ÎCCJ, Decizia nr. 35/2011
ÎCCJ, Decizia nr. 35/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Ședința publică de la 24 ianuarie 2011
Asupra recursului de
față;
În baza lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 2135
din 11 decembrie 2009 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a
fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul P.M. împotriva
rezoluției nr. 771/1/2008 din 2 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție, Secția Urmărire Penală și Criminalistică, și s-a
menținut rezoluția atacată, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor
judiciare către stat.
Pentru a pronunța
această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Prin
rezoluția nr. 771/1/2008 din 2 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, s-a
dispus în baza dispozițiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit.
a) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale față de C.D. – procuror în cadrul
Direcției Naționale Anticorupție – Biroul Teritorial Slobozia, sub aspectul
săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 268, art. 289, art. 291, art. 246
raportat la art. 248
1
, art. 25 raportat la art. 259 alin. (1) și (2),
art. 25 raportat la art. 260 C. pen., T.B. – președintele Tribunalului Brăila, C.C.
și M.M.I. – judecător la Curtea de Apel Galați, sub aspectul săvârșirii infracțiunii
prevăzute de art. 268 C. pen.; C.J., P.M. și C.L.R., sub aspectul săvârșirii
infracțiunii prevăzute de art. 260 C. pen.
Împotriva
acestei rezoluții, petentul a formulat plângere la procurorul șef al Secției de
urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 4921/2385/II/2/2009
din 22 mai 2009.
În
temeiul art. 278
1
alin. (1) C. proc. pen., petentul a formulat, în
termen legal, plângere împotriva rezoluției nr. 771/1/2008 din 2 aprilie 2009 a
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire
penală și criminalistică, plângere care a fost respinsă ca nefondată prin
sentința nr. 2135 din 11 decembrie 2009 a Secției Penale a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, cu motivarea că intimatul magistrat procuror C.D. nu a
influențat în niciun fel și nu a avut vreo ingerință în activitatea desfășurată
de procurorul C.G., că magistrații judecători nu se fac vinovați de săvârșirea
infracțiunii prevăzută de art.268, iar intimații C.J., P.M. și C.L. nu se fac
vinovați de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 260 C. pen., având în
vedere că instanțele au stabilit printr-o hotărâre definitivă că petentul este
vinovat pentru infracțiunea pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată.
Împotriva
sentinței de respingere a plângerii, petentul P.M. a declarat recurs.
Examinând
hotărârea atacată, potrivit art. 385
6
alin. (3) C. proc. pen., Înalta
Curte constată că recursul declarat de petent nu este fondat.
Din
analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimații C.D. –
procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Biroul Teritorial
Slobozia ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a
infracțiunilor prevăzute de art. 268, art. 289, art. 291, art. 246 raportat la
art. 248
1
, art. 25 raportat la art. 259 alin. (1) și (2), art. 25
raportat la art. 260 C. pen., T.B. – președintele Tribunalului Brăila, C.C. și M.M.I.
– judecător la Curtea de Apel Galați ar fi săvârșit acte cărora să le fie
conferită semnificația juridică a infracțiunii prevăzute de art. 268 C. pen.; C.J.,
P.M. și C.L.R. ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația
juridică a infracțiunii prevăzute de art. 260 C. pen.
Analizând
actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prin rechizitoriul nr. 52/P/2004,
procurorul C.G., din cadrul P.N.A. – Biroul Teritorial Slobozia, a dispus
trimiterea în judecată a inculpatului P.M. pentru săvârșirea infracțiunii
prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Intimatul
C.D. – procuror șef al Biroului Teritorial Slobozia din cadrul D.N.A. a
efectuat acte premergătoare și ulterior a administrat probe cu respectarea
dispozițiilor legale, fără a rezulta indicii în sensul că a încercat în vreun
fel influențarea persoanelor audiate, că ar fi dispus și administrat probe
contrar prevederilor legale sau că ar fi avut vreo ingerință în activitatea
desfășurată de procurorul C.G. care a întocmit rechizitoriul și a dispus
trimiterea în judecată a petentului.
Ulterior,
petentul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost
trimis în judecată, hotărârile fiind pronunțate în cauză de către magistrații
intimați reclamați T.B. – președintele Tribunalului Brăila, C.C. și M.M.I. –
judecător la Curtea de Apel Galați.
Potrivit dispozițiilor
art. 63 alin. (3) C. proc. pen., soluția pronunțată de magistrat, pe baza
probelor administrate, reflectă modul în care acesta le-a apreciat în urma
examinării lor și nu trebuie să conducă obligatoriu la concluzia săvârșirii
vreunei fapte prevăzute de legea penală.
În speță, intimații
magistrați judecători au pronunțat o hotărâre, în concordanță cu probatoriile
administrate, cu respectarea dispozițiilor legale.
Simpla împrejurare că
petentul este nemulțumit de soluția adoptată într-o cauză nu constituie motiv
pentru antrenarea răspunderii penale a magistraților care au emis-o, atâta timp
cât, din actele premergătoare urmării penale nu a rezultat că aceștia ar fi
săvârșit o infracțiune în legătură cu îndeplinirea activității de jurisdicție
sau că și-ar fi îndeplinit, în mod defectuos atribuțiile de serviciu, soluțiile
pronunțate de magistrații judecători putând fi supuse controlului prin
intermediul căilor de atac.
După epuizarea căilor
de atac nici un alt organ nu poate pune în discuție autoritatea acestor decizii
ale magistraților, o eventuală punere în discuție ar însemna reluarea unor
chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat.
Mai mult decât instanța
penală sesizată în condițiile art. 278
1
C. proc. pen., nu se poate
substitui instanțelor de control judiciar și în consecință nu se poate pronunța
asupra temeiniciei și legalității hotărârii pronunțate de o altă instanță.
Examinând
actele dosarului, Înalta Curte constată că nu se poate reține că numitul C.J. ar
fi săvârșit infracțiunea de denunțare calomnioasă și mărturie mincinoasă având
în vedere că printr-o hotărâre penală definitivă s-a stabilit că petentul este
vinovat pentru infracțiunea pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată,
iar numiții P.M. și C.L., martori în cauza ce îl privea pe petent, au declarat
tot ceea ce cunoșteau cu privire la împrejurările asupra cărora au fost întrebați.
Deoarece
din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimații C.D. –
procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Biroul Teritorial
Slobozia ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a
infracțiunilor prevăzute de art. 268, art. 289, art. 291, art. 246 raportat la
art. 248
1
, art. 25 raportat la art. 259 alin. (1) și (2), art. 25
raportat la art. 260 C. pen., T.B. – președintele Tribunalului Brăila, C.C. și M.M.I.
– judecător la Curtea de Apel Galați ar fi săvârșit acte cărora să le fie
conferită semnificația juridică a infracțiunii prevăzute de art. 268 C. pen.; C.J.,
P.M. și C.L.R. ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația
juridică a infracțiunii prevăzute de art. 260 C. pen., în mod corect s-a dispus
neînceperea urmăririi penale față de aceștia.
În consecință, soluția
primei instanțe de respingere a plângerii petentului împotriva rezoluției nr. 771/P/2008
din 2 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,
Secția de urmărire penală și criminalistică, este legală și temeinică.
Înalta Curte, în baza art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat
de petentul P.M. împotriva sentinței primei instanțe.
În baza art. 192
alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 400
lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de petentul P.M. împotriva sentinței nr. 2135 din
11 decembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,
în dosarul nr. 5696/1/2009.
Obligă recurentul
petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată,
în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2011.