ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4032/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC S.T.I. SRL București, a chemat în judecată pe pârâtele G.S.E. și G.S.E.N.C.I., precum și A.V.A.B. București, solicitând rezoluțiunea contractului semnat la data de 3 ianuarie 1996, pentru imposibilitate fortuită de executare și pe cale de consecință să fie obligată G.S.E. să restituie către A.V.A.B., sumele primite ca avans. Susținerea acțiunii se întemeiază pe raporturile contractuale dintre părți, A.V.A.B. fiind, prin contractul de cesiune de creanță încheiat cu B., creditor al debitorului cedat, reclamanta. Prin sentința civilă nr. 105/ F din 16 octombrie 2002, Curtea de Apel București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București.

Instanța a reținut, în esență, incidența dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., potrivit cărora tribunalele judecă în primă instanță procesele și cererile în materie comercială, al căror obiect este neevaluabil în bani. Împotriva sentinței astfel pronunțată, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe prevederile art. 304 1 și art. 304 alin. (1) pct. 5 și 9 C. proc. civ. Astfel, recurenta susține că instanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., procedura de citare cu pârâtele G.S. fiind viciată, ele neputând lua cunoștință acțiunea și fiind în imposibilitate de a formula apărări. Greșit a soluționat instanța de fond și cererea pentru lipsă de apărare formulată de reclamantă.

Întrucât la primul termen de judecată s-a constatat lipsa de procedură cu pârâtele aflate în străinătate, aceasta prevala față de cererea pentru lipsă de apărare formulată, astfel încât nu putea sancționa reclamanta pentru a doua cerere depusă. Mai susține recurenta că instanța a făcut o greșită aplicare a legii ignorând dispozițiile art. 19 19 din Legea nr. 409/2001 care stabileau de competența curților de apel cererile de orice natură privind drepturile și obligațiile în legătură cu activele bancare preluate de A.V.A.B. Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune: Regulile de procedură, prestabilite în forma și conținutul lor de norma de drept, sunt obligatorii atât pentru părți cât și pentru instanță și urmăresc asigurarea dreptului la apărare al părților, înlăturarea exercițiului șicanator al unor drepturi procesuale sau protejarea părților de ușurința pronunțării unor hotărâri nelegale.

Sancțiunile pentru nerespectarea condițiilor privitoare la actele de procedură sunt variate, de la amendă, la anularea acțiunii care nu respectă cerințele prevăzute de lege până la nulitatea actului, cerută de cel vătămat. Dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., sancționează cu nulitatea actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale, dacă prin aceasta s-a pricinuit o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea lor; iar această vătămare se presupune în cazul nulităților prevăzute de lege. Jurisprudența unitar și constant a interpretat textul enunțat, în sensul că poate invoca nulitatea numai partea care a fost vătămată, în măsura în care vătămarea nu poate fi înlăturată altfel.

Apare așadar neîntemeiat motivul de recurs, prin care reclamantul, care deși nu a respectat obligația cerută de art. 112 pct. 1 C. proc. civ., invocă încălcarea formelor de procedură cu pârâții. Principiul dreptului de apărare, consacrat constituțional, cuprinde garanțiile procesuale pentru a da posibilitatea părților să-și apere interesele legitime. Pentru ca exercițiul dreptului la apărare să nu apară șicanator, pentru a limita abuzul și a asigura necesitatea unei apărări normale legea procesuală a prevăzut că pentru lipsă de apărare, temeinic motivată, instanța nu poate acorda decât o singură amânare. Indiferent dacă pricina a fost amânată și pentru o altă cauză, instanța de fond, la termenul din 20 martie 2002, la cererea reclamantei, atât pentru asigurarea dreptului său la apărare, cât și pentru citarea părților, a acordat termen.

În procesul civil partea nu este obligată să-și angajeze apărător; ea apreciază în raport cu dificultatea considerată a litigiului să recurgă la un apărător, iar instanța nu-i poate refuza acest drept. Un al doilea termen pentru lipsă de apărare indiferent de motivele primei amânări apare astfel nelegal și nu poate fi susținut, fără critici asupra abuzului de drept, în motivele de recurs. În privința aplicării art. 19 19 din Legea nr. 409/2001, A.V.A.B., a susținut în întâmpinare că normele nu sunt incidente litigiului întrucât nu este vorba de active bancare preluate. Într-adevăr, raporturile contractuale dintre părți, au născut drepturi și obligații, care în condițiile în care se vor constata imposibil de executat, vor determina rezoluțiunea contractului și repunerea părților în situația anterioară; iar din acest punct de vedere cesiunea de creanță încheiată între B. și A.V.A.B.

este în afara raporturilor juridice determinate de contractul a cărui rezoluțiune se cere. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva sentinței civile 105/ F din 16 octombrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC S.T.I. SRL București prin C.E.C. împotriva sentinței nr. 105/ F din 16 octombrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 26 octombrie 2004.