acest aspect.

Curtea a reținut că acest motiv de apel nu poate fi primit, dat fiind că reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată prin acțiunea formulată și la cuvântul pe fond, dar nu a depus nici un act doveditor al efectuării acestor cheltuieli de către reclamantă, iar instanța de fond a omis să se pronunțe asupra acestora în sensul respingerii ca nedovedite. În temeiul prevederilor art. 296 C. proc. civ. cât și al art. 282 și urm. C. proc. civ., Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. În temeiul prevederilor art. 296 C. proc. civ. cât și al art. 282 și urm. C. proc. civ., Curtea a admis în parte apelul declarat de reclamanta P.M.

împotriva sentinței civile nr. 798 din 09 decembrie 2009 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. nr. 4379/117/2009, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis în întregime acțiunea reclamantei și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 150.000 lei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea antecesorului P.I. Restul dispozițiilor sentinței atacate au fost menținute ca fiind legale și temeinice. Apelul reclamantei în ce privește acordarea cheltuielilor de judecată la fond a fost respins deoarece nu s-a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli. În temeiul prevederilor art. 274 C. proc. civ. a obligat pe intimatul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, aflat în culpă procesuală față de respingerea apelului său și admiterea apelului reclamantei, să achite apelantei P.M.

suma de 1071 lei, cheltuieli de judecată în apel. Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice care a susținut, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. următoarele critici de nelegalitate a deciziei recurate. Fără a nega suferințele antecesorului reclamantei, a familiei și evident a reclamantei, instanțele de fond și apel, au acordat reclamantei o sumă exagerată, prin raportare la probele administrate la dosar, la posibilitățile de plată ale Statului Român, dar și la probele administrate în dovedirea susținerilor. Textul art. 1203 C. civ. a fost ignorat, întrucât în realitate, pentru a trage concluzii în legătură cu situația reclamantei s-au reținut împrejurări care nu se afla într-o legătură de cauzalitate cu faptă ilicită pentru a angaja răspunderea civilă.

Pe acest ultim aspect, instanța cu prea multă ușurință și probe care cântăresc puțin a arătat în ce constă relația de cauzalitate între standardul de viață al reclamantei și detenția tatălui sau. Rezultă că aceste argumente, care au justificat soluția instanței de fond și apel cu referire la prezumții, nesocotesc de fapt accepțiunea pe care legea o acordă acestui mijloc de probă. Analizând decizia recurată prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu poate fi primit pentru considerentele ce succed: Pentru a fi incident motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal.

În speță, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod just dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009. Astfel, s-a reținut în mod corect că reclamanta este o persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/1999, una din condamnările suferite de către antecesorul reclamantei, respectiv cea aplicată în temeiul Legii nr. 190/1947 pentru portul și vânzarea armelor de foc reprezintă de drept una din condamnările cu caracter politic reglementat de art. 1 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 221/2009. Susținerile recurentului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice privind eronata apreciere de către instanța de fond a dispozițiilor art. 1203 C. civ.

nu se justifică, așa cum a reținut și instanța de apel, prezumția trasă în legătură cu determinarea condițiilor de viață ale reclamantei dedusă din lipsirea de libertate a tatălui său este corectă, lipsa tatălui reclamantei pe perioada detenției și apoi decesul acestuia afectând nivelul de trai al reclamantei care, prin decesul timpuriu al tatălui, a avut parte de o copilărie umilitoare, de tracasare, de nesiguranță și teama zilei de mâine. Soluția Curții de Apel nu a nesocotit nici dispozițiile art. 1203 C. civ. și nici accepțiunea pe care legea o acordă prezumțiilor ca mijloace de probă pe care Codul civil le definește ca fiind consecințele pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut, reținând în mod corespunzător existența relației de cauzalitate dintre detenția tatălui reclamantei și prejudiciul suferit de aceasta.

În ceea ce privește critica recurentului pârât ce vizează despăgubirile ce au fost acordate pentru prejudiciul moral suferit, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși nu există criterii obiective și nici legale de apreciere a prejudiciului și implicit nici a cuantumului reparației, cu atât mai mult cu cât libertatea, viața și demnitatea sunt noțiuni ce nu pot fi echivalate financiar, în mod just, Curtea de Apel a apreciat că suma de 150.000 lei acoperă prejudiciul moral suferit de reclamantă, avându-se în vedere consecințele negative suferite pe plan psihic de către reclamantă, prin raportare la importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care acestea a perceput consecințele vătămării.

Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a acorda persoanei lezate o satisfacție o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilității de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Repararea daunelor morale trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop e acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție - pe căi indirecte oarecum - pentru suferințele îndurate.

Ca atare, soluția de acordare a despăgubirilor bănești pentru suferințele psihice îndurate în urma condamnării și privării de libertate a autorului reclamantei este în concordanță și cu jurisprudența în materia CEDO care recunoaște și dreptul la despăgubirile bănești echitabile. Astfel, legalitatea hotărârii recurate se confirmă sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei cu titlu de daune morale, ceea ce face inoperant în speță cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Relativ la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în privința situației reclamantei din prezenta cauză, aceasta nu produce nici un efect în privința situației reclamantei din prezenta cauză, cât timp a intervenit în timpul soluționării cauzei.

În ceea ce privește efectele deciziei Curții Constituționale, pronunțate în control a posteriori de constituționalitate, art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevăd că de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Potrivit acelorași reglementări, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Din economia textelor legale evocate rezultă că efectele deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unui act normativ sau a unei dispoziții legale constau în încetarea efectelor actului normativ sau dispoziției legale declarate neconstituționale, respectiv aplicarea ex nunc (numai pentru viitor). Art. 147 alin. (1) din Constituție impune termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul au posibilitatea să pună de acord dispoziția neconstituțională cu prevederile Constituției, sub sancțiunea încetării efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională.

Prin urmare, deciziile Curții Constituționale nu abrogă și nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispozițiile declarate neconstituționale, până la intervenția legiuitorului pozitiv. Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea nu este abrogarea legii, ci încetarea efectelor ei juridice. Efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale presupune aplicarea acestora doar pentru viitor. Față de efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale, care înseamnă aplicarea lor doar pentru viitor, urmează a se reține că prezumția de constituționalitate a legii atacate este înlăturată numai odată cu publicarea deciziei Curții Constituționale.

Este motivul pentru care, aplicarea legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare și constatarea neconstituționalității nu poate fi înlăturată. Aceasta înseamnă că decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care a intervenit în timpul soluționării cauzei în recurs, nu se poate aplica în această etapă procesuală. O atare soluție se impune și din perspectiva normelor convenționale care reglementează dreptul la respectarea bunurilor. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții europene s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne, această creanță nu putea fi apreciată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol". Nu este vorba așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive.

Sub acest aspect, al dreptului de creanță ca bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, în doctrină s-a arătat că „atât timp cât acțiunile unor reclamanți s-au aflat pendinte pe rolul jurisdicțiilor interne,acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. În același sens, în jurisprudența CEDO s-a statuat că o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat. Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELELEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj împotriva deciziei nr. 108/ A din 16 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2011.