ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1854/2012

Asupra recursului de fa ță; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 5 august 2010 s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău plângerea penală formulată de D.E., prin procurator C.D., împotriva judecătorilor Ș.C., F.P.C. și P.C.M. din cadrul Tribunalului Bacău pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu, neglijență în serviciu, tăinuire, omisiunea sesizării organelor judiciare, favorizarea infractorului și uz de fals. În pl ângere reclamanta preciza că judecătorii au comis aceste infracțiuni când au pronunțat decizia civilă nr. 516 din 03 iunie 2010, pe care o consideră ilegală, întrucât nu au luat în considerare înscrisurile pe care Ie-a depus la dosar și cererile sale.

Prin rezolu ția nr. 835/P/2010 din 24 august 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău s-a dispus, în baza art. 228 alin. (4) și art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de F.P.C., P.C.M. și Ș.C., judecători în cadrul Tribunalului Bacău, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 246, art. 249, art. 221, art. 263, art. 264 și art. 291 C. pen., reținându-se că intimații-judecători au efectuat activități și au întocmit acte în virtutea atribuțiilor pe care judecătorii le îndeplinesc în exercitarea funcțiilor în care sunt învestiți, cu respectarea principiilor inamovibilității și independenței, prin interpretarea probelor și aplicarea legii, neexistând indicii din care să rezulte săvârșirea vreunei infracțiuni.

Analiz ându-se actele premergătoare efectuate în dosar, s-a apreciat că acuzațiile formulate împotriva magistraților nu sunt întemeiate. Împotriva rezoluției petenta a formulat plângere, la procuror generar al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, care, prin rezoluția nr. 471/11/2/2010, a respins plângerea ca nefondată. Nemul țumită, petenta s-a adresat cu plângere instanței de judecată. Curtea de Apel Bac ău, secția penală, cauze minori și familie, prin sentința penală nr. 12 din 27 ianuarie 2012 a respins ca nefondată, plângerea formulată de petentă. Pentru a hot ărî astfel, prima instanța a reținut următoarele: Latura obiectiv ă a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor presupune ca, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, magistrații să nu îndeplinească un act sau să-l îndeplinească în mod defectuos și prin aceasta să cauzeze o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane.

În îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, magistrații trebuie să aplice legea la anumite situații de fapt date. Această activitate presupune un proces amplu, care cuprinde mai multe etape, respectiv de stabilire pe bază de probe a situației de fapt supusă actului de justiție, de interpretare a dispozițiilor legale și în final identificare și aplicare a dispozițiilor legale la cazul concret. Având în vedere acest specific al activității judiciare, care presupune riscul anumitor erori de interpretare și aplicare a legii, s-a instituit un sistem de control ierarhizat ca o garanție pentru justițiabili față de asemenea erori. Împotriva hotărârilor considerate ca nelegale și netemeinice, atât dispozițiile constituționale cât și cele procedurale prevăd posibilitatea exercitării unor căi, ordinare sau extraordinare, de atac.

În fiecare dintre aceste etape, orice persoană interesată poate formula critici cu privire la legalitatea și netemeinicia soluției atacate, acesta fiind singurul cadru prevăzut de lege în care poate fi analizată legalitatea și temeinicia soluțiilor date de magistrați. În speță, atât instanța de fond cât și instanțele de control judiciar au apreciat că acțiunea civilă formulată de D.E. este nefondată. În cadrul unui dosar penal având ca obiect cercetarea unor magistrați sub aspectul săvârșirii de infracțiuni în legătură cu serviciul, nu se poate analiza legalitatea și temeinicia soluțiilor date de aceștia. Organul de urmărire penală nu are atribuții de control al soluțiilor pronunțate de magistrați, iar sesizarea sa cu o plângere penală îndreptată împotriva acestora nu este de natură a schimba atribuțiile organului de urmărire penală, transformându-l într-un organ de control.

Scopul cercetării penale nu este analiza legalității și temeiniciei unei soluții, acest rol revenind exclusiv organelor de control competente prevăzute de lege, ci acela de a identifica, dincolo de această soluție, un act de conduită contrar atribuțiilor de serviciu, act care să se înscrie în verbum regens indicat de lege, și care, uneori, poate avea influențe asupra unei soluții.

Cenzurarea unei hot ărâri judecătorești, inclusiv în ceea ce privește aprecierea probelor, pe calea unei plângeri penale împotriva judecătorilor, reprezintă o încălcare a principiului independenței puterii judecătorești consacrat în numeroase norme interne și internaționale: art. 124 alin. (3) din Constituția României, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, art. 2 din Recomandarea Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei nr. (94/12) 1994. În speță, aspectele invocate de reclamantă se referă la nemulțumirile sale legate de rezolvarea ce a fost dată cererilor și sesizărilor formulate în cursul procesului civil. Aceste chestiuni se circumscriu activității de judecată, iar justețea măsurilor luate se verifică într-un cadru jurisdicțional și reglementat și nu pe calea unei anchete penale.

Faptul că soluțiile criticate nu sunt favorabile petentului nu reprezint ă un argument solid și cert pentru cercetarea penală a magistraților care le-au pronunțat. Din actele dosarului nu se desprinde nici cel mai vag indiciu c ă vreunul dintre judecătorii reclamați, cu știință, nu a îndeplinit un act ori că l-a îndeplinit defectuos sau că a încălcat din culpă vreo îndatorire de serviciu prin care să fi produs petiționarei vreo vătămare importantă a intereselor. În consecință, întrucât nici din susținerile persoanei vătămate și nici din analiza din oficiu nu rezultă vreo faptă din cele reclamate s-a dispus neînceperea urmăririi penale în cauză. Calea pl ângerii prevăzute de art. 278 1 C. proc.

pen. nu a fost instituită de legiuitor pentru a se ocoli sau a fi ignorate căile ordinare de atac prevăzute de lege împotriva unei hotărâri judecătorești greșite și nici nu a fost elaborată pentru determinare la declanșarea abuzivă de litigii penale și nici nu s-a instituit o nouă cale de atac ordinară. Astfel, în baza principiului constituțional a liberului acces la justiție, judecătorul este chemat, de către persoana vătămată sau de orice alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate, să efectueze un control judecătoresc asupra rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată. Instanța este obligată să examineze lucrările efectuate de procuror sau de organul de urmărire penală care au stat la baza adoptării soluției procurorului, după care urmează să pronunțe una dintre soluțiile prevăzute de art. 278 1 alin. (8) C. proc.

pen. Analiz ând soluția procurorului de netrimitere în judecată, instanța a constatat că actul de dispoziție al procurorului este legal și temeinic. În mod corect procurorul, în urma efectuării actelor premergătoare în cauză, văzând și dispozițiile art. 97 din Legea nr. 303/2004, a stabilit că infracțiunile imputate intimaților nu se circumscriu sferei faptelor prevăzute de legea penală. Împrejurarea că hotărârea judecătorească pronunțată de intimați în cadrul atribuțiilor de serviciu este nefavorabilă petentului, nu constituie un indiciu care l-ar îndreptăți pe acesta să pună la îndoială modalitatea în care intimații și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu. În ce privește activitatea magistraților, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv, interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial și ale celui procedural.

Eventualele erori ap ărute în acest proces de interpretare și aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind, dealtfel, și justificarea existenței lor. În acest context, nemulțumirile părților dintr-un proces cu referire la modul concret de soluționare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraților) care au soluționat cauza.

R ăspunderea penală a magistraților poate fi pusă în discuție, cu referire la infracțiunea analizată, numai în situațiile în care aceștia și- au exercitat funcția cu rea-credintă, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane (ori, cu referire la infracțiunea de neglijență în serviciu, au încălcat din culpă îndatoririle de serviciu). În consecință, atâta timp cât obiectul plângerii se referă la nemulțumirea legată de soluția pronunțată de intimați în calitate de judecător într-o cauză civilă, soluția de netrimitere în judecată dispusă de procuror este legală și temeinică.

A șadar, opiniile exprimate de judecători cu ocazia pronunțării unor hotărâri judecătorești nu pot constitui temei pentru tragerea la răspundere penală a acestora iar din verificările efectuate nu rezultă nici un indiciu în legătură cu exercitarea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu de către intimați cu consecința prejudicierii intereselor legale ale petentului. Simpla nemul țumire a petentului față de modul de soluționare a cauzei sale nu se poate constitui în indicii și cu atât mai puțin probe care să justifice tragerea la răspundere penală a intimaților. Împotriva acestei din urmă sentințe petenta D.E. a formulat recursul de față, la dezbaterea căruia a lipsit. Recursul este inadmisibil.

Potrivit art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen. , împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate pot face plângere la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Potrivit art. 278 1 alin. (8) C. proc. pen. , judecătorul, soluționând plângerea, o poate respinge ca nefondată prin sentință, ca în speță, iar potrivit art. 278 1 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum acesta a fost modificat prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 (mica reformă), împotriva hotărârii pronunțate de judecător potrivit alin. (8), nu se mai poate exercita nici o cale de atac, astfel că sentința pronunțată în aceste condiții este definitivă de la data pronunțării.

A șa fiind, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de petenta D.E. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta petiționară va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petenta D.E. împotriva sentinței penale nr. 12 din 27 ianuarie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie. Oblig ă recurenta petenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitiv ă. Pronun țată în ședință publică, azi 30 mai 2012.