ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1854/2012
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1854/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra
recursului de fa
ță;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 5 august 2010 s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă
Curtea de
Apel
Bacău plângerea penală formulată de D.E., prin
procurator C.D., împotriva judecătorilor Ș.C.,
F.P.C. și P.C.M.
din cadrul
Tribunalului Bacău pentru
săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu,
neglijență în serviciu, tăinuire, omisiunea sesizării organelor
judiciare,
favorizarea infractorului și uz de fals.
În
pl
ângere reclamanta preciza că judecătorii au comis aceste
infracțiuni
când au pronunțat decizia civilă nr. 516 din 03 iunie 2010, pe
care o consideră ilegală, întrucât nu au luat în
considerare înscrisurile
pe care Ie-a depus la dosar și cererile sale.
Prin
rezolu
ția
nr. 835/P/2010 din 24 august 2010 a Parchetului
de pe lângă Curtea de Apel Bacău s-a dispus, în baza art. 228 alin. (4)
și art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea
urmăririi penale față de
F.P.C., P.C.M.
și Ș.C.,
judecători în cadrul Tribunalului Bacău, sub aspectul
săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 246, art. 249, art. 221, art. 263, art.
264 și
art. 291 C. pen., reținându-se că
intimații-judecători au efectuat
activități
și au întocmit acte în virtutea atribuțiilor pe care judecătorii le
îndeplinesc
în exercitarea funcțiilor în care sunt învestiți, cu respectarea principiilor
inamovibilității și independenței, prin
interpretarea
probelor și aplicarea legii, neexistând indicii din care să
rezulte
săvârșirea vreunei infracțiuni.
Analiz
ându-se actele premergătoare
efectuate în dosar, s-a
apreciat
că acuzațiile formulate împotriva magistraților nu sunt întemeiate.
Împotriva
rezoluției petenta a formulat plângere, la procuror
generar al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, care, prin
rezoluția nr. 471/11/2/2010, a respins plângerea
ca nefondată.
Nemul
țumită, petenta s-a
adresat cu plângere instanței de judecată.
Curtea de Apel Bac
ău, secția penală, cauze
minori și familie,
prin
sentința penală nr. 12 din 27 ianuarie 2012 a respins ca nefondată, plângerea
formulată de petentă.
Pentru
a hot
ărî astfel, prima instanța a reținut următoarele:
Latura
obiectiv
ă
a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor presupune ca,
în exercițiul atribuțiilor de serviciu, magistrații să nu îndeplinească un act
sau să-l îndeplinească în mod defectuos și prin aceasta să cauzeze o
vătămare importantă intereselor legale ale unei
persoane.
În
îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, magistrații trebuie să aplice legea la
anumite situații de fapt date. Această activitate presupune un proces amplu,
care cuprinde mai multe etape, respectiv de stabilire pe bază de probe a
situației de fapt supusă actului de justiție, de interpretare a dispozițiilor
legale și în final
identificare și aplicare
a dispozițiilor legale la cazul concret. Având în
vedere acest specific
al activității judiciare, care presupune riscul
anumitor erori de interpretare
și aplicare a legii,
s-a instituit un
sistem de control
ierarhizat ca o garanție pentru justițiabili față de asemenea erori. Împotriva
hotărârilor considerate ca nelegale și netemeinice, atât dispozițiile
constituționale cât și cele procedurale
prevăd posibilitatea exercitării
unor căi, ordinare sau extraordinare, de atac. În fiecare dintre aceste etape,
orice persoană interesată
poate formula
critici cu privire la legalitatea și netemeinicia soluției
atacate, acesta fiind singurul cadru prevăzut de
lege în care poate fi analizată legalitatea și temeinicia soluțiilor date de
magistrați.
În
speță, atât instanța de fond cât și instanțele de control judiciar au apreciat
că acțiunea civilă formulată de D.E. este nefondată.
În cadrul unui dosar penal având ca obiect cercetarea
unor
magistrați
sub aspectul săvârșirii de infracțiuni în legătură cu serviciul, nu se poate
analiza legalitatea și temeinicia soluțiilor date
de aceștia. Organul de urmărire penală nu are atribuții de control al
soluțiilor
pronunțate de magistrați, iar sesizarea sa cu o plângere
penală îndreptată împotriva acestora nu este de
natură a schimba
atribuțiile
organului de urmărire penală, transformându-l într-un organ
de control.
Scopul cercetării penale nu este analiza legalității și temeiniciei unei soluții,
acest rol revenind exclusiv organelor de control competente prevăzute de lege,
ci acela de a identifica,
dincolo de această
soluție, un act de conduită contrar atribuțiilor de
serviciu, act care să se înscrie în verbum regens
indicat de lege, și
care, uneori,
poate avea influențe asupra unei soluții.
Cenzurarea
unei hot
ărâri
judecătorești, inclusiv în ceea ce
privește
aprecierea probelor, pe calea unei plângeri penale împotriva
judecătorilor,
reprezintă o încălcare a principiului independenței puterii judecătorești
consacrat în numeroase norme interne și
internaționale:
art. 124 alin. (3) din Constituția României, Legea nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor și procurorilor, art. 2 din Recomandarea Comitetului de
Miniștri al Consiliului Europei nr.
(94/12) 1994.
În
speță, aspectele invocate de reclamantă se referă la
nemulțumirile sale legate de rezolvarea ce a fost dată cererilor și
sesizărilor formulate în cursul procesului civil. Aceste chestiuni se
circumscriu
activității de judecată, iar justețea măsurilor luate se
verifică într-un cadru jurisdicțional și
reglementat și nu pe calea unei
anchete
penale. Faptul că soluțiile criticate nu sunt favorabile
petentului
nu reprezint
ă un argument solid și cert pentru cercetarea
penală a
magistraților care le-au pronunțat.
Din
actele dosarului nu se desprinde nici cel mai vag indiciu c
ă
vreunul
dintre judecătorii reclamați, cu știință, nu a îndeplinit un act ori că l-a
îndeplinit defectuos sau că a încălcat din culpă vreo
îndatorire de serviciu prin care să fi produs petiționarei vreo
vătămare
importantă a intereselor. În
consecință, întrucât nici din susținerile persoanei vătămate și nici din
analiza din oficiu nu rezultă vreo faptă
din cele reclamate s-a dispus neînceperea urmăririi penale în cauză.
Calea pl
ângerii prevăzute de art. 278
1
C. proc. pen.
nu a fost instituită de legiuitor pentru a se ocoli sau
a fi ignorate căile
ordinare
de atac prevăzute de lege împotriva unei hotărâri
judecătorești greșite și nici nu a fost elaborată pentru determinare la
declanșarea abuzivă de litigii penale și nici nu
s-a instituit o nouă cale
de atac ordinară.
Astfel,
în baza
principiului constituțional a liberului acces la
justiție, judecătorul este chemat, de către persoana vătămată sau de
orice alte persoane ale căror interese legitime au
fost vătămate, să
efectueze un control judecătoresc asupra rezoluțiilor
sau
ordonanțelor procurorului de
netrimitere în judecată. Instanța este
obligată
să examineze lucrările efectuate de procuror sau de organul
de urmărire penală care au stat la baza adoptării
soluției procurorului,
după care
urmează să pronunțe una dintre soluțiile prevăzute de art.
278
1
alin. (8) C. proc. pen.
Analiz
ând soluția procurorului de
netrimitere în judecată, instanța
a constatat că actul de dispoziție al
procurorului este legal și temeinic.
În
mod corect procurorul, în urma efectuării actelor
premergătoare în cauză, văzând și dispozițiile art. 97 din Legea nr.
303/2004,
a stabilit că infracțiunile imputate intimaților nu se
circumscriu sferei faptelor prevăzute de legea penală.
Împrejurarea că hotărârea judecătorească pronunțată de
intimați
în
cadrul atribuțiilor de serviciu este nefavorabilă petentului, nu
constituie un indiciu care l-ar îndreptăți pe
acesta să pună la îndoială
modalitatea în care intimații și-au
îndeplinit atribuțiile de serviciu. În ce privește activitatea magistraților,
atribuțiile lor de serviciu se
circumscriu
soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv,
interpretării
și aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului
substanțial și ale celui procedural.
Eventualele erori ap
ărute în acest proces
de interpretare și
aplicare a legii nu
echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de
serviciu în sensul
legii penale, ele putând fi îndreptate în urma
exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte,
aceasta
fiind, dealtfel, și justificarea existenței lor.
În acest context, nemulțumirile părților dintr-un proces
cu referire
la modul concret de soluționare a cauzei trebuie să
îmbrace forma
căilor de atac în limitele recunoscute de lege,
neputându-se obține o
suplimentare a gradelor de jurisdicție prin promovarea
unei plângeri
penale
împotriva magistratului (magistraților) care au soluționat cauza.
R
ăspunderea penală a magistraților poate fi pusă în
discuție, cu
referire la infracțiunea analizată, numai în situațiile
în care aceștia și-
au
exercitat funcția cu rea-credintă, adică au cunoscut caracterul
vădit nelegal al acțiunilor lor, urmărind sau
acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane (ori, cu referire la
infracțiunea de neglijență în serviciu, au încălcat din culpă îndatoririle de
serviciu).
În consecință, atâta timp cât obiectul plângerii se
referă la
nemulțumirea legată de soluția pronunțată de intimați în
calitate de
judecător
într-o cauză civilă, soluția de netrimitere în judecată dispusă de procuror
este legală și temeinică.
A
șadar, opiniile
exprimate de judecători cu ocazia pronunțării
unor
hotărâri judecătorești nu pot constitui temei pentru tragerea la
răspundere penală a acestora iar din verificările
efectuate nu rezultă
nici un indiciu
în legătură cu exercitarea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu de către
intimați cu consecința prejudicierii intereselor legale
ale petentului.
Simpla nemul
țumire a petentului față
de modul de soluționare a
cauzei sale nu se poate constitui
în indicii și cu atât mai puțin probe
care să justifice
tragerea la răspundere penală a intimaților.
Împotriva acestei din
urmă sentințe petenta D.E. a
formulat recursul
de față, la dezbaterea căruia a lipsit.
Recursul este inadmisibil.
Potrivit
art. 278
1
alin. (1) C. proc. pen.
, împotriva rezoluției de neîncepere a
urmăririi penale sau a ordonanței,
persoana
vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese
legitime au
fost vătămate pot face plângere la judecătorul de la
instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza
în primă instanță.
Potrivit
art. 278
1
alin. (8) C. proc. pen.
, judecătorul,
soluționând plângerea, o poate respinge ca nefondată prin sentință,
ca
în speță, iar potrivit art. 278
1
alin. (10) C. proc. pen., astfel
cum acesta a fost
modificat prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr.
202/2010 (mica reformă), împotriva hotărârii pronunțate de judecător
potrivit alin. (8), nu se mai poate exercita nici
o cale de atac, astfel că
sentința pronunțată în aceste condiții este
definitivă de la data pronunțării.
A
șa fiind, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art.
385
15
alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge ca
inadmisibil
recursul
declarat de petenta D.E.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta
petiționară va fi
obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, potrivit dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D
E C I D E:
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petenta D.E.
împotriva sentinței penale nr. 12 din 27 ianuarie 2012 a
Curții
de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie.
Oblig
ă recurenta petenta la plata sumei
de 200 RON, cu titlu de
cheltuieli
judiciare către stat.
Definitiv
ă.
Pronun
țată
în ședință publică, azi 30 mai 2012.