ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4032/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC S.T.I. SRL

București, a chemat în judecată pe pârâtele G.S.E. și G.S.E.N.C.I., precum și

A.V.A.B. București, solicitând rezoluțiunea contractului semnat la data de 3

ianuarie 1996, pentru imposibilitate fortuită de executare și pe cale de

consecință să fie obligată G.S.E. să restituie către A.V.A.B., sumele primite

ca avans.

Susținerea acțiunii se

întemeiază pe raporturile contractuale dintre părți, A.V.A.B. fiind, prin

contractul de cesiune de creanță încheiat cu B., creditor al debitorului cedat,

reclamanta.

Prin sentința civilă nr.

105/ F din 16 octombrie 2002, Curtea de Apel București a admis excepția

necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare în favoarea

Tribunalului București.

Instanța a reținut, în

esență, incidența dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., potrivit

cărora tribunalele judecă în primă instanță procesele și cererile în materie

comercială, al căror obiect este neevaluabil în bani.

Împotriva sentinței astfel

pronunțată, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe prevederile art. 304

1

și art. 304 alin. (1) pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenta susține că

instanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 105 alin. (2)

C. proc. civ., procedura de citare cu pârâtele G.S. fiind viciată, ele neputând

lua cunoștință acțiunea și fiind în imposibilitate de a formula apărări.

Greșit a soluționat instanța

de fond și cererea pentru lipsă de apărare formulată de reclamantă. Întrucât la

primul termen de judecată s-a constatat lipsa de procedură cu pârâtele aflate

în străinătate, aceasta prevala față de cererea pentru lipsă de apărare

formulată, astfel încât nu putea sancționa reclamanta pentru a doua cerere

depusă.

Mai susține recurenta că

instanța a făcut o greșită aplicare a legii ignorând dispozițiile art. 19

19

din Legea nr. 409/2001 care stabileau de competența curților de apel cererile

de orice natură privind drepturile și obligațiile în legătură cu activele

bancare preluate de A.V.A.B.

Recursul este nefondat și va

fi respins pentru considerentele ce se vor expune:

Regulile de procedură,

prestabilite în forma și conținutul lor de norma de drept, sunt obligatorii

atât pentru părți cât și pentru instanță și urmăresc asigurarea dreptului la

apărare al părților, înlăturarea exercițiului șicanator al unor drepturi

procesuale sau protejarea părților de ușurința pronunțării unor hotărâri

nelegale.

Sancțiunile pentru

nerespectarea condițiilor privitoare la actele de procedură sunt variate, de la

amendă, la anularea acțiunii care nu respectă cerințele prevăzute de lege până

la nulitatea actului, cerută de cel vătămat.

Dispozițiile art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., sancționează cu nulitatea actele îndeplinite cu neobservarea

formelor legale, dacă prin aceasta s-a pricinuit o vătămare ce nu poate fi

înlăturată decât prin anularea lor; iar această vătămare se presupune în cazul

nulităților prevăzute de lege.

Jurisprudența unitar și

constant a interpretat textul enunțat, în sensul că poate invoca nulitatea

numai partea care a fost vătămată, în măsura în care vătămarea nu poate fi

înlăturată altfel.

Apare așadar neîntemeiat

motivul de recurs, prin care reclamantul, care deși nu a respectat obligația

cerută de art. 112 pct. 1 C. proc. civ., invocă încălcarea formelor de

procedură cu pârâții.

Principiul dreptului de

apărare, consacrat constituțional, cuprinde garanțiile procesuale pentru a da

posibilitatea părților să-și apere interesele legitime. Pentru ca exercițiul

dreptului la apărare să nu apară șicanator, pentru a limita abuzul și a asigura

necesitatea unei apărări normale legea procesuală a prevăzut că pentru lipsă de

apărare, temeinic motivată, instanța nu poate acorda decât o singură amânare.

Indiferent dacă pricina a fost amânată și pentru o altă cauză, instanța de

fond, la termenul din 20 martie 2002, la cererea reclamantei, atât pentru

asigurarea dreptului său la apărare, cât și pentru citarea părților, a acordat

termen.

În procesul civil partea nu

este obligată să-și angajeze apărător; ea apreciază în raport cu dificultatea

considerată a litigiului să recurgă la un apărător, iar instanța nu-i poate

refuza acest drept.

Un al doilea termen pentru

lipsă de apărare indiferent de motivele primei amânări apare astfel nelegal și

nu poate fi susținut, fără critici asupra abuzului de drept, în motivele de

recurs.

În privința aplicării art.

19

19

din Legea nr. 409/2001, A.V.A.B., a susținut în întâmpinare că

normele nu sunt incidente litigiului întrucât nu este vorba de active bancare

preluate.

Într-adevăr, raporturile

contractuale dintre părți, au născut drepturi și obligații, care în condițiile

în care se vor constata imposibil de executat, vor determina rezoluțiunea

contractului și repunerea părților în situația anterioară; iar din acest punct

de vedere cesiunea de creanță încheiată între B. și A.V.A.B. este în afara raporturilor

juridice determinate de contractul a cărui rezoluțiune se cere.

Așa fiind, în temeiul

dispozițiilor art. 312, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca

nefondat, recursul declarat împotriva sentinței civile 105/ F din 16 octombrie

2002 pronunțată de Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta SC S.T.I. SRL București prin C.E.C. împotriva

sentinței nr. 105/ F din 16 octombrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 26 octombrie 2004.