ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 131/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 131/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 820 din 6 octombrie 2010, Tribunalul

Cluj a admis acțiunea reclamantei L.M. născută L., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a obligat

pârâtul la plata, în favoarea reclamantei a unor despăgubiri civile în valoare

de 4.500 euro.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a reținut că, potrivit actelor de stare civilă depuse în probațiune,

reclamanta este fiica deținutului politic L.V., care a fost condamnat politic

prin sentința penală nr. 937 din 01 decembrie 1950, pronunțată de Tribunalul

Militar Cluj în Dosarul penal nr. 1001/1950, la 12 ani temniță grea și 7 ani

degradare civică, pentru comiterea infracțiunilor de acte de teroare în grup,

uneltire contra securității și deținere ilegală de armă militară, infracțiuni

prevăzute de Decretul nr. 163/1950 privind deținerea, portul și vânzarea

armelor și munițiilor precum și transportul explozivilor, publicat în Buletinul

Oficial nr. 54 din 26 iunie 1950, Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea

Legii nr. 16 din 15 ianuarie 1949, pentru sancționarea unor crime care

primejduiesc securitatea statului și propășirea economiei naționale, publicat

în Buletinul Oficial nr. 68 din 12 august 1950, art. 121 și 209 C. pen. din

anul 1936, republicat în M. Of. nr. 48 din 02 februarie 1948. În baza art. 4

din Decretul nr. 199/1950 combinat cu art. 25 pct. 6 C. pen. și art. 30 C.F.

s-a dispus confiscarea totală a averii deținutului politic L.V. Sentința a

rămas definitivă prin Decizia penală nr. 180/1951 a Curții Militare de Casație

și Justiție.

Conform dispozițiilor Legii nr. 221/2009

art. 1 lit. a), h) și i), aceste faptele săvârșite de către antecesorul

reclamantei constituie de drept condamnări cu caracter politic.

Tatăl reclamantei, L.V., a executat

integral pedeapsa în Penitenciarul Botoșani, în perioada 24 iunie 1950 - 20

iunie 1962, conform biletului de eliberare. Acesta a decedat la data de 24

decembrie 2003.

În cauză au fost audiați doi

martori, care au arătat că tatăl reclamantei a fost arestat de organele de

securitate pentru propagandă anticomunistă, ulterior fiind condamnat. Din

relatările martorilor, a rezultat că antecesorul reclamantei a executat o

pedeapsă cu închisoarea în condiții grele de detenție, fiind bătut, fiindu-i

puse în pericol sănătatea și integritatea corporală, chiar și viața. După

eliberare a continuat să aibă probleme de sănătate și a fost marginalizat de

societate datorită condamnării politice. A fost urmărit în continuare de către

organele de securitate.

Aspectele relatate de martori au

fost confirmate și de actele existente în dosarul C.N.S.A.S. comunicat

instanței.

Având în vedere situația de fapt

relevată și probatoriile administrate, instanța de fond a apreciat că

reclamanta, în calitate de moștenitoare de gradul I a fostului deținut politic,

defunctul L.V., condamnat pentru infracțiuni care constituie de drept

condamnări cu caracter politic potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009, este

îndreptățită să beneficieze de despăgubiri în valoare orientată spre maximul

prevăzut de lege pentru suferințele provocate tatălui său prin condamnare,

datorită duratei lungi a pedepsei, a consecințelor negative pe plan fizic și

psihic ale condamnării. Așa cum a rezultat din declarațiile martorilor, în

perioada executării pedepsei, antecesorului reclamantei i-a fost pusă în

primejdie sănătatea, integritatea psihică și fizică și chiar viața,

consecințele condamnării răsfrângându-se și în plan familial și social chiar și

după eliberare. Antecesorul reclamantei a beneficiat de prevederile

Decretului-lege nr. 118/1990, pe o perioadă de 13 ani, până la deces, conform

Hotărârii nr. 260/1990, prin urmare, ținând cont de această despăgubire

parțială, a stabilit în favoarea reclamantei în baza art. 5 lit. a) pct. 2 din

Legea nr. 221/2009 o despăgubire în valoare de 4.500 euro.

Împotriva acestei sentințe, au

declarat în termen legal apel ambele părți.

Reclamanta L.M. a arătat că suma

acordată cu titlu de daune morale nu acoperă integral prejudiciul moral cauzat,

iar O.U.G. nr. 62/2010, care a limitat cuantumul acestor daune a fost declarată

neconstituțională prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că se impune respingerea în totalitate

a acțiunii, iar în subsidiar, diminuarea daunelor morale pe motiv că prejudiciul

suferit de antecesorul reclamantei a fost integral acoperit prin acordarea

către acesta a drepturilor prevăzute de Decretul-legi nr. 118/1990, în perioada

cuprinsă între 1990-2003.

Ambele părți au formulat

întâmpinare, solicitând respingerea apelului celeilalte, ca nefondat,

reiterând, de fapt, motivele invocate în propriile apeluri.

În cursul soluționării apelului, a

fost pronunțată decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, prin care textul art. 5 alin. (1) lit. a) fost declarat neconstituțional,

lăsând fără fundament juridic acțiunea, împrejurare pusă în discuția părților

de instanță, din oficiu.

Prin decizia civilă nr. 130/ A din

17 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, a

admis apelul pârâtului, a schimbat sentința atacată și a respins, ca nefondată,

acțiunea.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010, dată de la care s-a împlinit termenul de 45 de zile prevăzut

de art. 147 din Constituția României în interiorul căruia Parlamentul sau

Guvernul puteau să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției, apreciindu-se că dispoziția legală ce constituie fundamentul

juridic al acțiunii și-a încetat efectele juridice.

Instanța de apel, a apreciat, de

asemenea, că nu se pune problema retroactivității legii civile în sensul art. 15

alin. (2) din Constituție, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost

admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească

a rămas irevocabilă. Excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei

ordonanțe ori a unei dispoziții din acestea poate fi invocată, potrivit  dispozițiilor

art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale, de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță

din oficiu, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, cu

condiția ca dispozițiile respective să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Întrucât excepția de

neconstituționalitate poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă

fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea

judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională.

Instanța de apel a apreciat că nici

încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraf 1 din

Convenție nu poate fi reținută, întrucât schimbarea în apel a sentinței

pronunțate în primă instanță nu constituie o nerespectare a securității

raporturilor juridice, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești

irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac ce nu se aflau la

dispoziția părților din proces.

Nu intră în discuție nici încălcarea

dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr.

1, întrucât reclamanta nu se poate prevala de o speranță legitimă la plata

daunelor morale. Aceasta, deoarece, deși, la un moment dat, acestea își aveau

fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv

Decretul-lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de

despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de

neconstituționalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ. Nu a

existat nici o jurisprudență constată în sensul acordării acestora și

stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor, instanțele confruntându-se

recent cu astfel de acțiuni raportat la data intrării în vigoare a actului

normativ ce a constituit la un moment dat fundamentul lor.

Instanța de apel a considerat că nu

se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12,

respectiv, a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în

situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol

exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar

cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta L.M., arătând că prin soluția pronunțată instanța de apel a

încălcat dispozițiile art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea Dreptului Omului și a Libertăților fundamentale și a reiterat, în

susținerea motivelor de recurs, împrejurările de fapt generatoare de prejudicii

autorului său, respectiv, faptul că în timpul detenției nelegale acesta a fost

bătut, schingiuit, pus la munci foarte grele în condiții periculoase, fiindu-i

puse în pericol sănătatea și integritatea corporală, chiar și viața. După

eliberarea din închisoare i-a fost stabilit timp de 2 ani domiciliu obligatoriu

in Bărăgan, unde a lucrat în continuare în condiții grele și mizere, cu toate că

avea probleme de sănătate, fiind tot timpul marginalizat de societate, fiind

afectată fizic și psihic atât reclamanta cât și copii acesteia întrucât au fost

urmăriți permanent de securitate.

Recursul formulat este nefondat.

Argumentele pentru care instanța de

apel a respins cererea de chemare în judecată, admițând apelul pârâtului, au

vizat atât inexistența temeiului juridic invocat de reclamantă în susținerea

cererii în despăgubiri, față de deciziile Curții Constituționale pronunțate la

21 octombrie 2010, cât și inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009, care nu vizează

repararea prejudiciului suferit prin măsura condamnării aplicată autorului său.

Pe de altă parte, reglementările

internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte

integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu

pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de

acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin

încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară

ratificării Convenției de către România, în anul 1994.

Pentru recunoașterea unor asemenea

drepturi patrimoniale, este, necesar un act de voință al autorităților române,

în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale

statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării

drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor

internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției

europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă

examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă

de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției.

În cauză, urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, instanța de apel a

constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele, situație în care, în absența unei prevederi legale posibil a

fi înlăturată prin raportare la Convenția europeană, mecanismul anterior

descris nu este viabil, astfel cum au învederat recurentele.

În același timp, nu este exclusă

posibilitatea cenzurării, prin prisma exigențelor Convenției, a efectelor

deciziilor Curții Constituționale asupra litigiilor începute la data la care

norma internă - ulterior constatată a fi neconstituțională - era în vigoare.

Acest aspect a

fost tranșat prin

Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii, care își produce

efectele în prezentul recurs,

în virtutea dispozițiilor

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., decizia fiind publicată

în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011

.

Prin decizia în interesul legii, s-a

statuat că, „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Această dispoziție a fost adoptată

în analiza efectelor celor două decizii ale instanței de contencios

constituțional asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de

desfășurare, inclusiv din perspectiva blocului de convenționalitate,

reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de

jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora.

În raport de decizia în interesul

legii, ale cărei dezlegări date problemei de drept judecate prin recursul în

interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, se constată că, în mod

corect, instanța de apel a

dat eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data

publicării lor în M. Of. din 15

noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă,

respingând cererea în despăgubiri a reclamantei.

Înalta Curte constată că nici

încălcarea art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană nu poate fi reținută, așa cum de altfel a statuat și instanța de apel.

Astfel, în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată

un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată

sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat

”

(Cauza Fernandez-Molina Gonzales

ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Prin urmare, în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei

Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui “bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește noțiunea de „speranță

legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei

juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă

de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază

suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este

confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale

(Cauza Atanasiu ș.a. împotriva României, paragraful 137).

Așa cum se reține în decizia dată în

interesul legii, o asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se

conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având

în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze,

prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o

manieră irevocabilă.

De asemenea, nu exista o bază suficientă

în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă,” iar nu de

simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma

legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea

organului jurisdicțional.

În concluzie, nu se poate afirma că

există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale exista o

hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantei, ceea ce în speță

nu poate fi reținut.

Față de cele ce preced, Înalta

Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

ca nefondat recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta L.M. împotriva deciziei nr. 130/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 13 ianuarie 2012.