ÎCCJ, Decizia nr. 15/2011

Ședința publică de la 24 ianuarie 2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1947

din 18 noiembrie 2009 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul V.M. împotriva

rezoluției nr. 372/P/2009 din 7 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, Secția Urmărire Penală și Criminalistică, și s-a

menținut rezoluția atacată, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin

rezoluția nr. 372/P/2009 din 7 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus,

în baza dispozițiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) și

d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de B.N. – general de

poliție în rezervă; V.P. – chestor de poliție în rezervă

și F.C. – chestor de poliție, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute

de art. 246 și art. 249 C. pen.

Împotriva acestei

rezoluții, petentul a formulat plângere la procurorul șef al Secției de

urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 597/283/II/2/2009

din 15 iunie 2009.

Procurorii au reținut

că, având în vedere lipsa unei vătămări aduse intereselor legale ale unei

persoane, precum și lipsa vreunui element care să contureze intenția, ca formă

a unei pretinse vinovății cu care să se fi acționat în cauză împotriva

comisarului șef V.M., de către superiorii ierarhici competenți, în cadrul

desfășurării procedurii disciplinare, se constată lipsa unora din elementele

constitutive ale infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor sau de neglijență în serviciu.

În temeiul art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., petentul a formulat, în termen legal, plângere

împotriva rezoluției nr. 372/P/2009 din 7 mai 2009 a Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și

criminalistică, plângere care a fost respinsă ca nefondată prin sentința nr. 1947

din 18 noiembrie 2009 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

cu motivarea că în mod legal și temeinic s-a dispus neînceperea urmăririi

penale a intimaților, având în vedere incidența cazurilor de împiedicare a

punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 lit. a) și d) C.

proc. pen.

Împotriva sentinței

de respingere a plângerii, petentul V.M. a declarat recurs.

Examinând hotărârea

atacată, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul declarat de petent nu este fondat.

Din analiza actelor

premergătoare efectuate nu a rezultat că intimații B.N. – general de poliție în

rezervă; V.P. – chestor de poliție în rezervă

și F.C. – chestor de

poliție, ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a

infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 249 C. pen.

Analizând

actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor

art.

65 alin. (1) din O.M.A.I. nr. 400/2004 cu modificările ulterioare „sancțiunea

disciplinară poate fi contestată, prin cerere scrisă, adresată de polițistul

cercetat, șefului ierarhic superior celui care a aplicat sancțiunea ...",

iar asupra contestației, șeful ierarhic superior se pronunță prin decizie motivată,

în termen de 15 zile [alin. (5) al aceluiași articol].

În structura

ierarhică a Ministerului Administrației și Internelor, superior ierarhic

secretarului general (la acea dată B.N.) era ministrul.

Ulterior depunerii

contestației împotriva dispoziției de sancționare semnată de directorul general

al Direcției generale management resurse umane, aceasta, împreună cu celelalte

documente, au fost trimise la Corpul de control al ministrului pentru analiza

motivelor contestației.

Rezultatul

verificărilor a fost materializat într-un raport întocmit de Corpul de control,

semnat de chestorul M.C. și aprobat prin semnătura secretarului general -

chestor general B.N.

Pe baza raportului

anterior menționat, Ministerul Administrației și Internelor a emis ordinul de

respingere a contestației formulate de V.M.

Înalta Curte mai

constată, de asemenea, că aplicarea efectivă a sancțiunii disciplinare prin

plata unui salariu diminuat s-a produs începând cu salariul din luna martie

2007, deci în luna ulterioară emiterii atât a dispoziției de sancționare (14

februarie 2007), cât și a ordinului prin care s-a respins de către șeful

ierarhic superior contestația împotriva dispoziției de sancționare (28

februarie 2007), iar modul de calcul a avut la bază dispoziția nr. II/291 din

14 februarie 2007 a chestorului V.P.C. - director general al Direcției generale

management resurse umane.

Petentul

V.M. a formulat contestație, acțiunea acestuia fiind respinsă de către

instanțele de judecată, ca nefondată, iar acesta a fost repus în drepturi ca

ofițer specialist principal cu salarizarea corespunzătoare, începând cu luna

ianuarie 2009.

Înalta

Curte mai reține că, în mod corect, prima instanță a reținut că petentul a avut

o atitudine speculativă și subiectivă în ceea ce privește susținerea potrivit

căreia sancțiunea disciplinară de „trecere într-o funcție inferioară până la

cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut, respectiv de ofițer

specialist, corespunzătoare gradului de comisar șef, nu este prevăzută de legea

penală (în sensul că nu s-a respectat, formal, exprimarea din textul de lege).

Deoarece

din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimații B.N. –

general de poliție în rezervă; V.P. – chestor de poliție în rezervă

și F.C. – chestor de poliție, ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită

semnificația juridică a infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 289 C.

pen.,

în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceștia.

În consecință,

soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentului împotriva

rezoluției nr. 372/P/2009 din 7 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, este

legală și temeinică.

Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat

de petentul V.M. împotriva sentinței primei instanțe.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 400

lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul V.M. împotriva sentinței nr. 1947 din

18 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 5862/1/2009.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2011.