ÎCCJ, Decizia nr. 35/2011

Ședința publică de la 24 ianuarie 2011 Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 2135 din 11 decembrie 2009 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul P.M. împotriva rezoluției nr. 771/1/2008 din 2 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Urmărire Penală și Criminalistică, și s-a menținut rezoluția atacată, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Prin rezoluția nr. 771/1/2008 din 2 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus în baza dispozițiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen. neînceperea urmăririi penale față de C.D. – procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Biroul Teritorial Slobozia, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 268, art. 289, art. 291, art. 246 raportat la art. 248 1 , art. 25 raportat la art. 259 alin. (1) și (2), art. 25 raportat la art. 260 C. pen., T.B. – președintele Tribunalului Brăila, C.C. și M.M.I. – judecător la Curtea de Apel Galați, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 268 C. pen.; C.J., P.M. și C.L.R., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 260 C. pen. Împotriva acestei rezoluții, petentul a formulat plângere la procurorul șef al Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 4921/2385/II/2/2009 din 22 mai 2009. În temeiul art. 278 1 alin. (1) C. proc.

pen., petentul a formulat, în termen legal, plângere împotriva rezoluției nr. 771/1/2008 din 2 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, plângere care a fost respinsă ca nefondată prin sentința nr. 2135 din 11 decembrie 2009 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu motivarea că intimatul magistrat procuror C.D. nu a influențat în niciun fel și nu a avut vreo ingerință în activitatea desfășurată de procurorul C.G., că magistrații judecători nu se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.268, iar intimații C.J., P.M. și C.L. nu se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 260 C. pen., având în vedere că instanțele au stabilit printr-o hotărâre definitivă că petentul este vinovat pentru infracțiunea pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată.

Împotriva sentinței de respingere a plângerii, petentul P.M. a declarat recurs. Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petent nu este fondat. Din analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimații C.D. – procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Biroul Teritorial Slobozia ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor prevăzute de art. 268, art. 289, art. 291, art. 246 raportat la art. 248 1 , art. 25 raportat la art. 259 alin. (1) și (2), art. 25 raportat la art. 260 C. pen., T.B. – președintele Tribunalului Brăila, C.C. și M.M.I. – judecător la Curtea de Apel Galați ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunii prevăzute de art. 268 C. pen.; C.J., P.M.

și C.L.R. ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunii prevăzute de art. 260 C. pen. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prin rechizitoriul nr. 52/P/2004, procurorul C.G., din cadrul P.N.A. – Biroul Teritorial Slobozia, a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P.M. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000. Intimatul C.D. – procuror șef al Biroului Teritorial Slobozia din cadrul D.N.A. a efectuat acte premergătoare și ulterior a administrat probe cu respectarea dispozițiilor legale, fără a rezulta indicii în sensul că a încercat în vreun fel influențarea persoanelor audiate, că ar fi dispus și administrat probe contrar prevederilor legale sau că ar fi avut vreo ingerință în activitatea desfășurată de procurorul C.G.

care a întocmit rechizitoriul și a dispus trimiterea în judecată a petentului. Ulterior, petentul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, hotărârile fiind pronunțate în cauză de către magistrații intimați reclamați T.B. – președintele Tribunalului Brăila, C.C. și M.M.I. – judecător la Curtea de Apel Galați. Potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (3) C. proc. pen., soluția pronunțată de magistrat, pe baza probelor administrate, reflectă modul în care acesta le-a apreciat în urma examinării lor și nu trebuie să conducă obligatoriu la concluzia săvârșirii vreunei fapte prevăzute de legea penală. În speță, intimații magistrați judecători au pronunțat o hotărâre, în concordanță cu probatoriile administrate, cu respectarea dispozițiilor legale.

Simpla împrejurare că petentul este nemulțumit de soluția adoptată într-o cauză nu constituie motiv pentru antrenarea răspunderii penale a magistraților care au emis-o, atâta timp cât, din actele premergătoare urmării penale nu a rezultat că aceștia ar fi săvârșit o infracțiune în legătură cu îndeplinirea activității de jurisdicție sau că și-ar fi îndeplinit, în mod defectuos atribuțiile de serviciu, soluțiile pronunțate de magistrații judecători putând fi supuse controlului prin intermediul căilor de atac. După epuizarea căilor de atac nici un alt organ nu poate pune în discuție autoritatea acestor decizii ale magistraților, o eventuală punere în discuție ar însemna reluarea unor chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat.

Mai mult decât instanța penală sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc. pen., nu se poate substitui instanțelor de control judiciar și în consecință nu se poate pronunța asupra temeiniciei și legalității hotărârii pronunțate de o altă instanță. Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată că nu se poate reține că numitul C.J. ar fi săvârșit infracțiunea de denunțare calomnioasă și mărturie mincinoasă având în vedere că printr-o hotărâre penală definitivă s-a stabilit că petentul este vinovat pentru infracțiunea pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, iar numiții P.M. și C.L., martori în cauza ce îl privea pe petent, au declarat tot ceea ce cunoșteau cu privire la împrejurările asupra cărora au fost întrebați.

Deoarece din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimații C.D. – procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Biroul Teritorial Slobozia ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor prevăzute de art. 268, art. 289, art. 291, art. 246 raportat la art. 248 1 , art. 25 raportat la art. 259 alin. (1) și (2), art. 25 raportat la art. 260 C. pen., T.B. – președintele Tribunalului Brăila, C.C. și M.M.I. – judecător la Curtea de Apel Galați ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunii prevăzute de art. 268 C. pen.; C.J., P.M. și C.L.R. ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunii prevăzute de art. 260 C. pen., în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceștia.

În consecință, soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentului împotriva rezoluției nr. 771/P/2008 din 2 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, este legală și temeinică. Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de petentul P.M. împotriva sentinței primei instanțe. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul P.M. împotriva sentinței nr. 2135 din 11 decembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 5696/1/2009. Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2011.