ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1535/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1535/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 798 din

9 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. 4379/117/2009 s-a

admis în parte acțiunea formulată de reclamanta P.M., împotriva pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință s-a constatat

caracterul politic al condamnărilor suferite de P.I, antecesorul în drepturi al

reclamantei, decedat la data de 19 iulie 1951.

S-a constatat

calitatea reclamantei de persoană beneficiară a drepturilor prevăzute de Legea

nr. 221/2009.

Pârâtul a fost

obligat să plătească reclamantei suma de 120.000 lei despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

S-a constatat că una

dintre condamnările suferite de către antecesorul reclamantei, respectiv cea

aplicată în temeiul Legii nr. 190/1947 pentru portul și vânzarea armelor de

foc, constituie de drept condamnare cu caracter politic potrivit art. 1 alin.

(2) lit. c) din Legea 221/2009, iar efectele sale sunt înlăturate de drept,

după cum rezultă din prev. art. 2 din același act normativ.

Cealaltă infracțiune pentru

care a fost condamnat antecesorul reclamantei, respectiv afiliațiune și

complicitate la asociațiune contra liniștei publice prev. de art. 316, art. 319

și art. 315 C. pen., nu se află între cele enumerate la art. 1 alin. (2) din

Legea nr. 221/2009, însă, fiind săvârșită în aceleași împrejurări și în

legătură cu fapta pentru care s-a aplicat condamnarea în baza Legii nr.

190/1947, apreciază că și aceasta constituie o condamnare cu caracter politic.

Prin raportare la

dispozițiile art. 1 alin. (2), (3) și (4) și art. 4 din Legea nr. 221/2009,

tribunalul a constatat temeinicia cererii formulată de reclamantă în primul

petit al acțiunii sale, constatând caracterul politic al condamnărilor suferite

de P.I, antecesorul în drepturi al reclamantei, decedat la data de 19 iulie

1951, prin sentința penală nr. 1547/1949, pronunțată de Tribunalul Militar

Cluj, secția I, în dosarul nr. 769/1949 la 3 ani închisoare corecțională și

10.000 lei amendă corecțională pentru afiliațiune și complicitate la

asociațiune contra liniștii publice, în baza art. 316, art. 319 coroborat cu

art. 315 C. pen. vechi și 3 ani închisoare corecțională și 5000 lei amendă

corecțională pentru delictul de deținere ilegală de arme, în baza art. 33, art.

35 din Legea nr. 190/1947.

In temeiul art. 5

alin. (1) din Legea nr. 221/2009 a constatat că reclamanta, fiică a

condamnatului P.I, este persoana îndreptățită la măsuri reparatorii prevăzute

de Legea nr. 221/2009.

In ceea ce privește

cererea reclamantei de obligare a pârâtului la acordarea despăgubirilor pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnarea tatălui său, tribunalul a apreciat

că cererea este parțial întemeiată.

Tribunalul a apreciat

că suma de 120.000 lei constituie o reparație rezonabilă pentru prejudiciul

suferit de reclamantă, și în consecință, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin.

(2) din Legea 221/2009 a obligat pârâtul la plata acestei sume în favoarea

reclamantei.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor

Publice și reclamanta P.M.

Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat admiterea apelului, modificarea

sentinței atacate cu consecința respingerii acțiunii.

În motivarea apelului

arată că, având în vedere că potrivit art. 4 (5) din Legea nr. 221/2009,

judecarea cererilor având ca obiect pretenții întemeiate pe prevederile acestei

legi se face cu participarea obligatorie a procurorului, solicită instanței de

apel să verifice care este motivul pentru care în cuprinsul hotărârii atacate

nu se face vorbire despre participarea procurorului, iar în situația în care se

va constata că cererea reclamantei s-a soluționat cu încălcarea prevederilor

legale, să se constate nulitatea sentinței.

Mai arată că, la

acordarea către reclamantă a sumei de 120.000 lei, instanța de fond nu a arătat

în niciun fel modalitatea în care a realizat cuantificarea daunelor morale,

fiind vorba doar de aprecieri pur subiective, imposibil de controlat judiciar,

supraevaluând astfel prejudiciul. Apreciază că raționamentul instanței în ceea

ce privește faptul că lipsirea de libertate a antecesorului reclamantei timp de

3 ani, cu consecința afectării standardului de viață, nu are la bază suport

probator temeinic și nu este în acord cu practica judiciară.

Reclamanta P.M. a

solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței în partea privitoare la

cuantumul despăgubirilor ce i-au fost acordate pentru prejudiciul moral

suferit, cât și în partea privitoare la cheltuielile de judecată.

În motivarea

apelului, se arată că apelul se referă la diferența dintre suma acordată de

instanță de 120.000 lei și suma solicitată de 150.000 lei, considerând că, din

probele administrate rezultă aspecte deosebit de tragice care ar fi putut duce

la obligarea pârâtului la o sumă mult mai mare cu titlul de despăgubiri, decât

cea pe care a solicitat reclamanta.

Instanța de fond nu

și-a motivat opinia de reducere a sumei solicitate arătând doar că suma de

120.000 lei constituie o reparație rezonabilă pentru prejudiciul suferit de

reclamantă fără a detalia modul și aspectele care au condus la această opinie.

Cu privire la cheltuielile de

judecată arată că a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, însă instanța nu s-a pronunțat cu

privire la acest aspect.

Analizând apelurile formulate,

prin prisma motivelor invocate, Curtea a reținut următoarele considerente:

motivul de apel privind neparticiparea procurorului nu denotă decât lipsa

interesului pentru un minim studiu al dosarului, dat fiind că, în încheierea în

care s-au consemnat dezbaterile pe fond ale cauzei din data de 25 noiembrie

2009 (fila 202 dosar fond) s-a consemnat prezența reprezentantului Ministerului

Public, procuror M.P.D. și concluziile acestuia.

În concret, instanța a avut în

vedere corect durata lipsirii de libertate, decesul antecesorului reclamantei

în penitenciar și afectarea pe o perioadă lungă de timp a condițiilor de viață

ale reclamantei.

La pronunțarea hotărârii atacate,

instanța de fond s-a întemeiat pe prezumții cu luarea în considerare a

dispozițiilor art. 1203 C. civ., dat fiind că soluția s-a bazat pe probele

administrate în cauză, pe concluziile ce au rezultat din acestea, fiind

completate și cu prezumții.

In concret, având în vedere

durata lipsirii de libertate, decesul antecesorului reclamantei în penitenciar,

care este un fapt iremediabil, și cu consecințe ce afectează în cel mai înalt

grad o persoană, cât și schimbarea negativă pe o perioadă lungă de timp a

condițiilor de viață ale reclamantei, unele chiar iremediabile, Curtea a

apreciat că suma solicitată de 150.000 lei acoperă prejudiciul moral rezultat

din anii de detenție ai tatălui reclamantei, decesul acestuia în aceste

condiții și lipsirea iremediabilă a reclamantei de prezența acestuia, care a

dus la o modificare considerabilă a parcursului vieții acesteia.

Cu privire la motivul de apel ce

privește cheltuielile de judecată, apelanta arată că a solicitat prin cererea

de chemare în judecată obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată,

însă instanța nu s-a pronunțat cu privire la acest aspect.

Curtea a reținut că acest motiv

de apel nu poate fi primit, dat fiind că reclamanta a solicitat cheltuieli de

judecată prin acțiunea formulată și la cuvântul pe fond, dar nu a depus nici un

act doveditor al efectuării acestor cheltuieli de către reclamantă, iar

instanța de fond a omis să se pronunțe asupra acestora în sensul respingerii ca

nedovedite.

În temeiul prevederilor art. 296 C.

proc. civ. cât și al art. 282 și urm. C. proc. civ., Curtea a respins ca

nefondat apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

În temeiul prevederilor art. 296 C.

proc. civ. cât și al art. 282 și urm. C. proc. civ., Curtea a admis în parte

apelul declarat de reclamanta P.M. împotriva sentinței civile nr. 798 din 09

decembrie 2009 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. nr. 4379/117/2009,

pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis în întregime acțiunea

reclamantei și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 150.000 lei

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea antecesorului P.I.

Restul dispozițiilor sentinței

atacate au fost menținute ca fiind legale și temeinice.

Apelul reclamantei în ce privește

acordarea cheltuielilor de judecată la fond a fost respins deoarece nu s-a

făcut dovada efectuării acestor cheltuieli.

În temeiul prevederilor art. 274 C.

proc. civ. a obligat pe intimatul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor

Publice, aflat în culpă procesuală față de respingerea apelului său și

admiterea apelului reclamantei, să achite apelantei P.M. suma de 1071 lei,

cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei a declarat

recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice care a susținut,

în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. următoarele critici de nelegalitate a

deciziei recurate.

Fără a nega suferințele

antecesorului reclamantei, a familiei și evident a reclamantei, instanțele de

fond și apel, au acordat reclamantei o sumă exagerată, prin raportare la

probele administrate la dosar, la posibilitățile de plată ale Statului Român,

dar și la probele administrate în dovedirea susținerilor.

Textul art. 1203 C. civ. a fost

ignorat, întrucât în realitate, pentru a trage concluzii în legătură cu

situația reclamantei s-au reținut împrejurări care nu se afla într-o legătură

de cauzalitate cu faptă ilicită pentru a angaja răspunderea civilă.

Pe acest ultim aspect, instanța

cu prea multă ușurință și probe care cântăresc puțin a arătat în ce constă

relația de cauzalitate între standardul de viață al reclamantei și detenția

tatălui sau.

Rezultă că aceste argumente, care

au justificat soluția instanței de fond și apel cu referire la prezumții,

nesocotesc de fapt accepțiunea pe care legea o acordă acestui mijloc de probă.

Analizând decizia recurată prin

prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu poate fi primit pentru

considerentele ce succed:

Pentru a fi incident motivul de

modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este necesar ca

hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii

sau să fie lipsită de temei legal.

În speță, instanța de apel a

interpretat și aplicat în mod just dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Astfel, s-a reținut în mod corect că reclamanta este o persoană îndreptățită la

măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/1999, una din condamnările

suferite de către antecesorul reclamantei, respectiv cea aplicată în temeiul

Legii nr. 190/1947 pentru portul și vânzarea armelor de foc reprezintă de drept

una din condamnările cu caracter politic reglementat de art. 1 alin. (2) lit. c)

din Legea nr. 221/2009.

Susținerile recurentului Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice privind eronata apreciere de către

instanța de fond a dispozițiilor art. 1203 C. civ. nu se justifică, așa cum a

reținut și instanța de apel, prezumția trasă în legătură cu determinarea

condițiilor de viață ale reclamantei dedusă din lipsirea de libertate a tatălui

său este corectă, lipsa tatălui reclamantei pe perioada detenției și apoi

decesul acestuia afectând nivelul de trai al reclamantei care, prin decesul

timpuriu al tatălui, a avut parte de o copilărie umilitoare, de tracasare, de

nesiguranță și teama zilei de mâine.

Soluția Curții de Apel nu a

nesocotit nici dispozițiile art. 1203 C. civ. și nici accepțiunea pe care legea

o acordă prezumțiilor ca mijloace de probă pe care Codul civil le definește ca

fiind consecințele pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt

cunoscut la un fapt necunoscut, reținând în mod corespunzător existența

relației de cauzalitate dintre detenția tatălui reclamantei și prejudiciul

suferit de aceasta.

În ceea ce privește critica

recurentului pârât ce vizează despăgubirile ce au fost acordate pentru

prejudiciul moral suferit, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că,

deși nu există criterii obiective și nici legale de apreciere a prejudiciului

și implicit nici a cuantumului reparației, cu atât mai mult cu cât libertatea,

viața și demnitatea sunt noțiuni ce nu pot fi echivalate financiar, în mod

just, Curtea de Apel a apreciat că suma de 150.000 lei acoperă prejudiciul

moral suferit de reclamantă, avându-se în vedere consecințele negative suferite

pe plan psihic de către reclamantă, prin raportare la importanța valorilor

morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu

care acestea a perceput consecințele vătămării.

Despăgubirea bănească acordată

pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei

- aceea de a acorda persoanei lezate o satisfacție o categorie juridică cu

caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilității de stabilire a

unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea

prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Repararea

daunelor morale trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o

compensare materială, care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri

nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop e acela ca, în funcție de

particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită

satisfacție - pe căi indirecte oarecum - pentru suferințele îndurate.

Ca atare, soluția de acordare a

despăgubirilor bănești pentru suferințele psihice îndurate în urma condamnării

și privării de libertate a autorului reclamantei este în concordanță și cu

jurisprudența în materia CEDO care recunoaște și dreptul la despăgubirile

bănești echitabile.

Astfel, legalitatea hotărârii

recurate se confirmă sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate

reclamantei cu titlu de daune morale, ceea ce face inoperant în speță cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Relativ la efectele deciziei

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în privința situației

reclamantei din prezenta cauză, aceasta nu produce nici un efect în privința

situației reclamantei din prezenta cauză, cât timp a intervenit în timpul

soluționării cauzei.

În ceea ce privește efectele

deciziei Curții Constituționale, pronunțate în control a posteriori de

constituționalitate, art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr.

47/1992, republicată, prevăd că de la data publicării lor în Monitorul Oficial

al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.

Potrivit acelorași reglementări,

dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele în 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după

caz, Guvernul, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind

neconstituționale sunt suspendate de drept.

Din economia textelor legale

evocate rezultă că efectele deciziilor Curții Constituționale prin care se

constată neconstituționalitatea unui act normativ sau a unei dispoziții legale

constau în încetarea efectelor actului normativ sau dispoziției legale

declarate neconstituționale, respectiv aplicarea

ex nunc

(numai pentru

viitor).

Art. 147 alin. (1) din

Constituție impune termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul au

posibilitatea să pună de acord dispoziția neconstituțională cu prevederile

Constituției, sub sancțiunea încetării efectelor juridice ale dispoziției

constatate ca fiind neconstituțională.

Prin urmare, deciziile Curții

Constituționale nu abrogă și nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică

producerea de efecte juridice de către dispozițiile declarate

neconstituționale, până la intervenția legiuitorului pozitiv.

Dacă puterea legiuitoare sau

executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea nu este abrogarea

legii, ci încetarea efectelor ei juridice.

Efectul

ex nunc

al

deciziilor Curții Constituționale presupune aplicarea acestora doar pentru

viitor.

Față de efectul

ex nunc

al

deciziilor Curții Constituționale, care înseamnă aplicarea lor doar pentru

viitor, urmează a se reține că prezumția de constituționalitate a legii atacate

este înlăturată numai odată cu publicarea deciziei Curții Constituționale. Este

motivul pentru care, aplicarea legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare

și constatarea neconstituționalității nu poate fi înlăturată. Aceasta înseamnă

că decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care a

intervenit în timpul soluționării cauzei în recurs, nu se poate aplica în

această etapă procesuală.

O atare soluție se impune și din

perspectiva normelor convenționale care reglementează dreptul la respectarea

bunurilor.

Intrarea în vigoare a Legii nr.

221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră

drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști

condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru

că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a

calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ

jurisdicțional.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții europene s-a statuat că o creanță de restituire este „o

creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale

ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate".

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne, această creanță nu

putea fi apreciată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca

având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol".

Nu este vorba așadar, de drepturi

născute direct, în temeiul legii, ci de drepturi care trebuie stabilite de

instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive.

Sub acest aspect, al dreptului de

creanță ca bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, în

doctrină s-a arătat că „atât timp cât acțiunile unor reclamanți s-au aflat

pendinte pe rolul jurisdicțiilor interne,acestea nu făceau să se nască nici un

drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe.

În același sens, în jurisprudența

CEDO s-a statuat că o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o

decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat.

Pentru aceste considerente, se va

respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține

decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELELEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj împotriva deciziei

nr. 108/ A din 16 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă

și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 februarie 2011.