ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1918/2013

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3978 din

15 iunie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 1274/100/2010 al Tribunalului Maramureș,

a fost respinsă acțiunea formulată de către reclamanta T.M.A., K.S. KFT Ungaria,

în contradictoriu cu pârâții: Orașul T.M. prin Consiliul Local T.M. și respectiv

Orașul T.M., prin Primar și SC E.T.S.-E.B.S. Zrt, prin lichidator Dr. F.V.C. KFT.

A fost obligată

reclamanta să achite pârâtului Orașul T.M. suma de 4.000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Între pârâtul

Orașul T.M. și terțul SC E.T.S.-E.B.S. Zrt, s-a încheiat contractul de

achiziție publică de servicii și lucrări din 10 decembrie 2007, având ca obiect

„Canalizare cu stație de epurare în localitățile T.M., B. și M., județul

Maramureș”.

În derularea

acestui contract, a fost emisă de către furnizorul SC E.T.S.-E.B.S. Zrt

Ungaria, Sucursala Harghita, factura fiscală din 12 decembrie 2007 pentru

achiziționare de materiale pentru suma de 5.647.059,07 RON, factură achitată

prin ordinele de plată din 7 februarie 2008; 11 ianuarie 2008; 21 noiembrie

2008.

Pentru ca

pârâtul Orașul T.M., în calitate de autoritate publică contractantă, să poată

face plata facturii, a cerut executantului să aducă în localitate întreaga

cantitate de tuburi (țeavă) pvc, de diferite dimensiuni, conform devizului de

materiale.

În prima

fază, pentru a face dovada existenței materialelor necesare execuției

proiectului, executantul E.E. KFT a încheiat cu alte două societăți, printre

care și T.M.A., K.S. KFT Ungaria, convenții de depozitare, prin care furnizorii

țevilor recunosc că bunurile identificate devin proprietatea beneficiarului

E.E. KFT și se obligă să le păstreze pentru aceasta din urmă până vor fi

livrate în România. Apoi, după recepția acestor materiale și achitarea

integrală a contravalorii lor de către pârâtul Orașul T.M., țevile au fost

transportate în România în intervalul februarie 2008-noiembrie 2008, fiind

depozitate în mai multe spații de pe raza orașului T.M. și chiar încorporate în

lucrarea de canalizare.

Față de acest

cadru contractual, instanța a reținut că între reclamanta T.M.A., K.S. KFT

Ungaria și pârâtul Orașul T.M., nu există niciun raport contractual care să

oblige pârâta la restituirea bunurilor solicitate.

Cât privește

înțelegerile contractuale dintre reclamantă și terțul E.E. KFT, în prezent

societate aflată în procedură de faliment, acestea nu au relevanță juridică

față de calitatea pârâtei de dobânditor de bună-credință a bunurilor, aceasta

cu atât mai mult cu cât, potrivit contractului de achiziție publică, executorul

E.E. KFT avea obligația să prezinte beneficiarului lucrării lista

subcontractanților și contractele încheiate cu aceștia, iar, în prezentul

proces, s-a solicitat doar citarea acestei firme pentru opozabilitate, fără să

se uzeze de prevederile art. 49-art. 57 C. proc. civ.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs T.M.A., K.S. KFT, solicitând modificarea

hotărârii instanței de fond în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost

formulată, cu cheltuieli de judecată.

În ședința

publică de la 13 februarie 2012 instanța a recalificat calea de atac formulată

din recurs în apel, raportat la obiectul litigiului și valoarea acestuia.

Prin decizia

nr. 32 din 20 februarie 2012 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă de

contencios administrativ și fiscal, a respins apelul declarat de reclamanta

T.M., K.S. KFT.

A obligat

apelanta să plătească intimatului Orașul T.M. suma de 4.960 RON, cheltuieli de

judecată în apel.

Din analiza

intregului material probator administrat, curtea a apreciat că apelanta nu a

probat identitatea dintre bunurile pretins livrate societății E.E. KFT și cele

încorporate în lucrările de canalizare realizate în temeiul contractului de

achiziție publică din 10 decembrie 2007. Conductele de canalizare ce fac

obiectul contractului din 29 octombrie 2008 sunt tip KG, cu dimensiunile 250/5

ml, cantitatea fiind de 1426 bucăți/68 tone, iar reclamanta nu a făcut dovada

faptului că a și livrat către societatea E.E. KFT aceste bunuri, nu a fost

depus niciun înscris doveditor în acest sens. Pe de altă parte, din

procesul-verbal de recepție din 17 decembrie 2007 (anterior deci încheierii

contractului între apelantă și E.E. KFT) rezultă că intimatul-pârât a

recepționat inclusiv conducte de alte tipuri și dimensiuni, fără a se face

mențiunea provenienței acestora de la apelanta-reclamantă. Dimpotrivă, din

convențiile de înmagazinare încheiate la data de 12 decembrie 2007 între E.E.

KFT și alte societăți din Ungaria rezultă că mai multe produse identificate

după un anumit număr de comandă vor fi înmagazinate ca fiind proprietatea E.E.

KFT, furnizor fiind aceste terțe societăți. Pârâtul a răspuns la interogatoriul

adresat, printre altele, că livrarea bunurilor de către E.E. KFT s-a făcut în

perioada februarie-noiembrie 2008, anterior deci încheierii contractului

invocat de reclamantă.

În apel nu

s-a adus niciun element probatoriu nou, fiind reiterate considerațiuni cu

privire la momentul transferului dreptului de proprietate și la calificarea

pârâtului ca fiind posesor de bună sau de rea credință, însă nu s-a argumentat

și nici dovedit faptul că bunurile revendicate au fost livrate acestuia.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta T.M.A., K.S. KFT, solicitând

admiterea recursului, modificarea hotărârilor instanței de apel și a instanței

de fond în sensul admiterii apelului și admiterea acțiunii așa cum a fost

formulată.

În recursul

său, care, de altfel, nici nu a fost întemeiat în drept, recurenta reclamantă a

relevat, situația de fapt în cauză și a invocat, în esență, următoarele motive:

Acțiunea

formulată este o acțiune în revendicare mobiliară a proprietarului de la

posesorul de rea-credință neproprietar. Reclamanta este proprietar de drept

asupra bunurilor enumerate în petitul acțiunii, aflate în prezent în custodia

Primăriei T.M., care refuză să le restituie; această cantitate de țevi a fost

livrată societății E.E. KFT în baza contractului comercial încheiat cu aceasta.

La solicitarea cumpărătoarei E.E. KFT țevile au fost transportate în orașul

T.M. în vederea ducerii la îndeplinire a contractului de achiziție publică din

10 decembrie 2007. Potrivit contractului încheiat între societatea recurentă și

E.E. KFT dreptul de proprietate asupra țevilor nu se transmite cumpărătoarei

până la plata integrală a acestora. Pârâtul Orașul T.M. a cunoscut încă de la 3

aprilie 2009 toate aspectele pretinse de recurentă, în acest sens fiind

încheiat la sediul Primăriei un proces-verbal, Primarul recunoscând fără

echivoc faptul că țevile de canalizare au fost livrate prin intermediul

societății reclamante.

În

continuare, recurenta s-a referit la probele existente la dosar: înscrisuri

care emană de la firma E.E. KFT, prin care se recunoaște că nu a achitat prețul

țevilor către reclamanta T.M.A.; declarația dată de E.E. KFT prin care se

afirmă că nu a facturat către Orașul T.M. țevile de canalizare; acordul între

E.E. KFT și E. și A.C. SRL prin care se atestă faptul că Primăria T.M. a

achitat direct către aceste societăți sume de bani în cuantumde peste 3.000.000

RON.

Se mai arată

că instanța de apel reține că recurenta nu a probat identitatea dintre bunurile

livrate societății E.E. KFT și cele încorporate în lucrările de canalizare însă

acest aspect nu a fost contestat niciodată de pârâtul orașul T.M. care a

recunoscut faptul că țevile provin de la societatea recurentă. Pârâtul Orașul

T.M. este posesor de rea-credință al bunurilor.

Cât privește

obligația subsidiară de restituire a contravalorii bunurilor recurenta a

apreciat că în drept sunt aplicabile dispozițiile art. 1075 C. civ., obligația

fiind posibilă de realizat doar prin echivalent în bani.

Orașul T.M.

prin Primar a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca

nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta a

formulat note de ședință, prin care a solicitat în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și

art. 306 alin. 2 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei și

trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Cluj.

În

dezvoltarea motivului de recurs invocat recurenta a susținut că cererea de

chemare în judecată a fost formulată de către subscrisă în contradictoriu cu

societatea comercială de drept maghiar SC E.T.S.-E.B.S. Zrt, aflată în

procedura de faliment în Ungaria și că judecata în apel s-a desfășurat în

condiții de lipsă de procedură cu aceasta, fiind incidente dispozițiile art.

105 alin. (2) C. proc. civ., sens în care se impune casarea deciziei în vederea

refacerii judecății în apel și în contradictoriu cu SC E.T.S.-E.B.S. Zrt.

Recursul nu

este fondat.

Cu privire la

decizia instanței de apel nu se poate dispune casarea acesteia în temeiul art.

304 pct. 5 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel

Cluj.

Lipsa de

procedură constituie o nulitate relativă ce poate fi invocată numai de partea

care a fost vătămată prin neîndeplinirea formelor legale.

În caz de

necitare, nulitatea care o sancționează, nefiind de ordine publică se poate

declara numai la cererea părții care are interes să o invoce. În speță

recurenta-reclamantă a invocat necitarea uneia din părți, respectiv a pârâtei

E.E. KFT.

Recurenta-reclamantă,

căreia i s-a respins acțiunea, nu este îndreptățită să invoce în favoarea sa

nulitatea relativă de care se poate prevala numai cealaltă parte, adică în

speță numai pârâta E.E. KFT astfel că motivul de recurs întemeiat pe

prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi primit.

Din cuprinsul

cererii de recurs se constată că recurenta-reclamantă nu a indicat motivele de

nelegalitate din art. 304 C. proc. civ. pe care își întemeiază recursul.

În realitate

recurenta își exprimă nemulțumirea față de modul de stabilire de către instanță

a situației de fapt, reluând apărările de fond formulate în fazele procesuale

anterioare, referitoare la momentul transferului dreptului de proprietate și la

calificarea pârâtului ca fiind posesor de bună sau de rea-credință, ceea ce

constituie o chestiune de fapt ce nu poate face obiectul cenzurii în recurs,

pct. 10 și pct. 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate.

Succesiunile

de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din

punct de vedere juridic în așa fel încât să se poată reține măcar din oficiu,

vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori

casare prevăzutede art. 304 C. proc. civ. în limita cărora se poate exercita

controlul judiciar în recurs.

Raportat

la starea de fapt stabilită, instanța de apel în mod judicios a apreciat că

recurenta-reclamantă nu a probat că bunurile revendicate au fost livrate

pârâtului Orașul T.M., identitatea dintre bunurile pretins livrate societății

E.E. KFT și cele încorporate în lucrările de canalizare, realizate în temeiul

contractului din 10 decembrie 2007, astfel că nu a făcut dovada îndeplinirii

condițiilor specifice ale revendicării mobiliare.

Pentru

considerente expuse în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge

recursul reclamantei ca nefondat.

Făcând

aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a

recurentei-reclamante se va obliga aceasta la 9.173 RON cheltuieli de judecată

către Orașul T.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta T.M.A., K.S. KFT împotriva deciziei nr. 32/2012

din 20 februarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă

reclamanta să achite pârâtului Orașul T.M. suma de 9.173 RON cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 16 mai 2013.